După ce ieși de la împărat, Petronius porunci să fie dus la casa sa de pe Carinae, care, înconjurată din trei părți de grădină și având în față mica Piață a Caeciliilor, scăpase de foc.
Din cauza asta, alți curteni, care pierduseră casele și odată cu ele mari bogății și opere de artă, îl considerau pe Petronius un fericit. De altfel, de mult se spunea despre el că este întâiul născut al Fortunei, iar prietenia tot mai strânsă pe care i-o arătase împăratul în ultima vreme părea să întărească temeiurile acestei păreri.
Acest prim-născut al Fortunei însă avea acum prilejul să se gândească la caracterul schimbător al mamei sale, sau mai degrabă la marea ei asemănare cu Cronos, care își mânca proprii lui copii.
„Dacă ar fi ars și casa mea — își zicea el — și odată cu ea gemele, vasele etrusce, sticlăria alexandriană și arama de Corint, atunci poate că Nero mi-ar fi trecut cu vederea jignirea. Pe Pollux! Și când te gândești că a depins numai de mine ca în clipa de față să fiu prefectul pretorienilor. L-aș fi declarat pe Tigellinus incendiator, ceea ce, de altfel, și este, l-aș fi îmbrăcat în „tunica durerii”, l-aș fi dat pe mâna poporului, i-aș fi ocrotit pe creștini și aș fi reconstruit Roma. Cine știe, poate chiar și oamenilor cinstiți ar fi început să le meargă mai bine. Ar fi trebuit s-o fac fie și numai pentru Vinicius. Dacă aș fi avut prea multe pe cap, i-aș fi cedat lui funcția de prefect — și Nero nici măcar n-ar fi încercat să se împotrivească… Pe urmă Vinicius n-ar fi avut decât să-i boteze pe toți pretorienii și chiar pe împărat, ce mi-ar fi stricat? Nero pios, Nero virtuos și milos — ar fi fost chiar nostim!”
Nepăsarea lui era atât de mare, încât începu să zâmbească. După o clipă, gândurile lui luară altă direcție. Parcă s-ar fi aflat la Antium și l-ar fi auzit pe Pavel din Tars, care îi spunea:
„Ne numiți dușmani ai vieții, dar răspunde-mi, Petronius: dacă împăratul ar fi creștin și ar trăi după învățătura noastră, oare viața voastră n-ar fi mai liniștită și mai sigură?”
Amintindu-și aceste cuvinte, Petronius își zise:
„Pe Castor! Câți creștini au să omoare aici, tot atâția are să convertească din nou Pavel, căci dacă lumea nu-și poate găsi un sens în ticăloșie, atunci el are dreptate… Dar cine știe dacă nu și-l poate găsi, de vreme ce rezistă în forma asta? Eu însumi, care am învățat multe, n-am învățat cum trebuie să ajung un ticălos destul de mare și de aceea va trebui să-mi deschid venele… Doar așa ar trebui să sfârșesc, și chiar dacă nu așa, atunci aș sfârși într-altfel. Îmi pare rău de Eunice și de vaza mea de murrină, însă Eunice este liberă, iar vaza va merge cu mine. Ahenobarbus n-o s-o dobândească în niciun caz… Îmi pare rău și de Vinicius. De altfel, deși în ultima vreme m-am plictisit mai puțin decât înainte, sunt gata. Pe lume există multe lucruri frumoase, dar oamenii sunt în marea lor majoritate atât de scârboși, încât nu merită să regreți viața. Cine a știut să trăiască, trebuie să știe să și moară. Deși am făcut parte dintre curteni, am fost un om mai liber decât presupun cei de acolo”.
