La Roma se știa că împăratul, în trecere, vrea să viziteze Ostia. De fapt, voia să vadă o corabie, cea mai mare din lume, care de curând adusese grâne din Alexandria. De acolo, avea să se îndrepte spre Antium pe drumul ce ducea de-a lungul țărmului mării. Poruncile erau date de câteva zile; de aceea încă din zori se adunară la Porta Ostiensis mulțimile formate din populația locului și venetici din toate colțurile lumii, ca să admire cortegiul împărătesc, spectacol de care plebea romană nu se sătura niciodată.
Până la Antium drumul nu era nici greu, nici lung, iar în Antium, care era alcătuit din palate și vile aparținând bogătașilor vremii, se putea găsi tot ceea ce cerea confortul, ba chiar și luxul cel mai pretențios.
Totuși împăratul avea obiceiul să ia cu sine la drum tot felul de obiecte la care ținea: instrumente muzicale, mobile, statui, mozaicuri, care erau aranjate chiar și atunci când se oprea doar pentru puțin timp, pentru popas sau pentru masă. Din cauza asta era însoțit în toate călătoriile de armate întregi de sclavi, fără a mai pune la socoteală detașamentele de pretorieni și pe curtenii care aveau fiecare în parte suita lor separată de servi.
În ziua aceea, dis-de-dimineață, păstorii din Campania, cu picioarele înfășurate în piei de capră, cu fețele arse de soare, mânară pe poartă cele cinci sute de măgărițe, pentru ca Poppea, a doua zi după sosirea la Antium, să se poată îmbăia, ca de obicei, în laptele lor. Mulțimea se distra pe seama urechilor lungi ale animalelor, care mergeau, legănându-se, prin norii de praf, și asculta cu plăcere șuieratul bicelor și strigătele sălbatice ale păstorilor.
După trecerea măgărițelor, roiuri de slugi se repeziră pe drum și, după ce-l curățară cu grijă, începură să-l presare cu flori și cu ace de pin. Privitorii își comunicau cu un anumit sentiment de mândrie că întreg drumul până la Antium avea să fie astfel presărat cu flori adunate din curțile particulare din jur, ba chiar cumpărate pe bani grei de la negustoresele de la Porta Mugionis. Pe măsură ce orele dimineții se scurgeau, mulțimea sporea.
Unii veniseră cu toată familia și, pentru ca timpul să nu li se pară prea lung, întinseră masa pe pietrele destinate noului templu al zeiței Ceres și-și luau prânzul în aer liber. Pe alocurea se formau grupuri, în centrul atenției fiind cei umblați prin lume.
Se discuta despre călătorii în general. Marinarii și veteranii povesteau tot felul de ciudățenii despre țările de care auziseră în timpul lungilor lor expediții și în care nu călcase încă picior de roman. Cetățenii care nu fuseseră niciodată mai departe de Via Appia ascultau uimiți poveștile minunate despre India și Arabia, despre arhipelagurile care înconjoară Britania, unde, pe o insuliță locuită de spirite, Briareus îl ținea legat pe Saturn adormit, despre țări hiperboreene, despre mările înghețate, despre mugetul Oceanului în clipa când soarele, apunând, se cufundă în apele lui. Asemenea povești, de care nu se îndoiseră nici oameni ca Plinius și Tacit, găseau ușor crezare în mijlocul gloatei.
Se vorbea de asemenea despre corabia pe care urma s-o viziteze Cezarul, că poate transporta grâu s-ajungă Romei pentru doi ani, nemaisocotind pe cei patru sute de călători, tot atâția marinari și o mulțime de animale sălbatice care urmau să fie folosite în timpul jocurilor de vară. Toate acestea stârneau bunăvoință față de Cezar, care nu numai că hrănea poporul, dar îl și distra. Așa că i se pregătea o primire plină de entuziasm.
Deocamdată, apăru un detașament de călăreți numizi, care făceau parte din gărzile pretoriene. Purtau veșminte galbene, cingători roșii și cercei mari, ce răsfrângeau sclipiri de aur pe fețele lor negre. Ascuțișurile sulițelor de bambus ardeau în soare ca niște flăcări. După trecerea lor, urmă convoiul, ca o procesiune. Mulțimea se înghesuia ca să privească, însă detașamente de pretorieni, trimise din vreme, s-au înșiruit de-a lungul drumului, de o parte și de alta a porții, făcând loc convoiului.
