În zilele următoare se arătă mai rar în camera comună și se apropie mai rar de patul lui. Liniștea însă nu-i revenea. Vedea că Vinicius o urmărește cu o privire care imploră, că așteaptă fiecare cuvânt al ei ca pe un dar neprețuit, că suferă și nu îndrăznește să se plângă ca să n-o îndepărteze, că ea îi este singura bucurie și alinare. Inima i se umplea de milă. Curând își dădu seama că, oricât îl evita, mila față de el sporește, înduioșând-o. Liniștea o părăsi cu totul. Își spunea că tocmai de aceea trebuie să stea mereu în preajma lui, pentru că învățătura lui Dumnezeu cere să plătești cu bine pentru rău, că luminându-l ar putea să-l atragă spre adevăr. Conștiința însă îi șoptea că se minte singură, că n-o atrage spre el decât dragostea și farmecul lui.
Frământându-se astfel, nu-și putea găsi liniștea. I se părea că o învăluie niște mreje viclene și, pe măsură ce se zbătea să scape de ele, acestea se strângeau tot mai mult în jurul ei. Nu putea să nu recunoască față de sine că chipul lui văzut zilnic îi devenea tot mai necesar, vocea lui îi suna tot mai drag în ureche și că trebuia să se împotrivească din toate puterile dorinței de a sta lângă patul lui. Când se apropia de el și chipul lui se lumina, se bucura și ea.
Într-o zi, observă urme de lacrimi pe genele lui și, pentru prima dată în viață, îi străfulgeră prin minte că ar putea să-i șteargă lacrimile, sărutându-l. Speriată de un gând atât de îndrăzneț, rușinată, disprețuindu-se, plânse toată noaptea.
Iar el era răbdător de parcă ar fi făcut vreun jurământ. Uneori, ochii îi mai scăpărau de enervare sau de mânie, dar pe loc își frâna pornirile și se uita la ea neliniștit, cerându-și iertare parcă, înduioșând-o și mai mult. Ligia nu simțise niciodată că este iubită atât de mult. Gândindu-se acum, se simțea vinovată, dar și fericită.
Vinicius se schimbase într-adevăr. Discutând cu Glaucus, nu mai era atât de arogant. Se gândea uneori că și acest biet sclav medic și bătrâna străină Miriam, care-l înconjurau cu solicitudine, și Crispus, pe care-l vedea veșnic cufundat în rugăciuni, sunt oameni. Se și mira de asemenea gânduri; totuși nu le putea ocoli. Pe Ursus îl îndrăgise. Discuta cu el zile întregi, căci astfel putea vorbi de Ligia. Uriașul era un izvor nesecat de povestiri. Îndeplinind pe lângă bolnav cele mai simple servicii, i se atașă și el într-un fel.
În ochii lui Vinicius, Ligia fusese întotdeauna o ființă parcă din altă lume, mult superioară celor care o înconjurau; totuși, privindu-i mai îndeaproape pe oamenii simpli și săraci, ceea ce nu făcuse niciodată până acum, descoperi la dânșii calități demne de atenție, a căror existență nici măcar n-o bănuise.
Numai pe Nazarius nu-l putea suferi, căci i se părea că băiatul îndrăznește să fie îndrăgostit de Ligia. Un timp, căută să-și ascundă aversiunea față de el, însă odată, când acesta aduse fetei două prepelițe pe care le cumpărase în târg pe bani câștigați de el, în Vinicius se trezi urmașul quiriților, pentru care un venetic însemna mai puțin decât un vierme. Păli, auzind-o pe Ligia cum îi mulțumește, iar când Nazarius ieși s-aducă apă pentru păsări, spuse:
— Ligia, cum de-i îngădui să-ți facă daruri? Știi cum îi numesc grecii pe cei din neamul lui? Câini de evrei.
— Nu știu cum îi numesc grecii — răspunse ea —, dar știu că Nazarius este creștin și fratele meu.