Ridică din umeri:
„Cei de acolo cred poate că în clipa asta îmi tremură genunchii și că de teamă părul mi se ridică măciucă în cap, eu însă, întorcându-mă acasă, voi face o baie în apă de violete, pe urmă zeița mea cu părul de aur are să mă ungă, și după masă vom porunci să ni se cânte imnul către Apollo pe care l-a compus Antemios. Eu însumi am spus cândva: «La moarte nu merită să te gândești, căci are grijă ea de noi și fără ajutorul nostru». Ar fi totuși un lucru frumos dac-ar exista într-adevăr acele Câmpii Elizee… Eunice ar veni după o vreme la mine și am rătăci împreună prin luncile presărate cu asfodele. În orice caz, aș găsi o societate mai bună decât aici. Ce măscărici! Ce șarlatani, ce plebe murdară, lipsită de gust, neșlefuită! Zece arbitri ai eleganței n-ar reuși să-i transforme pe acești Trimalchioni în oameni cumsecade. Pe Persefona! M-am săturat de ei!”
Și observă cu uimire că îl despărțea ceva de oamenii aceia. Doar îi cunoscuse bine și mai înainte și știuse câte parale fac, totuși acum i se păreau mai îndepărtați și mai demni de dispreț decât oricând. Într-adevăr, se săturase de ei.
Începu să analizeze situația. Mulțumită perspicacității sale, înțelese că pieirea nu-l amenință imediat. Nero folosise prilejul ca să spună câteva cuvinte frumoase, înălțătoare, despre prietenie, despre iertare și într-o oarecare măsură se angajase prin ele. Acum va trebui să caute pretextele, însă până le va găsi, mai poate trece vreme multă. „Mai întâi are să organizeze jocurile cu creștinii — își zise Petronius — abia pe urmă are să se gândească la mine. Dacă-i așa, atunci nu merită să mă frământ, nici să-mi schimb modul de viață. Un pericol mai apropiat îl pândește pe Vinicius!”…
Începu să se gândească numai la Vinicius, hotărându-se să-l salveze.
Sclavii duceau repede lectica printre ruinele de care era încă plin cartierul Carinae. Le porunci să alerge ca să ajungă cât mai repede acasă. Vinicius, a cărui „insulă” arsese, locuia la el și, din fericire, era acasă.
— Ai văzut-o azi pe Ligia? — îl întrebă Petronius imediat cum îl văzu.
— De la ea mă întorc.
— Ascultă ce-ți spun și nu pierde timpul cu întrebări. Azi la împărat s-a hotărât să fie acuzați creștinii de arderea Romei. Îi așteaptă persecuții și chinuri. Prigoana poate începe din moment în moment. Ia-o pe Ligia și fugi imediat, fie și dincolo de Alpi sau în Africa. Și grăbește-te, căci de la Palatin distanța e mai mică până în Transtiberim decât de aici!
Vinicius era într-adevăr prea ostaș ca să piardă timpul cu întrebări inutile. Ascultă cu sprâncenele încruntate, cu fața concentrată și amenințătoare, însă fără să se sperie. Probabil că primul sentiment care s-a trezit în el în fața pericolului a fost dorința de luptă și apărare.
— Mă duc — zise el.
— Încă un cuvânt. Ia o pungă cu aur, arme și câțiva din oamenii tăi creștini și, în caz de nevoie, ia-o cu forța!
Vinicius era în ușa atrium-ului.
— Dă-mi de veste printr-un sclav! — strigă Petronius după el.
După ce rămase singur, începu să se plimbe de-a lungul atrium-ului, printre coloane, gândindu-se la ce s-ar putea întâmpla. Știa că Ligia și Linus se întorseseră după incendiu la vechea lor casă, care, ca bună parte din Transtiberim, scăpase. Era o împrejurare nefavorabilă. I-ar fi găsit mult mai greu rătăciți prin mulțimea lipsită de adăpost. Presupunea însă că nimeni din Palatin nu știe unde locuiesc și că, în orice caz, Vinicius va ajunge înaintea pretorienilor. Se gândi apoi că Tigellinus, voind să pescuiască dintr-o singură lovitură cât mai mulți creștini, trebuie să-și întindă plasa în toată Roma, adică să-i împartă pe pretorieni în grupuri mici. „Dacă n-au să vină după ea mai mult de zece oameni — se gândea el — atunci uriașul ligian le va frânge oasele singur, darmite când o să-i vină în ajutor și Vinicius.” Gândindu-se la asta, se simți liniștit. Era adevărat că a opune rezistență armată pretorienilor era aproape același lucru cu a porni război împotriva împăratului. Petronius știa, de asemenea, că, dacă Vinicius va scăpa de răzbunarea lui Nero, ea poate să cadă asupra lui, însă nu prea-i păsa de asta. Dimpotrivă, gândul că are să încurce planurile lui Nero și Tigellinus îl înveseli. Se hotărî să nu precupețească nici bani, nici oameni și, pentru că Pavel din Tars convertise încă de la Antium o mare parte din sclavii lui, putea fi sigur că pentru apărarea unei creștine poate să conteze pe zelul și spiritul lor de sacrificiu.