Mai întâi veneau carele cu corturi de purpură, roșii și violete, corturi de byssus alb ca zăpada, întrețesut cu fire de aur, covoare orientale și mese din lemn de lămâi, bucăți de mozaic, vase de bucătărie, colivii cu păsări din Răsărit, Sud și Apus, ai căror creieri sau limbi urmau să fie gătite pentru masa împăratului, amfore cu vin și coșuri cu fructe.
Iar obiectele fragile, ca să fie ferite de deteriorare sau spargere în căruțe, erau purtate de sclavii care mergeau pe jos. Puteau fi văzuți sute de oameni ducând vase și statuete din aramă de Corint, vaze etrusce, grecești, vase de aur, argint sau din sticlă de Alexandria. Erau încadrați de mici detașamente de pretorieni pedeștri sau călări. Fiecare grup de sclavi era supravegheat de paznici înarmați cu bice plumbuite.
Convoiul de oameni care purtau cu grijă diferite obiecte arăta ca o fabuloasă procesiune religioasă. Asemănarea deveni mai izbitoare când trecură instrumentele muzicale ale împăratului și ale curții. Se puteau vedea harpe, lăute grecești, ebraice și egiptene, lire, citere, fluiere, trâmbițe lungi și înconvoiate, cimbale. Privind la pădurea asta mișcătoare de instrumente muzicale, sclipind în soare cu luciri de aur, bronz, pietre scumpe și sidef, îți venea să crezi că Apollo sau Bachus a pornit într-o călătorie prin lume.
Urmară apoi minunate carruce încărcate cu gimnaști, dansatori, dansatoare, aranjați în grupuri pitorești, ținând tirse în mâini.
După ei veneau carele de sclavi destinați nu trudei, ci desfătării: băiețași și fetițe aleși din toată Grecia și Asia Mică, cu părul lung sau cu bucle răsucite, prinse în plase de aur, asemenea unor amorași, cu fețe minunate, dar acoperite cu un strat gros de alifii, pentru ca vântul din Campania să nu le bronzeze pielea delicată.
Urma un nou detașament de pretorieni, sicambri uriași, bărboși, cu părul blond sau roșcat, cu ochii albaștri. În fața lor pășeau stegarii numiți imaginari, ducând vulturii romani, tăblițe cu inscripții, statuete de zei germani și romani și, în sfârșit, statuete și busturi de-ale împăratului. De sub platoșe se zăreau brațele bronzate, puternice ca niște mașini de război, capabile să mânuiască armele grele cu care erau înarmați. Pământul tremura sub pasul lor egal, greu, iar ei, conștienți parcă de puterea lor, pe care o puteau folosi chiar și împotriva împăraților, se uitau cu dispreț la mulțimea de pe margini, uitând că probabil mulți dintre ei au venit în lanțuri în acest oraș. Nu erau însă decât un număr neînsemnat. Forțele principale pretoriene rămăseseră în tabere să vegheze asupra orașului și să-l țină în frâu.
Urmară tigrii și leii de ham ai lui Nero; dacă i-ar veni chef cumva să-l imite pe Dionisos, să aibă ce să prindă la care. Îi duceau de lanțuri paznici indieni și arabi. Lanțurile erau învelite în ghirlande de flori. Animalele îmblânzite de bestiari pricepuți se uitau la mulțime cu ochii lor verzi, parcă somnoroși; din când în când, ridicând capetele lor uriașe, sforăiau, simțind mirosul de oameni, și-și lingeau boturile.
Veneau apoi carele împăratului și lecticile, mai mari și mai mici, aurii și purpurii, încrustate cu fildeș, perle sau pietre scumpe, care străluceau în lumină. Urma iarăși un mic detașament de pretorieni în armuri romane, compus numai din voluntari italici. Și iarăși mulțimea elegantă a slujitorilor sclavi și a copiilor, iar în cele din urmă venea însuși Cezarul, a cărui apropiere o vesteau de departe uralele mulțimii.
În mulțime se afla și Apostolul Petru, care voia, o dată în viață, să-l vadă pe împărat. Era însoțit de Ligia, cu fața acoperită cu un văl des, și de Ursus, a cărui forță constituia cea mai sigură pază pentru fată în mijlocul mulțimii turbulente și nestăpânite. Ligianul luă un bloc de piatră destinat construcției unui templu și-l aduse Apostolului, ca acesta, urcându-se pe el, să poată vedea mai bine. Mulțimea la început murmurase, căci Ursus își făcuse loc ca o navă printre valuri, dar când ridicase singur blocul de piatră, pe care nici patru dintre ei n-ar fi reușit să-l urnească, murmurul se schimbă în ovații de admirație. „Macte{121}!” se auzi în jur.
