De câteva zile, Vinicius nu-și mai petrecea acasă noaptea. Petronius își închipuia că poate și-a făcut un nou plan pentru eliberarea Ligiei din închisoarea Esquilină, însă nu mai voia să-l întrebe de nimic, ca să nu-i aducă ghinion. Acest sceptic elegant devenise întrucâtva superstițios sau, mai degrabă, de când nu reușise s-o răpească pe fată din subterana Mamertină, încetase să mai creadă în steaua lui.
Nu miza nici acum pe un rezultat bun al încercărilor lui Vinicius. Închisoarea Esquilină, construită în grabă din pivnițele caselor dărâmate pentru a opri incendiul, nu era de fapt atât de grozavă ca străvechiul Tullianum de lângă Capitoliu; în schimb, era de o sută de ori mai bine păzită. Petronius era convins că Ligia fusese mutată acolo numai ca să nu moară și să nu scape de arenă, și deducea simplu că tocmai de aceea era păzită ca ochii din cap…
„Probabil — își spunea el — împăratul și cu Tigellinus au rezervat-o pentru un spectacol aparte, mai teribil decât toate, iar Vinicius mai degrabă piere odată cu ea decât să renunțe s-o salveze.”
Vinicius însă pierduse și el orice speranță de salvare. Acum n-o mai putea salva decât Christos. Tânărul tribun nu mai avea decât o singură dorință: s-o viziteze la închisoare.
De la o vreme, nu-i dădea pace gândul că Nazarius putea să intre în închisoarea Mamertină ca salahor la căratul cadavrelor. Se hotărâse să încerce calea asta.
Cumpărat cu o sumă colosală, paznicul Gropilor Puturoase îl primi, în cele din urmă, în grupul oamenilor săi, pe care-i trimitea în fiecare noapte la închisori după cadavre. Pericolul ca Vinicius să fie recunoscut era într-adevăr mic. Îl fereau de asta: noaptea, hainele de sclav și proasta iluminație a închisorilor. De altfel, cui i-ar fi putut trece prin minte că un patrician, nepot și fiu de consuli, ar putea să se găsească printre gropari, expus la putoarea închisorilor și a Gropilor, și să se apuce de o muncă la care-i silea pe oameni numai sclavia sau extrema sărăcie?
El însă, când sosi mult dorita seară, își înfășură cu bucurie coapsele, se legă la cap cu o pânză muiată în terebentină și, cu inima zvâcnind, se duse împreună cu grupul de gropari la Esquilin.
Paza pretorienilor nu le făcu greutăți, căci aveau cu toții însemnele necesare, pe care un centurion le cercetă la lumina felinarului. Peste câteva clipe, poarta mare de fier se deschise înaintea lor și intrară.
Vinicius văzu în fața lui o pivniță spațioasă, boltită, din care se trecea în altele. Niște felinare abia luminau interiorul plin de oameni. Unii erau culcați pe lângă pereți, cufundați în somn sau poate morți. Alții stăteau în jurul unor vase mari cu apă, din care beau ca niște oameni mistuiți de febră, alții stăteau pe jos, cu coatele sprijinite de genunchi și cu capul în palme. Pe alocuri, copiii dormeau la sânul mamelor. Se auzeau gemete, gâfâitul șuierător al bolnavilor, plânsete, șoapte de rugăciuni, cântece fredonate în surdină, blestemele paznicilor. În pivniță era un aer fetid și înghesuială. În adâncurile negre, furnicau figuri întunecate, iar mai aproape, la lumina tremurândă a felinarelor, se vedeau fețe palide, speriate, trase și flămânde, cu ochii stinși sau mistuiți de febră, cu buze vinete, cu șiroaie de sudoare pe frunte și părul lipit de tâmple. Prin unghere, aiurau cu voce tare bolnavii. Unii cereau apă, alții să fie duși la moarte. Și totuși era o închisoare mai puțin fioroasă decât vechiul Tullianum. Lui Vinicius i se tăiară picioarele când văzu această priveliște și răsuflarea i se opri. La gândul că Ligia se află acolo în mizerie și suferință, se cutremură, înăbușindu-și cu greu țipătul de disperare. Amfiteatrul, colții fiarelor sălbatice, totul era mai bun decât pivnițele acestea teribile, infestate de miasmele cadavrelor, unde voci rugătoare repetau din toate părțile:
— Duceți-ne la moarte!
Vinicius își înfipse unghiile în palme. Simțea că-i vine rău, că-și pierde cunoștința. Toate suferințele îndurate de el până atunci și dragostea care-l adusese aici se transformară în dorință de moarte.
Auzi lângă el vocea paznicului de la Gropile Puturoase:
— Câte cadavre aveți astăzi?
— Cam vreo duzină — răspunse paznicul închisorii — dar până dimineață o să fie mai multe, că horcăie unii pe lângă pereți.
Și începu să se plângă de femei că ascund copiii morți ca să-i țină mai mult lângă ele și să nu-i dea la Gropile Puturoase. Trebuie să recunoști cadavrele numai după miros, de aceea aerul, și așa îngrozitor, se strică și mai mult.