Intrarea Eunicei îi întrerupse șirul gândurilor. Când o văzu, toate frământările și grijile lui dispărură fără urmă. Uită de Cezar, de dizgrația în care căzuse, de curtenii decăzuți, de prigoana care-i amenința pe creștini, de Vinicius și Ligia. O privea cu ochi de estet îndrăgostit de forme armonioase și de amant iubit de femeia aceasta frumoasă. Îmbrăcată într-un veșmânt violet, transparent, din voal de Cos, prin care se întrezărea trupul ei trandafiriu, Eunice era minunată ca o zeiță. Simțindu-se admirată de Petronius și iubindu-l din tot sufletul, întotdeauna dornică de mângâierile lui, se îmbujora de bucurie de parcă n-ar fi fost amanta lui, ci o fecioară neprihănită.
— Ce e nou, Grație? — zise Petronius, întinzând mâinile spre ea.
Aplecându-se spre el, ea răspunse:
— Stăpâne, a venit Antemios cu cântăreții și întreabă dacă vrei să-l asculți astăzi.
— Să aștepte. Are să ne cânte în timpul prânzului imnul în cinstea lui Apollo. În jurul nostru sunt dărâmături și cenușă, dar noi vom asculta imnul către Apollo! Pe pădurile din Pafos! Când te văd în acest veșmânt, am impresia că Afrodita s-a acoperit cu un colț de cer și stă în fața mea.
— O, stăpâne! — spuse Eunice.
— Vino aici, Eunice, strânge-mă în brațe și sărută-mă… Mă iubești?
— Nici pe Zeus n-aș putea să-l iubesc mai mult.
Spunând acestea, îl sărută, tremurând de bucurie în brațele lui. După câteva clipe, Petronius spuse:
— Dar dacă ar trebui să ne despărțim?…
Eunice îl privi, speriată.
— De ce, stăpâne?…
— Nu te speria!… Vezi, nu se știe dacă n-o să trebuiască să plec într-o călătorie lungă.
— Ia-mă cu tine…
Petronius schimbă brusc subiectul discuției și întrebă:
— Spune-mi, pe pajiștile din grădină sunt asfodele?
— În grădină chiparoșii și pajiștile s-au îngălbenit de foc, mirtul s-a scuturat de frunze și toată grădina arată ca moartă.
— Toată Roma arată ca moartă și în curând va fi un adevărat cimitir. Știi, va apărea un edict împotriva creștinilor și va începe o prigoană în timpul căreia vor pieri mii de oameni.
— Pentru ce-i vor pedepsi, stăpâne? Sunt oameni buni și liniștiți.
— Tocmai pentru asta.
— Atunci să plecăm pe malul mării. Ochilor tăi divini nu le place să privească sângele.
— Bine, însă deocamdată trebuie să fac baie. Vino în elaeothesium să-mi ungi umerii. Pe cingătoarea zeiței Cipris! Niciodată până acum nu mi-ai părut atât de frumoasă. Am să poruncesc să ți se facă o cadă în formă de scoică, iar tu vei fi în ea ca o perlă de preț… Vino, zeiță cu părul de aur!
