Vinicius abia avu timp să poruncească câtorva sclavi să-l urmeze. Se aruncă pe străzile pustii ale Antiumului, spre Laurentum. Înnebunit de vestea îngrozitoare, în unele momente nu-și dădea seama precis ce se petrece cu el. Avea senzația curioasă că pe același cal, cocoțată în spinarea lui, stă Nemesis{131} și-i strigă în ureche: „Arde Roma”, biciuindu-l și biciuindu-i calul. Lipindu-și obrazul de gâtul calului, gonea orbește, numai în tunică, fără să privească înainte și fără să țină seama de obstacolele de care se putea zdrobi. În tăcerea nopții înstelate, călărețul și calul, scăldați în strălucirea lunii, păreau două fantome. Armăsarul de Idumeea, cu capul întins înainte și urechile culcate spre spate, zbura ca o săgeată printre chiparoșii nemișcați și vilele albe de pe marginile drumului. Tropotul copitelor pe plăcile de piatră trezea câinii, care însoțeau cu lătratul lor arătarea ciudată, iar pe urmă, neliniștiți de apariția ei neașteptată, începeau să urle cu boturile la lună. Sclavii care veneau după Vinicius, având cai mai slabi, rămaseră curând în urmă. El, după ce trecu ca vântul prin Laurentumul cufundat în somn, coti spre Ardea, unde, ca și în Aricia, Bovillae și Ustrinum, de când venise la Antium, avea cai de schimb ca să poată parcurge în cel mai scurt timp distanța ce-l despărțea de Roma. Ținând minte acest lucru, gonea fără milă, storcind din cal ultimele picături de energie.
Dincolo de Ardea, cerul i se arăta în partea de nord-vest, învăluit într-o lumină roșiatică. Puteau fi zorile, căci ora era târzie, și-n iulie ziua venea devreme. Vinicius însă nu-și putu reține un țipăt disperat de furie, căci i se păru că e lumina incendiului. Își aminti de cuvintele lui Lecanius: „Tot orașul e o mare de flăcări” și o clipă simți nebunia încețoșându-i mintea, fiindcă nu mai spera s-o poată salva pe Ligia sau măcar să ajungă acolo înainte ca orașul să se fi transformat într-un morman de cenușă. Gândurile, mai vijelioase acum chiar decât goana calului, zburau înaintea lui ca un stol de păsări negre ale disperării și groazei. Nu știa în care parte a orașului a izbucnit focul. Presupunea însă că în Transtiberim, cartier înghesuit, plin cu depozite și prăvălii construite din scânduri, care ușor putea să cadă primul pradă flăcărilor. La Roma, incendiile erau frecvente. În timpul lor se întâmplau tot atât de frecvent violențe și jafuri, mai ales în cartierele locuite de populația săracă și pe jumătate barbară. Orice era posibil într-un cartier ca Transtiberimul, unde viermuia drojdia societății, adunată din toate părțile lumii. Vinicius se gândi la Ursus și la puterea lui supraomenească, dar un titan să fi fost, ce putea face împotriva forței distrugătoare a focului?
