Vinicius către Petronius:
„Știm și aici, carissime, ce se petrece la Roma, iar ceea ce nu știm completează scrisorile tale. Când arunci o piatră în apă, valurile se răspândesc tot mai departe și mai departe în jur. Un asemenea val de nebunie și răutate a ajuns din Palatin până la noi. În drum spre Grecia, a fost trimis aici de către împărat Carinas, care a jefuit orașele și templele ca să umple tezaurul deșertat. Cu prețul sudorii și al lacrimilor oamenilor se construiește la Roma Domus Aurea{162}. Se poate ca lumea să nu fi văzut până acum un asemenea palat, dar n-a văzut nici asemenea nedreptăți. Tu doar îl știi pe Carinas. Semăna cu el Chilon, până când nu și-a răscumpărat viața prin moarte. Oamenii lui n-au ajuns încă la orășelele din jurul nostru, poate pentru că nu-s în ele temple și comori. Întrebi dacă suntem în siguranță? Îți răspund doar că suntem uitați și fie ca acest răspuns să te mulțumească. Iată, în clipa asta, din porticul sub care scriu, văd golful nostru liniștit, iar în el pe Ursus în barcă, lăsând năvodul în apele limpezi. Soția mea toarce lână roșie lângă mine, iar în grădini, la umbra migdalilor, cântă sclavii noștri. O, ce liniște, carissime, și ce uitare a vechilor spaime și suferințe! Dar nu Parcele, cum scrii tu, ne torc atât de dulce firul vieții, ci Christos, care ne-a binecuvântat, Dumnezeul nostru iubit, Mântuitorul. Cunoaștem tristețea și lacrimile, căci adevărul nostru poruncește să plângem necazurile altora, dar chiar și în aceste lacrimi există o mângâiere necunoscută vouă, căci odată, când se va scurge timpul vieții noastre, ne vom întâlni cu toți oamenii dragi care-au pierit și care vor mai pieri încă pentru învățătura divină. Pentru noi, Petru și Pavel nu au murit, ci au renăscut în slavă. Sufletele noastre îi văd, și, când ochii plâng, inimile se bucură de bucuria lor. Da, dragul meu, suntem fericiți și fericirea noastră nu va reuși s-o distrugă nimic, căci moartea, care pentru voi este sfârșitul tuturor lucrurilor, pentru noi nu-i decât trecerea într-o liniște și mai mare, într-o iubire și mai mare, într-o bucurie și mai mare.
Aici, zilele și lunile trec în seninătate. Slugile noastre și sclavii cred ca și noi în Christos și, cum El a poruncit iubirea, ne iubim unii pe alții. Adesea, când apune soarele sau când luna se oglindește în ape, discutăm cu Ligia despre trecut, care acum ne pare un vis. Când mă gândesc că acest cap drag, pe care-l leagăn zilnic la piept, a fost atât de aproape de chinuri și de pieire, îl slăvesc din tot sufletul pe Domnul meu, căci numai El a putut-o salva din arenă, redându-mi-o pentru totdeauna. O, Petronius, doar ai văzut câtă mângâiere dă învățătura asta, câtă putere de a rezista în nenorocire, câtă răbdare și curaj în fața morții. Vino. Ai să vezi câtă fericire dă în zilele obișnuite ale vieții. Oamenii n-au cunoscut până acum un zeu pe care să-L poți iubi, de aceea nu s-au iubit nici între ei și de aici a izvorât nenorocirea lor, căci așa cum lumina vine de la soare, tot așa și fericirea izvorăște din iubire. Pe oameni nu i-au învățat acest adevăr nici legislatorii, nici filozofii. El n-a existat nici în Grecia, nici în Roma, iar când spun: nici în Roma, înseamnă că nicăieri pe pământ. Învățătura uscată și rece a stoicilor, la care aderă oamenii virtuoși, călește inimile ca pe niște săbii, însă mai curând le face indiferente decât mai bune. De ce-ți spun eu toate astea ție, care ai învățat mai mult și înțelegi mai mult decât mine? Doar l-ai cunoscut și tu pe Pavel din Tars și adesea ai discutat cu el îndelung, așa că știi mai bine: oare față de adevărul pe care-l propovăduia el, ce sunt toate învățăturile filozofilor și retorilor voștri decât vorbe goale și răsunătoare, fără