O oră după aceea, amândoi cu cununi de trandafiri și cu ochii încețoșați, stăteau la masa pe care erau așezate vase de aur. Îi serveau niște băiețași îmbrăcați ca amorași, iar ei, bând vin din cupe împodobite cu frunze de iederă, ascultau imnul către Apollo, cântat cu acompaniament de harpă, dirijat de Antemios. Ce le păsa lor că în jurul vilei se ridicau sumbre, dintre dărâmături, hornurile caselor și că vântul răspândea cenușa Romei arse? Se simțeau fericiți și se gândeau numai la dragostea care le schimbase viața într-un vis divin.
Înainte să se fi terminat imnul, intră în sală sclavul atriensis.
— Stăpâne — zise el cu o voce în care vibra neliniștea — un centurion cu un detașament de pretorieni e la poartă și din porunca împăratului dorește să te vadă.
Cântecul și acordurile harpei încetară. Neliniștea îi cuprinse pe toți cei de față, căci în relațiile cu prietenii împăratul nu se folosea de obicei de pretorieni, iar venirea lor nu vestea nimic bun în vremurile acelea. Petronius singur rămase liniștit. Spuse, parcă plictisit:
— Ar fi putut să mă lase măcar să-mi mănânc liniștit prânzul.
Se întoarse spre atriensis:
— Să intre!
Sclavul dispăru după draperie; o clipă mai târziu, se auziră pași grei și în sală intră centurionul Aper, pe care Petronius îl cunoștea, îmbrăcat tot în armură și cu cască de fier pe cap.
— Nobile stăpân — zise acesta — iată un mesaj de la împărat.
Petronius întinse leneș mâna sa albă, luă tăblița și, după ce-și aruncă privirea peste ea, o dădu cu toată liniștea Eunicei.
— Va citi diseară un nou cânt din Troiada — spuse el — și mă invită să vin.
— Eu am ordin să înmânez mesajul — spuse centurionul.
— Da. Nu va fi răspuns. Dar poate c-ai vrea, sutașule, să stai puțin cu noi și să golești o cupă de vin?
— Îți mulțumesc, nobile stăpân! O cupă de vin voi bea cu plăcere în sănătatea ta, dar să stau nu pot, căci sunt în serviciu.
— De ce ți s-a dat ție această misiune în loc să-mi fie trimis mesajul printr-un sclav?
— Nu știu, stăpâne. Poate pentru că am fost trimis în direcția asta cu o altă poruncă.
— Știu — spuse Petronius. — Împotriva creștinilor.
— Da, stăpâne.
— Urmărirea a început demult?
— Unele detașamente au fost trimise în Transtiberim încă înainte de prânz.
Spunând acestea, centurionul vărsă puțin vin din cupă în cinstea lui Marte, apoi o bău și spuse:
— Zeii să-ți dea, stăpâne, ceea ce dorești!
— Ia și cupa asta — spuse Petronius.
Apoi făcu semn lui Antemios să continue imnul către Apollo.
„Barbă-Arămie începe să se joace cu mine și cu Vinicius”, își zise el, când harpele răsunară din nou. „I-am ghicit intenția. A vrut să mă sperie, trimițând invitația prin centurion. Diseară au să-l întrebe pe sutaș în ce chip l-am primit. Nu, nu! N-ai să te bucuri prea mult, momâie răutăcioasă și crudă! Știu că nu uiți insulta, știu că n-am să scap de moarte, dar dacă îți închipui că am să te privesc cu implorare în ochi, că ai să vezi pe fața mea spaima și umilința, te înșeli.”
— Împăratul scrie, stăpâne: „Vino, dacă îți face plăcere” — spuse Eunice. — Ai să te duci?
— Sunt într-o dispoziție excelentă și pot asculta chiar și versurile lui — răspunse Petronius — așa că am să mă duc, cu atât mai mult cu cât Vinicius nu poate să meargă.