Teama de o răscoală a sclavilor era un alt coșmar, care de ani în șir tulbura liniștea Romei. Se spunea că sute de mii de oameni visează la vremurile lui Spartacus și așteaptă numai un moment potrivit ca să pună mâna pe arme împotriva asupritorilor. Iată că momentul sosise! Poate că acolo, în oraș, printre flăcări, a și început măcelul. Poate înșiși pretorienii s-au năpustit asupra orașului și ucid din porunca împăratului. Îngrozit, Vinicius își aminti de discuțiile despre incendii și orașe care, de la o vreme, reveneau ca un ciudat refren la curtea împăratului. Își aminti de regretul lui Nero că trebuie să descrie un oraș în flăcări, fără să fi văzut niciodată un incendiu adevărat, își aminti de răspunsul disprețuitor dat de împărat lui Tigellinus când acesta se oferise să dea foc Antiumului sau unui oraș artificial din scânduri și, în sfârșit, își aminti cât se plângea de Roma și de străduțele împuțite din Subura. Da! Împăratul a poruncit să se pună foc orașului! Numai el singur putea să îndrăznească așa ceva, și numai Tigellinus putea să ducă la îndeplinire o asemenea poruncă. Iar dacă Roma arde din ordinul împăratului, atunci cine poate garanta că populația n-are să fie omorâtă din ordinul aceluiași? Monstrul era capabil și de o asemenea faptă. Deci — incendiul, răscoala sclavilor și măcel! Haos, dezlănțuirea tuturor forțelor răului și ale crimei, și Ligia acolo! Gemetele lui Vinicius se amestecau cu gemetele calului, care, alergând pe un drum în pantă, urcând mereu spre Aricia, era la capătul puterilor. Cine are s-o scoată din orașul în flăcări? Cine poate s-o salveze? Vinicius se aplecă înainte, ținându-se de coama calului, gata, în disperarea lui, să-și înfigă dinții în grumajii animalului. În clipa aceea, un călăreț, alergând cu iuțeala vântului, însă de la Roma spre Antium, strigă, trecând pe lângă el: „Roma piere!” și goni mai departe. La urechile lui Vinicius mai ajunse încă un cuvânt: „Zeii…”, restul frazei fiind înăbușit de tropotul copitelor. Cuvântul acela îl făcu să-și revină. Zeii! Vinicius înălță brusc fruntea și, ridicând brațele spre cerul spuzit de stele, începu să se roage: „Nu vă chem pe voi, ale căror temple ard, ci pe Tine!… Ai suferit Tu însuți și numai Tu cunoști mila! Numai Tu ai înțeles durerea omenească! Tu ai venit pe lume ca să-i înveți pe oameni ce-i îndurarea; dă acum dovadă de îndurare. Dacă ești așa cum spun Petru și Pavel, atunci salvează-mi-o pe Ligia. Ia-o acum pe brațele Tale și scoate-o din flăcări, Tu poți asta! Redă-mi-o și eu Îți dau în schimb sângele meu! Dacă nu vrei s-o faci pentru mine, fă-o pentru ea. Ea Te iubește și are încredere în Tine. Promiți viață și fericire dincolo de moarte, dar fericirea dincolo de moarte mai poate să aștepte. Ea încă nu vrea să moară. Las-o să trăiască. Ia-o pe brațe și scoate-o din Roma. Tu poți, numai să vrei”.
Se întrerupse, simțind că, dacă ar continua, rugăciunea s-ar putea transforma în amenințare. Îl înspăimântă gândul că ar putea să-l supere pe Zeu, în momentul când are mai mult ca oricând nevoie de mărinimia și generozitatea Lui. Când zidurile albe ale Ariciei, care se afla la jumătatea drumului dintre Antium și Roma, se iviră în fața lui, strălucind în lumina lunii, începu să-și biciuiască și mai zorit calul. Trecu în galop pe lângă templul lui Mercur, înălțat într-o pădure din fața orașului. Se aflase și aici de nenorocire. În fața templului era o forfotă neobișnuită. Din goana calului, Vinicius zări pe scări și printre coloane puzderie de oameni cu torțe, căutând ocrotire. Drumul nu mai era pustiu. Grupuri tot mai numeroase se îndreptau spre păduricea lui Mercur pe cărările din marginea drumului. Din loc în loc, era și drumul înțesat de grupuri, care se dădeau în grabă la o parte din calea călărețului în goană. Din oraș venea zvon învălmășit de voci. Vinicius înainta ca vântul și răsturnă câțiva oameni pe drum. În jur răsunau strigăte: „Arde Roma! Orașul e în flăcări! Zei, salvați Roma!”
