Corturile oamenilor împânziseră splendidele grădini ale Cezarului, care înainte aparțineau Domitiei și Agrippinei, Câmpul lui Marte, grădinile lui Pompeius, Sallustius și Mecena. Fuseseră ocupate porticurile, clădirile destinate jocului cu mingea, minunatele vile de vară și șoproanele construite pentru animale. Păunii, flamingii, lebedele și struții, gazelele și antilopele aduse din Africa, cerbii și căprioarele, care serveau drept podoabă grădinilor, ajunseră sub cuțitul norodului. Hrana începu să fie adusă de la Ostia în cantități atât de mari, încât puteai trece pe plute și nave, dintr-o parte a Tibrului într-alta, ca peste un pod. Grânele se vindeau la un preț nemaipomenit de mic, cu trei sesterți măsura, iar celor mai săraci li se dăruiau gratuit. Fuseseră strânse rezerve imense de vin, ulei și castane; din munți coborau cirezi de boi și oi. Săracii, care se adăposteau înainte de incendiu în fundăturile din Subura și mureau de foame, acum o duceau bine. Pericolul foametei fusese înlăturat; în schimb, erau aproape cu neputință de stârpit jafurile, silniciile, răpirile. Viața de nomazi îi apăra pe borfași de pedeapsă, cu atât mai mult cu cât se declarau adoratorii Cezarului și-l întâmpinau cu aplauze oriunde apărea. Instituțiile administrative fiind suspendate, iar armata care ar fi putut preveni dezordinea fiind puțină, în oraș se petreceau lucruri care întreceau imaginația omenească. Noaptea, încăierările, crimele, răpirile de femei și băieți se țineau lanț. Lângă Porta Mugionis, unde erau adunate cirezile aduse din Campania, se iscau adevărate bătălii, în care piereau sute de oameni. În fiecare dimineață, malurile Tibrului gemeau de cadavre, pe care nimeni nu le îngropa și care, putrezind repede din cauza arșiței, umpleau aerul de miasme. Începură s-apară bolile și cei sperioși s-așteptau la molime cumplite.
Orașul continua să ardă. Abia în cea de a șasea zi, ajungând în locuri virane din Esquilin, unde fuseseră anume dărâmate un număr imens de case, focul se mai domoli. Grămezile de jăratic însă mai luminau încă atât de intens, încât poporul nu voia să creadă că supliciul s-apropie de sfârșit. Incendiul reizbucni în a șaptea noapte cu forțe noi în clădirile lui Tigellinus, însă dură puțin. Numai casele arse continuau să se prăbușească pe ici și colo, aruncând în aer șerpi de flăcări și trâmbe de scântei. Încetul cu încetul, ruinele, incandescente pe dinăuntru, începeau să se înnegrească pe dinafară. Noaptea, cerul nu mai era luminat de aureola sângerie. Pe întinsul pustiu negru, jucau limbi de flăcări palide, albăstrii, pe mormanele carbonizate.
Din paisprezece cartiere ale Romei rămăseseră doar patru, dacă socotim și Transtiberim. Celelalte fuseseră mistuite de flăcări. Începând de la Tibru până la Esquilin, se întindea un spațiu imens, cenușiu, trist, mort, presărat cu șiruri de hornuri ca niște pietre funerare într-un cimitir. Printre aceste pietre, ziua rătăceau grupuri sumbre de oameni, căutând fie lucruri scumpe, fie oasele celor dragi. Noaptea, câinii urlau pe ruinele arse ale fostelor case.
Mărinimia împăratului nu stinsese murmurul, blestemele, amenințările poporului. Mulțumită era numai mulțimea de borfași, hoți, vagabonzi, care puteau să mănânce, să bea și să jefuiască în voie. Oamenii care își pierduseră ființele dragi și averea nu se lăsau consolați nici de deschiderea grădinilor, nici de împărțirea de grâu, nici de promisiunea jocurilor și darurilor. Nenorocirea era prea mare, prea din cale-afară. Pe unii, în care mai pâlpâia un strop de dragoste pentru orașul-patrie, îi ducea la disperare gândul că vechiul nume „Roma” va dispărea de pe suprafața pământului și că împăratul intenționează să ridice din cenușă un oraș nou, cu numele de Neropolis. Valul de nemulțumiri creștea cu fiecare zi, și, în ciuda lingușirilor curtenilor și a minciunilor lui Tigellinus, Nero, sensibil ca niciun alt împărat la bunăvoința mulțimii, se gândea cu teamă că, în lupta tacită, pe viață și pe moarte, pe care-o ducea cu patricienii și senatul, ar putea să-i lipsească sprijinul ei. Curtenii nu erau mai puțin neliniștiți, căci fiecare zi putea să fie ultima pentru ei. Tigellinus se gândea să aducă câteva legiuni din Asia Mică; Vatinius, care râdea și când era pălmuit, își pierduse umorul; Vitellius își pierduse pofta de mâncare.