— Aș prefera să fiu sclav — zise el — într-un ergastulum de la țară, decât să-i păzesc pe câinii ăștia care putrezesc de vii.
Paznicul Gropilor îl consolă, afirmând că nici slujba lui nu-i mai ușoară. Vinicius își reveni și începu să se uite în juru-i prin pivniță. Aici însă o căută în zadar pe Ligia și chiar se gândea că poate n-are s-o mai vadă vie. Erau mai bine de zece pivnițe legate între ele prin tunele proaspăt săpate, iar groparii nu intrau decât acolo unde se aflau cadavre. Se gândi cu teamă că toată osteneala e zadarnică.
Din fericire, șeful lui îi veni în ajutor.
— Morții trebuie duși imediat — zise el — căci molima se răspândește mai ales prin cadavre. Altfel, o să muriți și voi, și deținuții.
— Peste toate pivnițele suntem doar zece și mai trebuie să dormim și noi — răspunse paznicul.
— Atunci eu îți las patru din oamenii mei, care-au să umble noaptea prin pivnițe să vadă dacă n-a mai murit careva.
— Dau mâine de băut, dacă faci asta. Să ducă la probă fiecare cadavru, că a venit ordin ca morților să li se străpungă beregata și pe urmă imediat cu ei la Gropi!
— Bine, dar să dai de băut! — zise paznicul.
După aceea, numi patru oameni, printre care și pe Vinicius, iar cu ceilalți începu să încarce cadavrele pe tărgi.
Vinicius răsuflă ușurat. Era sigur că măcar așa are s-o găsească pe Ligia!
Cercetă cu grijă prima pivniță. Căută prin toate ungherele întunecate, în care aproape că nu pătrundea lumina felinarului, se uită la oamenii care dormeau pe lângă pereți, acoperiți cu pânză de cort, se uită la cei mai gravi bolnavi care erau întinși mai la o parte, însă pe Ligia n-o mai găsi nicăieri. Și în a doua, și în a treia pivniță căutările lui rămaseră fără rezultat.
Ora era târzie. Cadavrele fuseseră transportate. Paznicii așezați în coridoarele de trecere adormiseră; copiii, istoviți de plâns, tăcuseră; în pivnițe nu se mai auzea decât răsuflarea obosită a oamenilor și, pe alocuri, șoapte de rugăciune.
Vinicius intră cu felinarul în cea de-a patra pivniță, mult mai mică și, ridicând lumina în sus, începu să se uite în jur.
Deodată, tresări, căci i se păru că în dreptul gratiilor unei ferestre vede statura uriașă a lui Ursus.
Suflând repede în felinar, se apropie de el și întrebă:
— Ursus, tu ești?
Uriașul întoarse capul:
— Cine ești?
— Nu mă recunoști? — întrebă tânărul.
— Ai stins felinarul. Cum să te recunosc?
Vinicius însă o zări pe Ligia întinsă pe o mantie lângă perete și, fără să mai spună nimic, îngenunche lângă ea. Atunci, Ursus îl recunoscu:
— Slavă lui Christos! Dar n-o trezi, stăpâne.
Vinicius, îngenuncheat, o privea printre lacrimi. Cu tot întunericul, putea să-i deosebească fața, palidă ca alabastrul, și brațele slăbite. Văzând-o astfel, îl sfredeli o durere sfâșietoare. Mila, dorul, adorația îi învolbură inima. Căzând cu fața la pământ, începu să sărute marginile mantiei pe care se odihnea făptura aceasta, mai dragă decât orice pe lume.
Ursus îl privi multă vreme în tăcere. În cele din urmă, îl trase de tunică.
— Stăpâne — întrebă — cum ai intrat? Ai venit s-o salvezi?
Vinicius se ridică, străduindu-se să-și stăpânească emoția.
— Arată-mi cum! — zise el.
— Am crezut c-ai să găsești tu o cale, stăpâne. Mie nu-mi vine în minte decât una singură.
Își întoarse ochii spre ferestruica zăbrelită, apoi, ca și cum și-ar fi răspuns sieși, urmă:
— Da!… Dar acolo sunt soldații…
— O sută de pretorieni — răspunse Vinicius.
— Deci nu putem trece!
— Nu!
Ligianul își șterse fruntea și întrebă pentru a doua oară:
— Cum ai intrat aici?
— Am tessera de la paznicul Gropilor Puturoase…
Deodată, se întrerupse, ca și cum l-ar fi fulgerat un gând, tăcu o vreme, apoi începu să vorbească grăbit:
— Pe chinurile Mântuitorului! Eu rămân aici, iar ea să ia tessera mea, să-și înfășoare capul în cârpă, să-și acopere umerii cu mantia și să iasă. Printre sclavii gropari sunt câțiva adolescenți. Pretorienii n-au s-o recunoască, iar odată ajunsă în casa lui Petronius, e salvată.
Ligianul lăsă capul în piept și răspunse:
— Ea n-are să se învoiască, fiindcă te iubește, și, în afară de asta, e bolnavă. Nu poate să se țină pe picioare. — Apoi adăugă: — Dacă tu, stăpâne, și nobilul Petronius n-ați putut s-o scoateți din închisoare, atunci cine are s-o mai salveze?