miez? Îți amintești întrebarea pe care ți-a pus-o el: «Dacă împăratul ar fi creștin, oare nu v-ați simți mai în siguranță, mai siguri că posedați ceea ce posedați, mai fără teamă și mai liniștiți pentru ziua voastră de mâine?» Tu mi-ai spus că religia noastră este dușmana vieții, iar eu îți răspund acum că, dacă de la începutul scrisorii aș fi repetat numai aceste două cuvinte: «Sunt fericit!», tot n-aș fi reușit să-mi exprim fericirea. Ai să-mi spui că fericirea mea e Ligia! Da, dragule! Pentru că iubesc sufletul ei nemuritor și pentru că amândoi ne iubim întru Christos. Într-o asemenea dragoste nu există nici despărțiri, nici trădări, nici schimbări, nici bătrânețe, nici moarte. Atunci când va trece tinerețea și frumusețea, când trupurile noastre se vor ofili și se va apropia moartea, dragostea va rămâne, căci sufletele nu trec. Înainte de a mi se fi deschis ochii la lumină, eram gata pentru Ligia să dau foc chiar și propriei mele case, iar acum îți spun: atunci n-o iubeam, căci abia Christos m-a învățat să iubesc. El e izvorul fericirii și al liniștii. Doar nu eu spun asta. E un lucru evident. Compară plăcerile voastre străbătute de teamă, bețiile voastre împletite cu nesiguranța zilei de mâine, orgiile voastre, ca niște ospățuri de înmormântare, cu viața creștinilor — și ai să găsești răspunsul gata. Ca să poți compara mai bine, vino în munții noștri cu miresme de cimbru, în plantațiile noastre de măslini, pe țărmul nostru acoperit cu iederă. Te așteaptă aici o liniște cum n-ai mai gustat de mult și inimi care te iubesc cu adevărat. Tu, cu sufletul tău nobil și bun, ar trebui să fii fericit. Mintea ta ageră va recunoaște adevărul și-l va îndrăgi, căci poți să fii dușmanul lui, cum sunt Cezarul și Tigellinus, însă indiferent față de el nu reușește să rămână nimeni. O, dragă Petronius, eu și Ligia ne bucurăm, sperând că în curând te vom vedea. Fii sănătos, fericit și vino!”
Petronius a primit scrisoarea de la Vinicius la Cumae, unde plecase împreună cu alți curteni, urmându-l pe împărat. Lupta lui de mulți ani cu Tigellinus se apropia de sfârșit. Petronius știa că va trebui să cadă și cunoștea motivele. Pe măsură ce împăratul decădea, pe nesimțite, luându-și în serios rolul de comediant, bufon și vizitiu, pe măsură ce se împotmolea în desfrâul său bolnăvicios, respingător și grosolan, rafinatul arbiter elegantiarum îi devenea doar o povară. Când Petronius tăcea, Nero vedea în tăcerea lui o mustrare, chiar când lăuda, vedea ironie. Strălucitorul patrician îi zgândărea amorul propriu și-i trezea invidia. Bogățiile lui și splendidele opere de artă pe care le colectase erau jinduite și de stăpân, și de ministrul său atotputernic. Fusese cruțat până acum datorită călătoriei în Achaia, unde gustul lui, cunoștințele lui în materie de elenism puteau fi folositoare. Încetul cu încetul însă, Tigellinus reușea să-l convingă pe împărat că nobilul Carinas îl întrece în gust și cunoștințe pe Petronius și că va reuși mai bine decât acesta să organizeze jocurile din Grecia, primirile și triumfurile. Din acel moment, Petronius fu pierdut. Nu îndrăzneau însă să-i trimită condamnarea în Roma. Și împăratul, și Tigellinus își aminteau că acest estet, chipurile afemeiat, care „făcea din noapte zi”, preocupat numai de plăceri, artă și petreceri, când fusese proconsul în Bitinia și pe urmă consul în capitală, dăduse dovadă de o uluitoare pricepere și energie. Era considerat înzestrat pentru orice și se știa că în Roma este iubit nu numai de popor, dar chiar și de pretorieni. Nimeni din oamenii de încredere ai Cezarului nu putea să prevadă cum va riposta el într-un asemenea caz, așa că părea un lucru mai chibzuit să fie scos din oraș și să fie lovit abia în provincie.