Alții se sfătuiau între ei cum să îndepărteze pericolul. Era greu de presupus că, în cazul unei revolte care l-ar mătura pe împărat, ar mai scăpa cu viață vreunul dintre curteni, poate doar cu excepția lui Petronius. Lumea era convinsă că nebuniile lui Nero, crimele lui sunt o urmare a influenței lor, a sfaturilor și îndemnurilor lor. Ura față de ei aproape că întrecea ura față de Nero.
Începură să-și stoarcă creierii cum să arunce de pe umerii lor răspunderea pentru arderea orașului. Voind însă să scape de răspundere, trebuiau să-l scoată basma curată și pe împărat, căci altfel nimeni n-ar fi crezut că nu ei sunt vinovații. Tigellinus se sfătui cu Domitius Afer și chiar cu Seneca, cu toate că-l ura. Poppea, știind că prăbușirea lui Nero ar însemna și condamnarea ei, ceru sfatul oamenilor ei de încredere și al preoților ebraici, căci de câțiva ani adoptase credința în Jehova. Nero căuta soluții pe măsura lui, adesea îngrozitoare, dar mai ales soluții de măscărici. Uneori, îl cuprindea frica și tremura ca un copil, dar de cele mai multe ori profera amenințări.
Odată, în casa lui Tiberiu, rămasă întreagă după incendiu, se ținu o consfătuire lungă și fără rezultat. Petronius propunea ca, lăsând deoparte grijile, să plece în Grecia și apoi în Egipt și Asia Mică. Călătoria era doar proiectată de mult. De ce s-o mai amâne, de vreme ce în Roma e trist și periculos?
Cezarul primi sfatul cu entuziasm, însă Seneca, după ce se gândi puțin, spuse:
— Să pleci e ușor, dar pe urmă va fi cu atât mai greu să te întorci.
— Pe Heracle! — răspunse Petronius. — Poate să se întoarcă în fruntea legiunilor din Asia.
— Așa voi face! — strigă Nero.
Însă Tigellinus se împotrivi. Mintea lui nu era în stare de vreo idee. Dacă propunerea lui Petronius ar fi pornit de la el, ar fi susținut-o fără îndoială ca fiind unica salvare. Nu-i convenea însă ca Petronius să se dovedească pentru a doua oară singurul om care în clipe grele știe să-i scoată la liman.
— Ascultă-mă, divine — spuse el — sfatul e primejdios. Nici până la Ostia n-o să ajungem și va începe războiul civil. Cine știe dacă vreunul din vlăstarii colaterali ai divinului Augustus n-are să se numească Cezar? Ce-o să facem dacă legiunile au să treacă de partea lui?
— Vom căuta să facem în așa fel — răspunse Nero — ca înainte de plecare să nu mai existe urmași de-ai lui Augustus. Nu mai sunt mulți, va fi ușor să scăpăm de ei.
— Asta se poate face, dar oare-i vorba numai de ei? Oamenii mei, nu mai departe decât ieri, au auzit prin mulțime că împărat ar trebui să fie un bărbat ca Thraseas.
Nero își mușcă buzele. După o clipă însă, ridică ochii în sus și spuse:
— Nesătui și nerecunoscători! Au destul grâu și cărbuni, pe care pot să-și coacă turtele. Ce vor mai mult?
Tigellinus răspunse:
— Răzbunare!
Se lăsă tăcere. Deodată, împăratul se sculă, ridică o mână în sus și începu să declame:
„Inimile cer răzbunare, iar răzbunarea jertfe!” Și, uitând de toate, strigă cu fața luminată:
— Să mi se aducă tăblițe și stil, să scriu versul acesta. Lucan n-a scris niciodată ceva asemănător. Nu mă credeți că l-am găsit într-o clipită?
— O, inegalabilule! — strigară câteva voci.
Nero scrise versul și spuse:
— Da! Răzbunarea cere jertfe!
Își plimbă privirile peste cei din jur:
— Ce-ar fi să lansăm știrea că Vatinius a poruncit să se dea foc orașului și să-l sacrificăm pe el mâniei poporului?
— O, divine! Cine sunt eu? — strigă Vatinius.
— Adevărat! Trebuie cineva mai mare decât tine… Vitellius?…
Vitellius păli, însă începu să râdă.
— Grăsimea mea — spuse el — ar putea doar să aprindă incendiul din nou.
Nero însă avea altceva în gând. Căuta o victimă care ar fi putut într-adevăr să potolească mânia poporului și o găsi:
— Tigellinus — spuse, după o clipă — tu ai dat foc Romei!
Pe cei de față îi trecură fiorii. Înțeleseră că împăratul încetase să mai glumească și că se apropia o clipă bogată în urmări.
Fața lui Tigellinus se schimonosi ca botul câinelui gata să muște.
— Am dat foc Romei din porunca ta! — spuse el.
Se priveau în ochi ca doi demoni. Era o tăcere de se auzea bâzâitul muștelor în atrium.