Și-l privi, mirată și tristă, căci se dezvățase să-l mai vadă izbucnind astfel. El își încleștă dinții ca să nu-i spună că pe un asemenea frate al ei ar porunci să-l biciuiască până la moarte sau l-ar trimite la țară să sape pământul ca sclav înlănțuit în viile lui din Sicilia… Se stăpâni, înăbușindu-și mânia, și, abia după un timp, îi spuse:
— Iartă-mă, Ligia. Tu, pentru mine, ești fiică de rege și copilul adoptiv al lui Plautius.
Își înăbuși într-atât pornirea, încât, atunci când Nazarius reapăru în cameră, îi promise că, după ce o să se întoarcă acasă, are să-i dăruiască o pereche de păuni sau o pereche de flamingo, din care avea o mulțime în grădinile lui.
Ligia își dădea seama cât trebuie să-l coste asemenea victorii asupra lui însuși. Și o apropiau și mai mult de el. De astă dată însă meritul lui era mult mai mic decât presupunea ea. Vinicius se putea mânia pe el pentru un moment, dar nu putea fi gelos. Fiul lui Miriam nu însemna în ochii lui mai mult decât un câine. În afară de asta, era încă un copil care, dacă o iubea pe Ligia, o iubea inconștient, mai mult ca o slugă.
Mult a mai trebuit să se zbată în sine tânărul tribun, ca să poată îndura, în tăcere, semnele de stimă și cinstire pe care le arătau acești oameni numelui lui Christos și învățăturii lui. În această privință, cu Vinicius se petreceau unele lucruri ciudate. Aceasta era religia în care credea Ligia. Oricum, deci, fie și numai din acest motiv, era gata s-o adopte.
Apoi, pe măsură ce se însănătoșea, își amintea tot mai limpede de întâmplările care se petrecuseră din noaptea aceea de la Ostrianum, tot mai multe din noțiunile care-i veniseră în minte de atunci și tot mai mult se minuna de puterea suprapământească a acestei învățături, care transforma din străfunduri sufletele oamenilor. Își spunea că trebuie să fie ceva miraculos în religia asta, ceva cum nu se mai pomenise până atunci pe pământ; că, dacă ea ar cuprinde lumea întreagă, răspândind dragostea și mila, ar începe probabil o epocă de aur cum fusese pe vremea când nu Jupiter, ci încă Saturnus conducea lumea. Nu îndrăznea să se îndoiască de originea supranaturală a lui Christos, nici de învierea lui din morți, nici de celelalte minuni. Martorii oculari care povesteau despre ele erau oameni demni de crezare, care se scârbeau de minciună. Nu putea presupune că povesteau lucruri născocite.
În sfârșit, scepticismul său roman, care îi permitea să nu creadă în zei, îi permitea să creadă totuși în minuni. Vinicius se afla în fața unei enigme ciudate, pe care nu reușea s-o dezlege. Totuși, învățătura i se părea contrară ordinii statornicite, de-a dreptul nebunească și cu neputință de pus în practică. El admitea că oamenii din Roma și din lumea întreagă pot fi răi, dar nu admitea că ordinea lucrurilor n-ar fi bună. Dacă, de pildă, împăratul ar fi fost un om cinstit, dacă senatul n-ar fi fost compus din desfrânați care s-au ticăloșit, ci din oameni cum a fost Thraseas, ce și-ar mai putea dori oamenii? Pacea romană și autoritățile romane erau un lucru bun, deosebirile dintre oameni echitabile și juste. Iar învățătura asta, după cum înțelegea Vinicius, tindea să răstoarne orice ordine, orice autorități și să șteargă toate deosebirile dintre oameni. Dar ce s-ar alege atunci de puterea și statul roman? Oare ar putea romanii să nu mai domnească, considerând toate popoarele supuse egale cu ei?
Asta nu mai intra în capul patricianului. Pe deasupra, pentru el personal, această învățătură era potrivnică tuturor reprezentărilor, deprinderilor, caracterului și ideilor lui despre viață. Pur și simplu nu-și putea închipui cum ar trăi adoptând-o. Trezea în el teamă și admirație, dar ideea adoptării ei îl făcea să se cutremure. Înțelese, în cele din urmă, că, de fapt, această religie l-a despărțit de Ligia, iar acest gând îl umplu de ură.