În acest scop primi o invitație ca, împreună cu alți curteni, să meargă la Cumae, iar el, deși bănuind șiretlicul, plecă, poate pentru a nu manifesta o opoziție fățișă, poate pentru a mai arăta încă o dată împăratului și curtenilor fața sa veselă, lipsită de griji, și să câștige o ultimă victorie înainte de moarte asupra lui Tigellinus.
Îndată după plecare, fu acuzat de prietenie cu senatorul Scevinus, care fusese sufletul complotului lui Pison. Oamenii lui Petronius, care rămăseseră în Roma, fură întemnițați, iar casa lui înconjurată de pretorieni. Aflând știrea, Petronius nu se arătă alarmat, nici măcar încurcat. Spuse, zâmbind, curtenilor pe care-i avea în vizită în splendida sa vilă din Cumae:
— Lui Ahenobarbus nu-i plac întrebările directe, așa că veți vedea cât de tulburat are să fie când am să-l întreb dacă el a poruncit să mi se întemnițeze „familia” din capitală.
După aceea îi anunță că dă un banchet „înainte de a porni la drum”. Era în toiul pregătirilor, când sosi scrisoarea lui Vinicius.
Petronius, după ce-o primi, căzu puțin pe gânduri, însă curând pe fața lui reapăru obișnuita-i seninătate și încă în seara aceleiași zile răspunse cele ce urmează:
„Mă bucur de fericirea voastră și admir inimile voastre, carissime, căci n-am crezut că doi îndrăgostiți mai pot să-și amintească de o a treia persoană îndepărtată. Voi însă nu numai că nu m-ați uitat, dar mă chemați în Sicilia să împărțiți cu mine pâinea voastră și pe Christos al vostru, care, după cum scrii, sporește cu atâta mărinimie fericirea voastră.
Dacă este așa, atunci cinstiți-l. Eu cred, dragule, că pe Ligia ți-a redat-o nu numai Ursus, dar într-o oarecare măsură și poporul roman. Dacă împăratul ar fi un altfel de om, aș crede chiar că s-a renunțat la continuarea persecuțiilor, avându-se în vedere înrudirea ta cu el prin nepoata pe care Tigellinus a dat-o unuia dintre Viniciuși. Însă, dacă tu ești convins că Christos ți-a dat-o, n-am să mă cert cu tine. Da! Nu-i drămuiți jertfele. Și Prometeu s-a sacrificat pentru oameni, dar eheu! Prometeu se pare că nu-i decât născocirea poeților, iar oamenii demni de încredere mi-au spus că l-au văzut pe Christos cu propriii lor ochi. Eu cred, împreună cu voi, că acesta-i cel mai cumsecade dintre zei.
Întrebarea lui Pavel din Tars o țin minte și sunt de acord că, dacă, de exemplu, Ahenobarbus ar fi trăit conform învățăturii lui Christos, atunci poate c-aș fi avut timp să vin la voi, în Sicilia. Atunci, la umbra pomilor, la izvoare, am fi purtat discuții despre toți zeii și toate adevărurile, cum discutau cândva filozofii greci. Azi, trebuie să-ți dau un răspuns scurt.
Nu vreau să recunosc decât doi filozofi: unul se numește Pyrrhon, celălalt Anacreon. Pe ceilalți pot să ți-i vând ieftin, împreună cu toată școala grecească și cu stoicii noștri. Adevărul locuiește undeva atât de sus, încât nici zeii înșiși nu pot să-l afle din vârful Olimpului. Ție, carissime, ți se pare că Olimpul vostru e și mai înalt și, stând pe el, îmi strigi: «Urcă și-ai să vezi niște priveliști cum n-ai mai văzut!» Se poate. Dar eu îți răspund: «Prietene, nu mă țin picioarele!» Când vei fi citit până la capăt scrisoarea asta, cred c-ai să-mi dai dreptate.