Între timp, însă, sosise împăratul. Stătea într-un car în formă de cort, tras de șase armăsari albi de Idumeea, potcoviți cu aur. Cortul era deschis în două părți, anume ca mulțimea să-l poată vedea pe împărat.
Ar fi putut încăpea acolo mai multe persoane, însă Nero, voind ca atenția mulțimii să se concentreze exclusiv asupra lui, trecea prin oraș singur, având la picioare numai doi pitici. Era îmbrăcat într-o tunică albă și o togă de culoarea ametistului, care arunca umbre vineții pe fața lui. Pe cap avea o cunună de lauri. De când plecase la Neapolis, se îngrășase în mod evident.
Fața i se lăbărțase. Sub falca de jos îi atârna o dublă gușă, din care cauză gura lui, întotdeauna prea apropiată de nas, părea acum tăiată chiar sub nări. Gâtul gros era înfășurat, ca de obicei, cu o eșarfă de mătase pe care o îndrepta în fiecare clipă cu mâna-i albă și grasă. La încheietură îi creștea un păr roșcat, ca niște pete de sânge, dar nu permitea epilatorilor să-l smulgă pentru că i se spusese că operația aceasta ar provoca tremuratul degetelor, ceea ce l-ar fi împiedicat să cânte din lăută.
Pe fața lui se zugrăvea o trufie nemărginită, la care se adăugau oboseala și plictiseala. Era un chip îngrozitor și caraghios în același timp. Trecând cu carul, întorcea capul când într-o parte, când în cealaltă, clipind din ochi și ascultând foarte atent ovațiile.
Era întâmpinat cu furtuni de aplauze și strigăte: „Salut, divine! Cezare, imperatore, salve, victoriosule! Salut, inegalabile — fiu al lui Apollo, Apollo!” Nero, auzindu-i, zâmbea forțat. Uneori, însă, o undă întunecată îi trecea peste față. Romanii erau ironici și uneori, la adăpostul mulțimii, își permiteau să-i zeflemească până și pe cei întorși în triumf, pe care îi iubeau și-i respectau cu adevărat.
Se povestea că odată lui Julius Caesar i se strigase: „Cetățeni, ascundeți-vă nevestele, că vine chelul!” Însă teribilul amor propriu al lui Nero nu suporta nici cea mai nevinovată ironie.
Din mulțime, printre ovațiile lor, se auzeau și strigăte: „Barbă-Arămie!… Barbă-Arămie! Unde-ți duci barba înflăcărată? Ți-e frică să nu ia foc Roma de la ea?” Cei care strigau astfel nu știau că gluma lor ascunde în ea o prorocire îngrozitoare.
De altfel, pe Cezar aceste voci nu-l supărau cine știe cât, mai ales că nu mai purta barbă; o oferise mai demult într-o cutie de aur lui Jupiter Capitolinul. Alții, însă, ascunși după stivele de piatră și după schelele templului, strigau: „Matricida! Nero! Oreste{122}! Alcmeon{123}!”, iar alții: „Unde-i Octavia?” „Dă înapoi purpura!”, iar după Poppea, care venea imediat în urma lui, strigau: „Flava coma{124}!” — expresie care înfiera pe prostituate.
Urechea muzicală a lui Nero prindea și aceste strigăte și atunci ducea la ochi smaraldul său lustruit, ca și cum ar fi vrut să-i vadă și să-i țină minte pe aceia care strigaseră. Privind astfel, îl zări la un moment dat pe Apostol, care stătea pe blocul de piatră.
Nimănui din strălucitul convoi și nici din mulțimea de pe marginile drumului nu i-ar fi trecut prin minte că se privesc în clipa aceea doi stăpânitori ai lumii, dintre care unul avea să dispară în curând, ca un vis sângeros, iar celălalt, bătrânul îmbrăcat în lacerna{125} grosolană, avea să ia în stăpânire veșnică lumea și orașul.
Împăratul trecu. Imediat în urma lui venea Poppea cea urâtă de popor, într-o splendidă lectică purtată de opt africani, îmbrăcată ca și Nero în veșminte de culoarea ametistului. Unsă cu alifii pe față, nemișcată, îngândurată și indiferentă, arăta ca o zeitate frumoasă și rea, dusă în procesiune. După ea venea o curte întreagă de sclavi, bărbați și femei, șiruri întregi de care cu îmbrăcăminte.