Trebui însă să-și dea seama că aceeași religie dăduse frumuseții Ligiei acea strălucire deosebită, care născuse în inima lui, alături de dragoste, stima, alături de dorință, adorarea, făcând din ea o ființă mai scumpă decât orice pe lume. Și atunci, din nou, era dispus să-L iubească pe Christos. Înțelegea că trebuie fie să-L iubească, fie să-L urască; indiferent nu putea rămâne. Două valuri potrivnice îl împingeau. Șovăia, nu putea să se decidă, înclina totuși capul, dând cinstire în tăcere acestui zeu neînțeles pentru el, numai pentru că era zeul Ligiei.
Iar Ligia își dădea seama ce se petrece cu el. O întrista nespus că firea lui respingea învățătura; văzând însă că se stăpânește și că îl respectă pe Christos în tăcere, îi devenea recunoscătoare și, împinsă de milă și duioșie, se simțea atrasă spre el de o forță irezistibilă.
Își aminti de Pomponia Graecina și Aulus. Gândul că dincolo de mormânt n-are să-l mai întâlnească pe Aulus era pentru Pomponia un necurmat izvor de întristare și lacrimi. Ligia înțelegea acum amărăciunea și durerea ei. Și pe ea o amenința despărțirea veșnică de ființa dragă. Uneori se amăgea, sperând că sufletul lui mai poate să se deschidă pentru adevărul lui Christos, dar iluzia asta se stingea repede. Îl cunoștea prea bine. Vinicius — creștin! Aceste două cuvinte nu puteau fi gândite alături nici măcar de o minte fără experiență ca a ei. Dacă Aulus, bărbat prevăzător și cumpătat, nu devenise creștin sub influența înțeleptei și desăvârșitei Pomponia, să devină Vinicius? La întrebarea asta nu exista răspuns sau mai degrabă exista unul singur: că pentru el nu există speranță de salvare.
Ligia observa cu teamă că sentința aceasta de pierzanie care îl amenința, în loc s-o îndepărteze de el, i-l făcea și mai drag. Uneori îi venea să discute cu el deschis despre viitorul lui întunecat și astfel, odată, așezându-se lângă el, îi spuse că, în afară de învățătura creștină, nu există viață, iar Vinicius, care era acum aproape sănătos, se ridică și, sprijinindu-se în mâna sănătoasă și lăsându-și deodată capul pe genunchii ei, spuse: „Pentru mine viața ești tu!” Atunci răsuflarea i se opri în piept, mintea i se încețoșă, un dulce fior o străbătu prin tot trupul. Luându-i tâmplele în palme, încercă să-i ridice capul, dar, aplecându-se prea aproape spre el, îi atinse părul cu buzele și timp de câteva clipe se luptară, astfel tulburați, împotriva lor înșiși și a dragostei care-i împingea unul spre altul.
În cele din urmă, Ligia se desprinse și fugi, amețită, cu obrajii numai văpăi. Fusese picătura care vărsase paharul prea plin. Vinicius nu bănuia cât de scump avea să plătească clipa aceea fericită. Ligia își dădea seama că acum ea însăși are nevoie de ajutor.
Noaptea care urmă o petrecu fără somn, în lacrimi și rugăciuni, chinuită de sentimentul că nu-i demnă nici să se roage și că ruga ei nu mai are ascultare.
A doua zi, ieși devreme din cubiculum și, chemându-l pe Crispus în chioșcul din grădină, acoperit cu iederă și volbură veștedă, își deschise sufletul, implorându-l să-i permită să plece din casa lui Miriam, fiindcă nu mai are încredere în sine și nu-și poate birui dragostea pentru Vinicius.
Crispus, un bătrân aspru, veșnic stăpânit de exaltare religioasă, aprobă dorința ei de a părăsi casa lui Miriam, însă nu găsi cuvinte de iertare pentru dragostea ei, care, după convingerea lui, era păcătoasă. Se simți revoltat la gândul că Ligia, de care se îngrijise din clipa când fugise, pe care o iubea, pe care o călăuzise în credință și la care se uitase până acum ca la un crin alb, crescut din învățătura creștină, nepătat nici măcar de o suflare pământească, a putut să facă în sufletul ei loc și pentru altă dragoste decât cea cuvenită lui Dumnezeu.