După prânz și obișnuita plimbare, Petronius se lăsă în grija sclavelor care-i frizau părul și a celor care-i aranjau faldurile togii, și o oră mai târziu, frumos ca un zeu, porunci să fie dus la Palatin. Ora era târzie, seara liniștită, caldă, luna lumina atât de puternic, încât lampadarii care mergeau în fața lecticii stinseră torțele. Pe străzi și printre ruine, se târau grupuri de oameni beți, înfășurați în iederă și caprifoliu, ducând în mâini ramuri de mirt și laur, luate din grădinile împăratului. Abundența de cereale și așteptarea viitoarelor jocuri umpleau de veselie inimile oamenilor. Pe ici, pe colo, se auzeau cântece slăvind „noaptea divină” și dragostea. Pe alocurea, se dansa la lumina lunii. De câteva ori, sclavii trebuiră să strige, cerând loc pentru lectica „nobilului Petronius” și atunci mulțimea se dădea la o parte, ovaționându-și favoritul.
El se gândea la Vinicius și se mira că nu are nicio veste de la el. Era epicurian și egoist, însă, discutând ba cu Pavel din Tars, ba cu Vinicius, și auzind zilnic despre creștini, ceva se clintise și-n sufletul lui, chiar dacă nu-și dădea seama de asta. Se treziseră și-n el unele sentimente cum nu mai cunoscuse până atunci. În afară de propria-i persoană, începu să fie preocupat și de alți oameni. De altfel, de Vinicius fusese întotdeauna atașat, căci în copilărie o iubise mult pe mama acestuia, care lui îi era soră. Acum, luând parte la necazurile vieții lui, le privea cu același interes cu care ar fi urmărit o tragedie.
Nu-și pierduse speranța că Vinicius a ajuns înaintea pretorienilor și că a fugit cu Ligia sau că, în ultimă instanță, a luat-o cu forța de la pretorieni. Ar fi preferat însă să fie sigur, căci era convins că va avea de răspuns la diferite întrebări, pentru care era mai bine să fie pregătit.
Oprindu-se în fața casei lui Tiberius, coborî din lectică și, după o clipă, intră în atrium-ul plin de curteni. Prietenii de ieri, mirați că fusese invitat, se dădeau la o parte, însă el înainta printre ei, frumos, degajat, nepăsător și atât de sigur de sine, de parc-ar fi fost el în situația să împartă favoruri. Văzându-l așa, unii se neliniștiră, întrebându-se dacă nu cumva s-au grăbit arătându-i indiferență.
Împăratul se prefăcu a nu-l vedea, arătându-se foarte prins într-o discuție, și nu-i răspunse la plecăciune. În schimb, Tigellinus se apropie de el și zise:
— Bună seara, arbitre al eleganței! Continui oare să susții că nu creștinii au dat foc Romei?
Petronius ridică din umeri și, bătându-l pe umăr ca pe un libert, răspunse:
— Tu știi tot așa de bine ca și mine ce să crezi despre asta.
— Nu îndrăznesc să mă compar cu tine în ce privește înțelepciunea.
— E-n avantajul tău; dacă ai risca așa ceva, acum, când împăratul ne va citi o nouă parte din Troiada, ar trebui să emiți o părere cât de cât acceptabilă, în loc să țipi ca păunul.
Tigellinus își mușcă buzele. Nu era prea bucuros că împăratul se hotărâse să citească azi un nou cânt, căci oferea un teren pe care nu se putea lua la întrecere cu Petronius. În timpul declamării, fără să vrea, dintr-o veche obișnuință, Nero își întorcea mereu privirile spre Petronius, urmărind atent și cele mai mici schimbări ale fizionomiei lui. Petronius asculta cu sprâncenele încruntate, uneori aprobând, alteori concentrându-se, parc-ar fi vrut să audă mai bine. Apoi ba lăudă, ba critică, cerând corectarea sau șlefuirea unor versuri. Nero își dădea seama că ceilalți, în laudele lor exagerate, nu se gândesc decât la propria lor persoană și că numai Petronius privește poezia ca poezie, că numai el singur se pricepe, și dacă o laudă, poți fi sigur că e demnă de laudă. Încetul cu încetul, începu să discute cu el, intrând în controverse, iar când Petronius, la urmă, puse la îndoială buna alegere a unei expresii, Nero spuse:
— Ai să vezi la ultimul cânt, pentru ce am folosit-o.