Soarele trecuse de mult de amiază când începu trecerea curtenilor — convoi strălucitor, viu colorat, șerpuind la nesfârșit. Leneșul Petronius, salutat de popor cu simpatie, poruncise să fie dus în lectică împreună cu sclava sa cea frumoasă. Tigellinus mergea într-o carruca trasă de căluți mici, împodobiți cu pene albe și purpurii. Se ridica mereu în picioare și se uita, întinzându-și gâtul, dacă nu-i face semn împăratul să se mute în carul lui.
Mulțimea întâmpină cu aplauze pe Licinianus Calpurnius Pison, cu râsete pe Vitellius, cu fluierături pe Vatinius. Față de consulii Licinius și Lecanius, lumea fu indiferentă. Tulius Senecion, iubit de plebe fără să știe cineva pentru ce, și Vestinus se bucurară de ovații.
Suita lui Nero era nenumărată. Se părea că tot ce-i mai bogat și mai strălucitor sau renumit în Roma emigrează în Antium. Nero nu călătorea niciodată altfel decât cu o mie de care. Mulțimea care-l însoțea aproape întotdeauna depășea numărul ostașilor dintr-o legiune. Oamenii îngrămădiți pe margini și-i arătau unul altuia pe Domitius Afer și pe smochinitul Lucius Saturninus; fură văzuți Vespasian, care încă nu plecase în campania din Iudeea, de unde avea să se întoarcă numai pentru coroana de împărat, apoi fiii săi, apoi tânărul Nerva, și Lucan, și Annius Gallon și Quintianus, și o mulțime de femei cunoscute prin bogăție, frumusețe, lux și destrăbălare.
Mulțimea privea cu aceeași admirație și personalitățile, și harnașamentele, carele, caii, veșmintele ciudate ale servitorilor adunați din toate părțile lumii. În revărsarea asta de lux și măreție, nu știai la ce să te uiți, orbit de strălucirea aurului, a purpurei, de sclipirea pietrelor scumpe, de licărul sidefului și al fildeșului. Din mulțime nu lipseau cei săraci și flămânzi, dar spectacolul acesta ațâța în ei nu numai dorința de a petrece și invidia, ci și mândria că sunt cetățeni ai Romei neînvinse, care îngenunchease lumea întreagă. Nimeni nu-și putea închipui că puterea ei nu-i veșnică pe pământ.
Vinicius venea în coada convoiului. Când îi văzu pe Apostol și pe Ligia, sări din car și, salutându-i cu fața luminată, începu să vorbească repede, ca omul care n-are timp de pierdut:
— Ai venit? Nu știu cum să-ți mulțumesc, o, Ligia!… Dumnezeu nu putea să-mi dea un semn mai bun. Te salut, luându-mi rămas bun, dar nu pentru mult timp. Pe drum, am să las cai de schimb. În fiecare zi liberă, am să fiu lângă tine, până când am să obțin învoirea să mă întorc de tot. Rămâi sănătoasă!
— Mergi sănătos, Marcus — răspunse Ligia.
Și adăugă mai încet:
— Christos să-ți călăuzească pașii și să-ți deschidă sufletul cuvintelor lui Pavel!
El se bucură, înțelegând că ea-i nerăbdătoare ca el să devină cât mai curând creștin. Spuse:
— Ocelle mi! Fie așa cum spui. Pavel preferă să meargă cu oamenii mei, însă este cu mine și-mi va fi învățător și tovarăș… Dă vălul la o parte, bucuria mea, ca să te mai pot vedea o dată înainte de plecare. De ce te-ai acoperit așa?
Ea ridică vălul cu mâna, arătându-și fața albă și ochii zâmbitori, și întrebă:
— Am făcut rău?
În zâmbetul ei era o notă de copilărească provocare și mândrie. Vinicius, privind-o cu exaltare, răspunse:
— Rău pentru ochii mei, care până la moarte ar vrea să te privească numai pe tine.
Se întoarse către Ursus și zise:
— Ursus, păzește-o ca pe ochii din cap, căci nu-i numai domina ta, ci și a mea!
Pe urmă, luă mâna fetei și-și apăsă buzele pe ea, spre marea uimire a gloatei care nu-și putea explica semnul acesta de mare cinstire acordat de un curtean ilustru unei fete îmbrăcate în veșminte simple, aproape de sclavă.
— Rămâi sănătoasă…
Și plecă repede. Alaiul împărătesc se îndepărtase. Apostolul Petru făcu asupra lui Vinicius un imperceptibil semn al crucii, iar bunul Ursus începu imediat să-l laude, bucuros că tânăra lui stăpână îl ascultă atentă, privindu-l cu recunoștință.