Calul se poticni, smucit de o mână puternică, și se lăsă pe picioarele dinapoi în fața hanului în care Vinicius ținea cal de schimb. Sclavii lui, parcă ar fi fost preveniți, așteptau sosirea stăpânului în fața hanului, și la porunca lui se repeziră să-i aducă alt cal. Vinicius văzu un detașament de zece pretorieni călări, care probabil mergeau să ducă vestea la Antium. Se apropie repede de ei, întrebându-i:
— Ce cartier e în flăcări?
— Cine ești? — întrebă comandantul grupei.
— Vinicius, tribun militar și curtean! Răspunde!
— Incendiul a izbucnit în prăvăliile de lângă Circul Mare. Când am primit ordinul să plecăm, centrul orașului era în flăcări.
— Dar Transtiberim?
— Focul n-a ajuns acolo, însă cuprinde mereu alte cartiere și nimic nu-l poate opri. Oamenii pier de dogoare și de fum. Și nu există salvare.
În clipa aceea, i se aduse lui Vinicius un alt cal. Tânărul tribun încălecă și goni mai departe.
Se îndrepta acum spre Albanum, lăsând în dreapta Albalonga și minunatul ei lac. Drumul de la Aricia urca spre culmea unui deal care închidea orizontul, iar Albanum se afla de cealaltă parte. Vinicius știa că, odată ajuns pe culme, o să zărească nu numai Bovillae și Ustrinum, în care îl așteptau alți cai, ci și Roma, căci de la Albanum încolo se întindea, de ambele părți ale căii Appia, șesul neted al Campaniei, peste care treceau spre oraș doar arcadele apeductelor și nimic nu împiedica vederea.
„De pe culme am să văd flăcările”, își zise. Și începu să-și biciuiască iarăși calul.
Înainte de a ajunge pe culmea dealului, simți pe față adierea vântului, care-i aduse în nări mirosul de fum.
O zare aurie tivea conturul dealului. „Lumina flăcărilor”, gândi Vinicius.
Noaptea pălise. Albeau zorile și nu puteai ști dacă lumina arămie ce răsărea pe după spinările dealurilor din jur venea de la incendiu sau de la auroră. Vinicius ajunse pe culme și atunci o priveliște îngrozitoare i se înfățișă înaintea ochilor.
Toată valea era înecată în fum, parcă un nor uriaș s-ar fi lăsat chiar la suprafața pământului, acoperind orașele, apeductele, vilele, copacii. Iar dincolo de această întindere cenușie, înspăimântătoare, ardea orașul de pe coline.
Incendiul însă nu avea forma unei jerbe ca atunci când arde o singură clădire, fie ea oricât de mare. Era ca o pânză de foc, lungă și întinsă.
Deasupra acestei pânze de foc stăruia un val de fum, când negru, când roz, când sângeriu, compact, umflat, încolăcindu-se ca un șarpe care se strânge și se destinde întruna, înaintând. Norul acela imens de fum uneori înghițea flăcările care pe urmă izbucneau cu mai multă forță. Și focul, și fumul se întindeau de la un capăt la altul al orizontului, închizându-l. Munții Sabini nu se mai vedeau.
În prima clipă, lui Vinicius i se păru că nu arde numai orașul, ci lumea întreagă și că nicio ființă vie nu se poate salva din oceanul acela de fum și foc.
Vântul sufla tot mai puternic dinspre incendiu, aducând miros de ars și funingine. Se făcuse ziuă de-a binelea și soarele lumina piscurile din jurul lacului Albano. Razele palide ale dimineții erau ruginii, bolnave din cauza funinginii. Vinicius, coborând spre Albanum, pătrunse într-un fum tot mai des, tot mai greu de străpuns cu privirea. Orașul era complet înecat în fum. Populația neliniștită ieșise în stradă. Te speriai la gândul ce-o fi la Roma, dacă și aici, de pe acum, era greu să respiri.