Nu, fericit soț al prințesei-aurore! Învățătura voastră nu-i pentru mine! Adică să-i iubesc pe bitinienii care-mi duc lectica, pe egiptenii care fac focul în băile mele, pe Ahenobarbus și Tigellinus? Pe genunchii albi ai Grațiilor, îți jur că și dac-aș vrea, n-aș reuși. În Roma sunt cel puțin o sută de mii de oameni cu omoplați strâmbi, sau cu genunchi groși, sau cu picioarele slăbănoage, sau cu ochii prea rotunzi, sau cu capete prea mari. Îmi poruncești să-i iubesc și pe ei? De unde să iau atâta iubire, dacă n-o simt în mine? Dacă zeul vostru vrea să-i iubesc pe toți, de ce în atotputernicia sa nu le-a dat, de exemplu, forma niobizilor pe care i-ai văzut la Palatin? Cine iubește frumosul nu poate iubi urâțenia. Altceva e să nu crezi în zeii noștri, dar de iubit poți să-i iubești, cum au făcut-o Fidias, și Praxitele, și Myron, și Scopas, și Lisip.
Chiar dac-aș vrea să merg acolo unde mă chemi tu, nu pot. Și, deoarece nici nu vreau, înseamnă că de două ori nu pot. Tu crezi, ca Pavel din Tars, că de partea cealaltă a Styxului, în Câmpiile Elizee, cândva îl veți vedea pe Christos al vostru. Bine! Atunci să-ți spună el însuși dacă m-ar primi pe mine cu gemele mele, cu vaza mea de murrină și cu cărțile mele în ediții Sosius și cu zeița mea cu părul de aur! La gândul acesta îmi vine să râd, dragul meu. Doar însuși Pavel din Tars mi-a spus că pentru Christos trebuie să renunț la cununi de trandafiri, la petreceri și la plăceri. De fapt, mi-a promis o altă fericire, dar i-am răspuns că pentru aceea sunt prea bătrân, că trandafirii îmi vor bucura întotdeauna ochii, iar parfumul de violete îmi va fi de asemenea întotdeauna mai drag decât mirosul murdarului „aproape al meu” din Subura.
Iată motivele pentru care nu pot accepta fericirea voastră. Însă, în afară de asta, mai e unul pe care l-am păstrat ultimul. Mă cheamă Thanatos. Pentru voi încep zorii vieții, iar pentru mine soarele a apus și întunericul mă învăluie. Cu alte cuvinte, eu trebuie să mor, carissime!
Nu merită să vorbim mult de asta. Așa trebuie să se sfârșească. Tu, care-l cunoști pe Ahenobarbus, vei înțelege lesne acest lucru. Tigellinus m-a învins… sau, mai degrabă, nu: șirul victoriilor mele s-a încheiat. Am trăit cum am vrut și mor cum îmi place.
Nu puneți asta la inimă. Niciun zeu nu mi-a promis nemurirea, așa că nu mi se întâmplă un lucru neașteptat. În plus, greșești, Vinicius, afirmând că numai zeul vostru vă învață să muriți liniștiți. Nu! Lumea noastră a știut înaintea voastră că, atunci când ai golit ultima cupă, e timpul să pleci, să te odihnești, și că poți face lucrul ăsta cu seninătate. Platon spune că virtutea e muzica, iar viața înțeleptului – armonia. Dacă-i așa, atunci voi muri cum am trăit, virtuos.
Aș vrea să-mi iau rămas bun de la divina ta soție cu aceleași cuvinte cu care am salutat-o cândva, în casa lui Aulus: «Am văzut popoare diferite, prea diferite, dar n-am cunoscut o femeie asemenea ție».
Dacă sufletul e ceva mai mult decât crede Pyrrhon, atunci al meu va zbura pe la voi în drum spre țărmul Oceanului și voi poposi la casa voastră sub formă de fluture, sau, cum cred egiptenii, de uliu.
Altfel nu pot veni.
Până atunci, fie ca Sicilia să se transforme într-o grădină a Hesperidelor, fie ca zeițele câmpiei, pădurii și ale izvoarelor să presare flori în calea voastră și în toate acantele de la coloanele casei voastre să se cuibărească porumbei albi.”
Note
{162} După incendiul din 64, Nero pune să se reclădească palatul imperial de pe Esquilin, după un plan mult mai grandios. Măreția și cantitatea de aur folosită au dus la denumirea de Domus Aurea.