— Numai Christos!…
Tăcură amândoi. Ligianul se gândea cu capul lui de om simplu: „Doar El ar fi putut să-i salveze pe toți, însă, de vreme ce n-o face, se vede că a venit vremea chinurilor și a morții!” Se împăcase cu ideea morții sale, dar îi părea rău până-n adâncul sufletului de copilul acesta care crescuse în brațele sale și pe care-l iubea mai mult decât propria-i viață.
Vinicius îngenunche din nou lângă Ligia. Prin fereastra zăbrelită se strecurau în pivniță razele lunii și o luminau mai bine decât felinarul care pâlpâia deasupra ușii.
Deodată, Ligia deschise ochii și, punând palmele sale fierbinți pe mâinile lui Vinicius, zise:
— Te văd. Știam că ai să vii.
El îi luă mâinile și își lipi fruntea de ele. Pe urmă o ridică puțin din culcuș și o sprijini de pieptul lui.
— Am venit, draga mea. Christos să te păzească și să te salveze, o, Ligia iubită!…
Nu mai putu să vorbească. Glasul i se înecă de durere și nu voia să-și trădeze mâhnirea în fața ei.
— Sunt bolnavă, Marcus — răspunse Ligia. — Sau în arenă, sau aici, în închisoare, trebuie să mor… M-am rugat să te mai văd înainte de moarte și ai venit — Christos m-a ascultat!
El o strânse la piept, fără să poată rosti vreun cuvânt. Ea continuă:
— Te-am văzut de mai multe ori prin fereastră, din Tullianum. Știam că ai vrut să vii. Acum Mântuitorul mi-a dat o clipă de luciditate ca să ne putem lua rămas bun. Eu plec la El, Marcus, dar te iubesc și te voi iubi întotdeauna.
Vinicius, cu un efort de voință, se stăpâni și, căutând să se arate liniștit, îi spuse:
— Nu, draga mea. Tu n-ai să mori. Apostolul mi-a spus să cred. Mi-a promis să se roage pentru tine. El l-a cunoscut pe Christos. Christos l-a iubit și nu-i refuză nimic… Dac-ar fi trebuit să mori, Petru nu mi-ar fi poruncit să am încredere. El mi-a spus: „Ai încredere!” Nu, Ligia! Christos are să se îndure de mine… El nu vrea moartea ta. El n-are să îngăduie asta… Îți jur pe numele Mântuitorului că Petru se roagă pentru tine!
Se lăsă tăcere. Singurul felinar care atârna deasupra ușii se stinse; în schimb, lumina lunii străbătea printre zăbrele. În colțul opus al pivniței scânci un copil, apoi tăcu. De afară se auzeau vocile pretorienilor, care, după ce schimbaseră garda, jucau lângă perete duodecim scriptorum{157}.
— O, Marcus — spuse Ligia — Christos însuși a spus Tatălui: „Îndepărtează de la mine acest pahar cu venin!” și totuși paharul a fost umplut. Christos însuși a murit pe cruce și acum pier pentru El mii. De ce m-ar salva pe mine singură? Cine sunt eu, Marcus? Am auzit cum a spus Petru că și el va muri schingiuit. Cine sunt eu față de el? Când au venit pretorienii la noi, îmi era frică de moarte și de chinuri, dar acum nu mai mi-e frică. Vezi ce îngrozitoare-i închisoarea! Eu am să mă duc sus în cer. Gândește-te că aici e împăratul, iar acolo e Mântuitorul, bun și milostiv. Și nu există moarte. Tu mă iubești. Gândește-te cât de fericită voi fi! O, Marcus, dragule, gândește-te că și tu ai să vii acolo la mine!
Tăcu, mai răsuflă, apoi ridică la buze mâna lui:
— Marcus!
— Ce-i, draga mea?
— Nu plânge după mine. Nu uita că și tu ai să mă urmezi. Am trăit puțin, dar Dumnezeu mi-a dăruit sufletul tău. Am să-i spun lui Christos că, deși am murit și deși ai văzut moartea mea, și deși ai rămas îndurerat, totuși n-ai hulit împotriva voinței Lui și că-L iubești ca și până acum. Căci tu-L vei iubi și vei îndura cu răbdare moartea mea, nu?… Atunci El ne va uni, căci eu te iubesc și vreau să fiu cu tine…
Din nou i se tăie respirația și, cu voce abia șoptită, încheie:
— Făgăduiește-mi, Marcus!…
Vinicius o îmbrățișă, tremurând, și răspunse:
— Pe capul tău sfânt — îți făgăduiesc!…
În zarea tristă a lunii, chipul ei se lumină. Mai duse mâna lui la buze și șopti:
— Eu sunt soția ta!
Afară, lângă zid, pretorienii, care jucau duodecim scriptorum, începură să se certe; ei doi însă uitaseră de închisoare, de pază, de pământul întreg și, simțindu-și sufletul împăcat, începură să se roage.
Note
{157} Joc cu pioni.