„Ah!”, se gândi Petronius. „Deci am să mai apuc și ultimul cânt.” Mulți, auzind aceste cuvinte, își ziseră în gând:
„Vai mie! Petronius, dacă îi dai răgaz, poate recâștiga vechile poziții și chiar să-l răstoarne pe Tigellinus”.
Și începură din nou să se apropie de el. Sfârșitul serii însă fu mai puțin fericit. În clipa când Petronius își luă rămas bun, împăratul întrebă deodată, cu ochii mijiți, cu o expresie de răutăcioasă bucurie pe față:
— Dar Vinicius de ce n-a venit?
Dacă Petronius ar fi fost sigur că Vinicius cu Ligia sunt în afara porților orașului, ar fi răspuns: „S-a căsătorit cu permisiunea ta și a plecat”. Însă, văzând zâmbetul ciudat al lui Nero, răspunse:
— Chemarea ta, divine, nu l-a aflat acasă.
— Spune-i că-mi face plăcere să-l văd — adăugă Nero — și mai spune-i din partea mea să nu lipsească de la jocurile la care se vor produce creștinii.
Pe Petronius îl neliniștiră cuvintele acestea, părându-i-se o aluzie directă la Ligia. Urcându-se în lectică, porunci să fie dus și mai repede decât de dimineață. Însă nu era ușor. În fața casei lui Tiberius se înghesuia o mulțime gălăgioasă și beată, care însă nu mai cânta, nici nu mai dansa, ci se agita, parcă revoltată. De departe, se auzeau niște strigăte pe care la început Petronius nu le înțelese, dar care, devenind tot mai puternice, creșteau, până când se transformară într-un urlet sălbatic:
— Creștinii să fie dați leilor!
Lecticile strălucitoare ale curtenilor înaintau cu greu prin mulțimea care urla. Din adâncul străzilor arse, soseau în goană mereu alte grupuri care, auzind strigătul, începeau să-l repete. Se transmitea din gură în gură vestea că urmărirea durează de la prânz, că au fost prinși foarte mulți incendiatori. Curând, din străzile vechi și cele noi, din fundături, de pe ruinele din jurul Palatinului, de pe dealuri și din grădini răsunau în toată Roma, cât era de lungă și de lată, urlete din ce în ce mai furioase:
— Creștinii să fie dați leilor!
„O turmă!”, gândi Petronius cu dispreț. „Un popor demn de împăratul său!”
O astfel de lume, întemeiată pe violență și cruzime, prin care îi depășea și pe barbari, menținută prin crime, dresată prin desfrâu, nu putea să dureze. Roma era stăpâna lumii, dar și buboiul ei. Mirosea a cadavru. Se vorbea uneori despre asta chiar printre curteni, însă lui Petronius nu-i apăruse niciodată atât de clar în fața ochilor acest adevăr. Acum abia vedea limpede că împodobitul car în care stă Roma în postura de învingător purtat în triumf, târând după sine o turmă întreagă de popoare subjugate, merge spre prăpastie. Viața orașului care stăpânea lumea îi apăru ca un convoi de bâlci, o orgie care trebuie, în cele din urmă, să se sfârșească.
Acum înțelese că numai creștinii au principii noi de viață, dar era convins că în curând n-are să mai rămână nici urmă de creștin. Și atunci ce-are să fie?
Convoiul de bâlci va merge mai departe sub conducerea lui Nero, iar dacă Nero va pieri, se va găsi altul ca el sau mai rău. Dintr-un asemenea popor și din asemenea patricieni, n-are cum să se ivească unul mai bun. Va fi o nouă orgie, mai respingătoare, mai odioasă decât până acum.
O orgie însă nu poate dura veșnic. După aceea trebuie să mergi la culcare, fie și numai de oboseală.
Gândindu-se la asta, Petronius se simți el însuși grozav de obosit. Oare merită să trăiești și încă într-o continuă nesiguranță, numai pentru a constata o astfel de rânduială a lumii? Geniul morții doar nu-i mai puțin frumos decât geniul somnului. Are și el aripi uneori!
Lectica se opri în fața intrării. Portarul, atent, deschise ușa în același moment.
— Nobilul Vinicius s-a întors? — îl întrebă Petronius.