Disperarea îl cuprinse din nou pe Vinicius. Groaza îl înnebunea. „E imposibil — se gândea el — ca întreg orașul să se fi aprins dintr-o dată. Vântul suflă de la nord și aduce fumul numai încoace. În partea cealaltă nu-i fum. Fluviul desparte Transtiberimul de oraș. Poate că a scăpat cu totul; în orice caz a fost timp suficient ca Ursus cu Ligia să iasă prin poarta Janicula și să scape de pericol. E imposibil ca orașul care stăpânește lumea întreagă să fie șters de pe suprafața pământului împreună cu locuitorii săi. Chiar și în orașele cucerite, unde măcelul se alătură focului, distrugând împreună, întotdeauna mai rămâne în viață un anumit număr de oameni. De ce să piară neapărat Ligia? Doar asupra ei veghează însuși Dumnezeu, care a învins El însuși moartea!” Gândind astfel, începu din nou să se roage și, după obiceiul cu care se învățase de demult, să jure, promițând lui Christos daruri și jertfe. După ce străbătu Albanum, a cărui populație se afla aproape toată pe acoperișuri și în pomi, ca să privească la Roma, se mai liniști, redobândindu-și sângele rece. Își spuse că pe Ligia o ocrotesc nu numai Ursus și Linus, ci și Apostolul Petru. Gândul acesta îi dădu curaj. Petru fusese întotdeauna pentru el o ființă neînțeleasă, aproape supranaturală. De când îl ascultase în Ostrianum, îi rămăsese impresia ciudată de care pomenise în scrisoarea trimisă Ligiei la începutul șederii sale în Antium: că fiecare cuvânt al acestui bătrân este adevărat sau trebuie să devină adevărat. Cunoștința mai strânsă pe care o legase cu Apostolul în timpul bolii transformase impresia aceea într-o convingere nestrămutată. De vreme ce Petru binecuvântase iubirea lui și i-o promisese pe Ligia, ea nu putea să piară în flăcări. Orașul n-are decât să ardă, însă nicio scânteie nu va cădea pe veșmintele ei. Noaptea nedormită, galopul nebunesc, emoțiile îi provocară o ciudată exaltare. Totul i se părea posibil: Petru face semnul crucii asupra flăcărilor, le despică printr-un cuvânt și ei trec neatinși pe aleea de foc. Petru cunoștea viitorul, așadar, cu siguranță prevăzuse catastrofa. În cazul acesta, cum ar fi putut să nu-i prevină pe creștini și să nu-i scoată din oraș? Cum ar fi putut lipsi dintre ei Ligia, pe care-o iubea ca pe propriul său copil? Speranța puse stăpânire pe inima lui Vinicius. „Dacă ei fug din oraș — își spuse — s-ar putea să-i găsesc în Bovillae sau să-i întâlnesc pe drum. S-ar putea ca în orice clipă fața iubită să apară din fumul care acoperă tot mai compact Campania”.
Speranța asta i se păru cu atât mai întemeiată, cu cât pe drum întâlnea din ce în ce mai mulți oameni care, părăsind orașul, se îndreptau spre munții Albani pentru ca, salvându-se de foc, să scape și de fum. Încă înainte să fi ajuns la Ustrinum, trebui să-și domolească mersul din cauza înghesuielii. Alături de oamenii porniți pe jos, cu boccele în spate, întâlni cai și asini încărcați cu poveri, care pline de lucruri, lectici în care sclavii îi duceau pe locuitorii mai bogați ai orașului. Ustrinum era ticsit de refugiați din Roma și era greu de trecut pe-acolo. În piață, printre coloanele templelor, și pe străzi se îngrămădeau sute și mii de oameni. Pe alocurea, se instalau corturi, sub care aveau să-și găsească adăpost familii întregi. Alții stăteau sub cerul liber, strigând, chemându-i pe zei, blestemându-și soarta. În spaima generală era greu să afli ceva deslușit. Oamenii pe care îi întrebase Vinicius, fie că nu răspundeau deloc, fie că îl priveau înnebuniți de groază, strigând că piere orașul și lumea întreagă. Dinspre Roma veneau mereu noi grupuri de bărbați, femei și copii, care întețeau tulburarea și lamentările. Unii, rătăcindu-se de ai lor în îmbulzeală, îi căutau disperați pe cei pierduți. Alții se încăierau pentru un adăpost. Grupuri de păstori din Campania, pe jumătate sălbatici, veniseră în orășel să afle noutăți sau să fure câte ceva, lucru înlesnit de înghesuială. Pe alocurea, cete de sclavi sau de gladiatori începuseră să jefuiască casele și vitele din oraș, luându-se la harță cu soldații care săreau în apărarea locuitorilor.