Crezuse până acum că nicăieri pe acest pământ nu bătea o inimă mai curată întru slava lui Christos. Voia să i-o ofere ca pe o perlă, ca pe o nestemată, operă dragă a propriilor sale strădanii. Dezamăgirea îi umplea sufletul de uimire și de amărăciune.
— Du-te și roagă-l pe Dumnezeu să-ți ierte păcatul — îi spuse el posomorât. — Fugi, până când duhul rău care te-a prins în mreje nu te-a dus încă la pierzania deplină, până când nu te-ai lepădat de Mântuitor. Dumnezeu a murit pe cruce pentru tine, cu propriul lui sânge a vrut să răscumpere sufletul tău, dar tu ai preferat să-l iubești pe acela care a vrut să te facă amanta lui. Dumnezeu te-a salvat printr-o minune din mâinile lui, dar tu ți-ai deschis inima poftei necurate și l-ai îndrăgit pe fiul întunericului. Cine-i el? Prietenul și servul lui Anticrist, părtaș cu el la desfrâu și la crime. Unde are să te ducă el? În Sodoma lui, pe care Dumnezeu o va distruge vărsând foc și pucioasă peste ea. Ar fi fost mai bine de-ai fi murit, ar fi fost mai bine dacă pereții acestei case s-ar fi prăbușit peste capul tău, înainte ca șarpele acela să se fi târât la sânul tău, spurcându-l și înveninându-l.
Devenea tot mai vehement pe măsură ce vorbea, fiindcă vina Ligiei, mâniindu-l, îl și scârbea, trezind în el dispreț pentru natura omenească și mai ales pentru partea femeiască, pe care nici chiar învățătura creștină n-o ferea de slăbiciunile Evei. Pentru el nu însemna nimic că fata rămăsese neprihănită, că voia să fugă de dragostea ei, că își recunoștea vina cu durere, căindu-se.
Crispus voise să facă din ea un înger, întru slava lui Christos, iar ea se îndrăgostise de acest patrician! Numai gândul la asta îi umplea inima de dezgust. Dezamăgirea lui n-avea margini. Nu! Nu putea s-o ierte. Cuvinte de aspră dojană îi ardeau pe buze; mai ezita încă să le rostească, însă își agita, mânios, mâinile slabe, amenințând fata înspăimântată.
Ligia se simțea vinovată, însă nu chiar atât de grav. Își închipuise chiar că plecarea ei din casa lui Miriam o să însemneze o înfrângere a ispitei și o micșorare a vinei. Crispus însă o înspăimântase, umilind-o, arătându-i josnicia sufletului ei, lucru pe care ea nu-l bănuise până atunci. Se așteptase ca bătrânul prezbiter, care, din clipa fugii ei din Palatin, fusese ca un tată pentru ea, să-i arate puțină îndurare, s-o liniștească și s-o îmbărbăteze.
— Eu îmi ofer, ca prinos Lui, amărăciunea și durerea mea — spuse el —, dar tu l-ai dezamăgit și pe Mântuitor, căci ai coborât într-o mocirlă urât mirositoare, care ți-a otrăvit sufletul. L-ai fi putut închina lui Christos ca pe un vas de preț, spunându-i: „Umple-l, Doamne, cu harul tău!”, dar ai preferat să-l oferi slujitorului duhului celui rău. Să te ierte Dumnezeu și să se îndure de tine, căci eu, până când nu gonești șarpele… eu, care te socoteam o aleasă…
Amuți brusc, observând că nu erau singuri.
Prin volbura veștedă și prin iedera verde atât vara, cât și iarna, zări doi oameni. Unul era Petru Apostolul. Pe celălalt nu-l recunoscu imediat, căci o mantie dintr-o țesătură groasă, mițoasă, numită cilicium, îi acoperea o parte a feței. În prima clipă, lui Crispus i se păru că este Chilon.
Auzind vocea ridicată a lui Crispus, cei doi intrară în chioșc și se așezară pe banca de piatră. Tovarășul lui Petru își descoperi atunci fața slabă și capul pleșuv în creștet, cu un păr creț numai la tâmple și la ceafă, pleoapele înroșite și nasul strâmb — un chip urât și inspirat, în care Crispus recunoscu trăsăturile lui Pavel din Tars.