— Acum o clipă, stăpâne — răspunse sclavul.
„Deci n-a putut-o lua!” se gândi Petronius.
Și, lepădând toga, alergă în atrium. Vinicius stătea pe un trepied, cu capul aplecat până aproape de genunchi și cu mâinile la tâmple. Când auzi pași, își ridică chipul împietrit, în care numai ochii luceau febril.
— Ai ajuns prea târziu? — întrebă Petronius.
— Da. Au întemnițat-o înainte de prânz.
Se lăsă o clipă de tăcere.
— Ai văzut-o?
— Da.
— Unde-i?
— În închisoarea Mamertină.
Petronius se cutremură, privind foarte intrigat la Vinicius. Acesta înțelese.
— Nu — spuse el. — N-au închis-o în Tullianum, nici chiar în închisoarea de la mijloc. L-am plătit pe un paznic să-i cedeze camera lui. Ursus s-a așezat în prag și o păzește.
— Ursus de ce n-a apărat-o?
— Au trimis cincizeci de pretorieni. Și Linus nu i-a dat voie.
— Dar Linus?
— Linus trage să moară. De aceea nu l-au luat.
— Ce urmărești să faci?
— S-o salvez sau să mor împreună cu ea! Și eu cred în Christos.
Vinicius vorbea în aparență liniștit, dar în vocea lui era ceva atât de sfâșietor, încât inima lui Petronius vibra cu sinceră milă.
— Te înțeleg — spuse el — dar cum vrei s-o salvezi?
— I-am plătit pe paznici, mai întâi, ca s-o scutească de insulte și, în al doilea rând, să n-o împiedice să fugă.
— Când?
— Mi-au spus că nu pot să mi-o dea imediat, căci se tem. Când închisorile au să se umple de oameni și când o să se piardă socoteala arestaților, atunci au să mi-o dea. Însă asta în ultimă instanță! Mai întâi salveaz-o tu pe ea și pe mine! Ești prieten cu împăratul. El însuși mi-a dat-o. Du-te la el și salvează-mă!
În loc de răspuns, Petronius chemă un sclav și, poruncindu-i să aducă două mantii negre și două săbii, se adresă lui Vinicius:
— Am să-ți povestesc pe drum. Deocamdată, ia mantia, ia arma și hai la închisoare. Acolo dă paznicilor o sută de mii de sesterți, dă de două, de cinci ori mai mult, numai să-i dea drumul Ligiei imediat. Altfel are să fie prea târziu.
— Să mergem — spuse Vinicius.
Peste câteva clipe, amândoi se aflau în stradă.
— Acum, ascultă-mă — spuse Petronius. — N-am vrut să pierdem timpul. Am căzut în dizgrație. Propria mea viață atârnă de un fir de păr și de aceea nu pot obține nimic de la împărat. Mai mult! Sunt sigur că ar proceda exact dimpotrivă. Dacă n-ar fi așa, te-aș fi sfătuit eu oare să fugi cu Ligia sau s-o răpești? Doar dacă reușești să scapi, mânia împăratului o să se întoarcă împotriva mea. Astăzi mai degrabă ar face ceva la rugămintea ta decât la a mea. Dar nu conta nici pe asta. Scoate-o pe Ligia din închisoare și fugi! Nu-ți mai rămâne nimic altceva de făcut. Dacă nu vei reuși, atunci îți rămâne timp să cauți alte mijloace. Află, deocamdată, că pe Ligia au închis-o numai pentru credința în Christos. Pe ea și pe tine vă urmărește mânia Poppeii. Tu ai uitat că ai jignit-o pe Augusta, că ai respins-o? Iar ea știe că ai respins-o pentru Ligia, pe care și așa a urât-o de la prima vedere. Doar și mai înainte s-a străduit s-o piardă, acuzând-o de moartea copilului ei. În ceea ce s-a întâmplat e mâna Poppeii! Cum îți explici că Ligia a fost prima întemnițată? Cine a putut să le arate casa lui Linus? Îți spun că au spionat-o de mult! Știu că îți sfâșii inima și că-ți iau ultima picătură de speranță, dar ți-o spun anume ca să știi că, dacă n-o eliberezi înainte ca lor să le treacă prin gând că ai să încerci, veți pieri amândoi.