Senatorul Iunius, pe care Vinicius îl găsi lângă han, înconjurat de un grup de sclavi batavi, fu primul care îi dădu date mai amănunțite despre incendiu. Focul izbucnise într-adevăr lângă Circul Mare, în locul unde se învecinează cu Palatinul și cu dealul Caelius, s-a întins însă cu o iuțeală de neînțeles, cuprinzând tot centrul orașului. Din timpurile lui Brennus, nu mai suferise orașul niciodată o catastrofă asemănătoare.
— Circul a ars cu totul — spuse Iunius — și toate prăvăliile și casele din jurul lui. Focul, înconjurând Palatinul, a ajuns în Carinae…
Iunius, care avea în Carinae o casă splendidă, plină de opere de artă pe care le iubea, luă un pumn de praf și, presărându-și-l în cap, începu să geamă. Vinicius îl scutură de umeri.
— Și casa mea e în Carinae — zise el — dar dacă piere totul, să piară și ea.
Își aminti că Ligia, urmându-i sfatul, ar fi putut să se mute în casa lui Aulus. Întrebă:
— Dar Vicus Patricius?
— În flăcări — răspunse Iunius.
— Dar Transtiberim?
Iunius îl privi, mirat.
— Ce-mi pasă de Transtiberim? — zise, ducându-și palmele la tâmple.
— Mie îmi pasă de el mai mult decât de Roma întreagă — strigă nervos Vinicius.
— Acolo cred că poți să ajungi prin Via Portuensis, căci pe lângă Aventin ai să te sufoci de dogoare… Transtiberim?… Nu știu. Cred că focul încă n-a ajuns acolo, dar dacă nu ajunge în clipa asta, numai zeii pot să știe…
Iunius șovăi o clipă, apoi zise cu vocea coborâtă:
— Știu că n-ai să mă trădezi. Îți spun că ăsta nu-i un incendiu obișnuit. N-au dat voie să salveze Circul… Am auzit chiar eu… Când au început să ardă casele din jur, mii de voci strigau: „Moarte celor care vor voi să stingă focul!” Niște oameni aleargă prin oraș și aruncă prin case torțe aprinse… Poporul e revoltat. Strigă că orașul a fost incendiat din ordin. Nu-ți spun nimic mai mult. Vai de oraș, vai nouă tuturor și mie! Ce se petrece acolo, limba omenească nu poate exprima. Oamenii pier în foc sau se omoară unii pe alții în înghesuială… Ăsta-i sfârșitul Romei!… — Și începu din nou să geamă: — Vai, vai orașului și nouă!
Vinicius încălecă și o porni înainte pe calea Appia.
Acum însă avansa încet, prin râul de oameni care se scurgea dinspre oraș. Roma se vedea în fața lui Vinicius, ca în palmă, cuprinsă toată de flăcări… Ajungea până la el dogoarea incendiului. Țipetele și vaietele oamenilor nu puteau acoperi șuieratul și trosnetul flăcărilor.
Note
{131} Fiica Nopții, zeiță a răzbunării și a justiției la grecii antici.