Ligia, căzând în genunchi, îmbrățișă, deznădăjduită, picioarele lui Petru și, lipindu-și obrazul de faldurile mantiei lui, rămase așa, în tăcere.
Petru spuse:
— Pace sufletelor voastre!
Și, văzând copila la picioarele lui, întrebă ce s-a întâmplat. Crispus povesti tot ce-i mărturisise Ligia, dragostea ei păcătoasă, dorința ei de a fugi din casa lui Miriam și durerea lui că sufletul pe care voise să-l ofere lui Christos curat ca o lacrimă se întinase cu un sentiment pământesc pentru un părtaș la toate crimele strigătoare la cer ale păgânătății.
În timp ce Crispus vorbea, Ligia se ghemuia tot mai strâns la picioarele Apostolului, căutând parcă un refugiu și cerșind îndurare.
Ascultând, Apostolul se aplecă și puse mâna sa zbârcită pe capul fetei, apoi, ridicând ochii spre bătrânul preot, spuse:
— Crispus, oare n-ai auzit că învățătorul nostru iubit a fost în Cana la nuntă și a binecuvântat dragostea dintre soție și soț?
Lui Crispus îi căzură mâinile de-a lungul trupului; se uită cu uimire la cel care vorbea, amuțind.
Apostolul, după ce tăcu o clipă, întrebă din nou:
— Crispus, crezi oare că Christos, care a permis Mariei Magdalena să-i stea la picioare, iertând-o pe acea femeie stricată, și-ar întoarce fața de la acest copil curat ca un crin de câmp?
Ligia izbucni într-un plâns cu sughițuri, înțelegând că nu zadarnic căutase un refugiu la picioarele lui Petru. Apostolul îi ridică fața scăldată în lacrimi și-i spuse:
— Atâta vreme cât ochii aceluia pe care-l iubești nu se vor deschide către lumina adevărului, atâta vreme ferește-te de el, ca să nu te ducă în păcat. Roagă-te însă pentru sufletul lui. Iubirea ta nu-i vinovată. Iar pentru că ai fugit de ispită, meritul tău nu va fi uitat. Nu te necăji și nu plânge. Harul Mântuitorului nu te-a părăsit. Rugăciunile tale vor fi ascultate, iar după tristețe vor veni zile de veselie.
Vorbind așa, își așeză mâinile pe creștetul ei și, ridicând ochii spre cer, o binecuvântă. Pe fața lui strălucea o bunătate suprapământească. Crispus, căindu-se, spuse, umilit:
— Am păcătuit împotriva milostivirii, dar am crezut că, permițând să pătrundă în inima ei o iubire pământească, s-a lepădat de Christos…
Petru răspunse:
— De trei ori m-am lepădat de El și totuși m-a iertat și mi-a poruncit să pasc turma lui.
— … și pentru faptul — încheie Crispus — că Vinicius este curtean…
— Christos a înmuiat și inimi mai tari — răspunse Petru.
Pavel din Tars, care tăcuse până atunci, își duse degetele la piept și, arătându-se pe sine, spuse:
— Eu sunt cel care a persecutat și a dus la moarte pe servii lui Christos. Eu sunt acela care am păzit hainele celor care l-au lapidat pe Ștefan; eu sunt acela care-am vrut să nimicesc adevărul de pe tot pământul locuit de oameni; și iată, pe mine m-a ales Domnul ca să propovăduiesc numele său pe tot pământul. Am propovăduit în Iudeea, în Grecia, pe insule și în orașul acela nelegiuit, când am locuit în el pentru prima dată, într-o temniță. Iar acum, când m-a chemat Petru, mai-marele meu, intru în casa aceasta ca să înclin fruntea mândră a lui Vinicius la picioarele lui Christos, să arunc semințe pe pământul acesta pietros pe care Domnul îl va face roditor, ca să dea roade.
Și se ridică. Lui Crispus, omul acesta mic, adus de spate, îi apăru în clipa aceea ca un uriaș care va clătina lumea din temelii și va pune stăpânire peste popoare și țări.