Cortegiul pieri în zare, lăsând în urma lui nori de praf auriu, dar ei se mai uitară mult timp în direcția lui, până se apropie Demas morarul, la care lucra Ursus noaptea.
Demas, sărutând mâna Apostolului, îl rugă să vină la el la masă, zicând că locuința lui e aproape de Emporium, iar ei trebuie să fie flămânzi și obosiți, căci petrecuseră cea mai mare parte din zi lângă poartă.
Plecară împreună și, spre seară, după ce se odihniră și mâncară în casa lui, se întoarseră în Transtiberim. Voind să treacă râul pe la podul Emilius, o apucară pe Clivus Publicus, străbătând Aventinul, între templul Dianei și cel al lui Mercur. Apostolul Petru privi de pe deal la nenumăratele clădiri care se vedeau în jur și mai departe până dincolo de zare. Cufundat în tăcere, se gândea la dimensiunile uriașe și la conducerea acestui oraș, în care venise să propovăduiască cuvântul Domnului. Până atunci, cunoscuse stăpânirea romană în diferite țări prin care călătorise, prin legiunile ei presărate pe tot întinsul lumii, însă întruchiparea supremă a puterii sale o văzuse abia astăzi pentru prima oară în persoana Cezarului.
Orașul acela nemăsurat, lacom și putred până în măduva oaselor, trufaș în puterea sa supraomenească; împăratul acesta fratricid, matricid, ucigaș al soției sale, care târa în urma lui un cortegiu de fantome însângerate nu mai mic decât curtea sa, desfrânatul și măscăriciul acesta, stăpân peste treizeci de legiuni și prin ele peste întreg pământul; curtenii înveșmântați în purpură și împodobiți cu aur, nesiguri de ziua de mâine, dar mai puternici decât regii — toate acestea, luate la un loc, îi apăreau ca o împărăție îngrozitoare a răului și a nelegiuirii. Și se miră în inima sa de om simplu cum poate Dumnezeu să îngăduie o putere atât de mare și neînțeleasă în mâna satanei, cum poate să lase în voia lui pământul întreg, să-l frământe, călcându-l în picioare, storcând lacrimi și sânge, să-l pustiască cu vifor de foc.
La gândul acesta, inima lui se înfiora de spaimă și se adresă în gând învățătorului: „Doamne, ce voi face cu acest oraș în care m-ai trimis? Ale lui sunt mările și uscatul, ale lui animalele de pe pământ și din apă, ale lui împărățiile și orașele lumii și treizeci de legiuni care le apără, iar eu, Doamne, sunt un biet pescar. Ce să fac? Și cum am să înfrâng răutatea lui?”
Înălță capul său cărunt și tremurător spre cer, trist și înfricat, rugându-se și chemându-l pe învățătorul său.
Rugăciunea îi fu întreruptă de vocea Ligiei:
— Uite, parcă-i în flăcări tot orașul…
Într-adevăr, în ziua aceea soarele apunea ciudat. Discul lui enorm coborâse pe jumătate după dealul Janiculus, inundând într-o lumină roșie vasta întindere a cerului. De unde se aflau, privirea lor cuprindea spații fără margini. În dreapta vedeau zidurile lungite de umbră ale Circului Mare, deasupra căruia se înălțau unul peste altul edificiile din Palatin. În fața lor, dincolo de Forum Boarium și Velabrum, se zărea culmea Capitoliului, cu templul lui Jupiter. Zidurile, coloanele și acoperișurile templelor păreau scufundate în lumina aceea de purpură. Văzute de departe, cotiturile fluviului duceau parcă sânge pe unde. Pe măsură ce soarele cobora, lumina se făcea tot mai roșie, asemănându-se tot mai mult cu vâlvătăile unui imens incendiu, care, extinzându-se mereu, în cele din urmă, cuprinse toate cele șapte coline, revărsându-se asupra împrejurimilor.
— Parcă-i în flăcări tot orașul — repetă Ligia.
Petru, acoperindu-și ochii cu palma, zise:
— Mânia lui Dumnezeu stă asupra lui.
Note
{121} Bravo!
{122} Fiul lui Agamemnon, care, pentru a-și răzbuna tatăl, a ucis-o pe Clitemnestra, mama sa.
{123} Fiul lui Amphiaraus; îl răzbună pe tatăl său, mort la asediul Tebei, ucigându-și propria mamă.
{124} Plete blonde! (Curtezanele obișnuiau să-și vopsească părul.)
{125} Pelerină cu glugă.