— Da! Înțeleg! — răspunse Vinicius cu voce surdă.
Din cauza orei târzii, străzile erau deșarte. Discuția lor însă fu întreruptă de un gladiator beat, care venea din direcția opusă. Se rezemă de Petronius, punându-și mâna pe umărul lui, și, suflându-i în față un iz acru de vin, urlă răgușit:
— Creștinii să fie dați leilor!
— Ascultă, mirmilonule{138} — zise Petronius liniștit — îți dau un sfat bun: vezi-ți de drum!
Atunci bețivul îl apucă de braț:
— Strigă cu mine, altfel îți sucesc gâtul: creștinii să fie dați leilor!
Nervii lui Petronius erau încordați până la paroxism. Aceste țipete îl exasperaseră încă de la ieșirea din Palatin, urmărindu-l ca un coșmar. Când văzu pumnul uriașului ridicat deasupra lui, ajunse la capătul răbdării.
— Prietene — spuse el — puți a vin și-mi stai în cale!
Și, vorbind astfel, îi înfipse în piept până în plăsele stiletul scurt cu care se înarmase, plecând de acasă. Pe urmă, luându-l de braț pe Vinicius, continuă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic:
— Împăratul mi-a declarat astăzi: „Spune-i din partea mea lui Vinicius să fie de față la jocurile la care au să se producă creștinii”. Înțelegi ce înseamnă asta? Vor să-și facă o distracție din durerea ta. Lucrul e aranjat. Poate că de aceea încă n-am fost întemnițați tu și eu. Dacă nu izbutești s-o scoți imediat, atunci… nu știu!… Eventual ar putea să intervină Acteea pentru tine, dar va obține ceva?… Domeniile tale din Sicilia ar putea, de asemenea, să-l tenteze pe Tigellinus. Încearcă.
— Îi dau tot ce posed — răspunse Vinicius.
De la Carinae la Forum nu era prea departe, așa că în curând ajunseră. Noaptea începuse să pălească și zidurile cetății se reliefau clar.
Când cotiră spre închisoarea Mamertină, Petronius se opri și spuse:
— Pretorienii!… Prea târziu!
Închisoarea era înconjurată de un șir dublu de soldați. Lumina zorilor arginta căștile lor și ascuțișul lăncilor.
Fața lui Vinicius se făcu albă ca marmura.
— Să mergem! — spuse el.
Curând, se aflau în fața șirului de soldați. Petronius, care, înzestrat cu o memorie extraordinară, îi cunoștea nu numai pe cei mai mari în grad, dar chiar și pe cei mai mulți dintre soldații pretoriului, zări imediat pe un comandant de cohortă și-i făcu semn.
— Ce-i asta, Niger? — spuse el. — V-au poruncit să păziți închisoarea?
— Da, nobile Petronius. Prefectul se teme să nu se încerce răpirea incendiatorilor.
— Aveți poruncă să nu dați drumul la nimeni? — întrebă Vinicius.
— Nu, stăpâne. Cunoscuții îi pot vizita pe cei închiși și în felul acesta vom prinde mai mulți creștini.
— Atunci dă-mi drumul! — spuse Vinicius.
Și, strângându-i mâna lui Petronius, îi spuse:
— Du-te la Acteea, iar eu voi veni să aflu ce răspuns ți-a dat.
— Să vii — răspunse Petronius.
În clipa aceea, de sub pământ și din spatele zidurilor groase, răsună un cântec. La început slab, înăbușit, apoi tot mai intens. Voci de bărbați, femei, copii se uneau într-un cor armonios. Întreaga închisoare începu în liniștea zorilor să cânte ca o harpă. Nu era un cântec de tristețe, nici de disperare. Dimpotrivă, răsunau în el bucuria și triumful.
Soldații se priviră uimiți. Pe cer se iveau primele raze ale aurorei.
Note
{138} Mirmilon – gladiator care luptă în armură.