— Tigellinus — rosti Nero — mă iubești?
— Doar știi asta, Cezar!
— Sacrifică-te pentru mine!
— Divine Cezar — răspunse Tigellinus — de ce-mi dai o băutură dulce pe care n-am voie s-o duc la gură? Poporul murmură și se răscoală. Vrei oare să se revolte și pretorienii?
Groaza îi încremeni pe participanți. Tigellinus era prefectul pretorienilor. Cuvintele lui erau o amenințare pe față. Nero însuși înțelese asta și păli.
Atunci intră Epafrodit, libertul împăratului, și anunță că divina Augusta dorește să-l vadă pe Tigellinus, deoarece are la ea niște oameni pe care prefectul trebuie să-i asculte.
Tigellinus se închină împăratului și ieși cu fața liniștită și disprețuitoare. Iată, când au vrut să-l lovească, și-a arătat colții. A lăsat să se înțeleagă cine-i el. Știindu-l fricos pe Nero, era sigur că acest stăpân al lumii nu va îndrăzni niciodată să ridice mâna asupra lui.
Nero rămase tăcut un timp, dar, văzând că cei prezenți așteaptă un cuvânt de la el, spuse:
— Am crescut un șarpe la sân!
Petronius dădu din umeri ca și cum ar fi vrut să spună că unui asemenea șarpe nu-i greu să-i zdrobești capul.
— Ce spui? Vorbește, dă un sfat! — zise Nero, observând gestul lui. — Numai în tine am încredere, căci tu ai mai multă minte decât ei toți și mă iubești!
Lui Petronius îi stătea pe buze să spună: „Numește-mă pe mine prefectul pretorienilor, îl predau poporului pe Tigellinus și într-o zi liniștesc orașul”. Însă lenea lui înnăscută învinse. A fi prefect însemna de fapt să ducă pe umeri persoana împăratului și o mie de probleme publice. La ce-i trebuie lui truda asta? Oare nu-i mai bine să citești versuri într-o bibliotecă splendidă, să contempli vase și statui sau, ținând la piept trupul divin al Eunicei, să te joci cu degetele prin părul ei de aur și să-i săruți buzele de coral?
Spuse:
— Eu te sfătuiesc să pleci în Achaia.
— Ah — răspunse Nero — așteptam ceva mai mult de la tine. Senatul mă urăște. Dacă plec, cine-mi garantează că n-au să se răscoale împotriva mea și că n-au să declare pe altcineva împărat? Înainte, poporul îmi era credincios, dar acum are să-i urmeze… Pe Hades! Dacă Senatul acesta și poporul acesta ar avea un singur cap!…
— Permite-mi să-ți spun, o, divine, că, voind să păstrezi Roma, trebuie să mai păstrezi și vreo câțiva romani — spuse Petronius, zâmbind.
Nero începu să se lamenteze:
— Ce-mi pasă mie de Roma și de romani? Acum, lumea mi-ar fi ascultat cântul în Achaia. Aici mă înconjoară numai trădare. Toți mă părăsesc! Și voi sunteți gata să mă trădați! Știu asta, știu!… Nici nu vă gândiți ce-au să spună despre voi veacurile viitoare, dacă-l părăsiți pe un asemenea artist ca mine.
Spunând asta, se lovi peste frunte și urmă:
— Adevărat!… Cu atâtea griji pe cap, am uitat până și cine sunt eu.
Se întoarse spre Petronius cu chipul strălucitor:
— Petronius — spuse el — poporul murmură, dar dac-aș lua lira și aș ieși cu ea pe Câmpul lui Marte, dacă i-aș cânta imnul pe care vi l-am cântat vouă în timpul incendiului… nu crezi oare că l-aș îmblânzi cu cântecul meu, așa cum odinioară Orfeu îmblânzea fiarele sălbatice?
Atunci Tullius Senecion, grăbit să se întoarcă la sclavele lui aduse din Antium și care își pierduse de mult răbdarea, spuse:
— Fără îndoială, Cezare, dacă ți-ar permite să începi.
— Să mergem în Hellada! — strigă Nero, scârbit.
Însă în clipa aceea intră Poppea, iar după ea Tigellinus. Privirile celor prezenți se întoarseră involuntar spre el, căci niciodată vreun triumfător nu intrase atât de mândru în Capitoliu, cum a intrat el acum, oprindu-se în fața împăratului.
Începu să vorbească rar și apăsat, cu o voce scrâșnită:
— Ascultă-mă, Cezar, căci pot să-ți spun: am găsit! Poporul are nevoie de răzbunare și victime, dar nu de una, ci de sute de mii. Oare tu ai auzit vreodată cine a fost Christos cel răstignit de către Pilat din Pont și știi oare cine sunt creștinii? Oare nu ți-am vorbit de crimele lor și de ritualurile lor dezmățate, de prevestirea lor că focul va aduce sfârșitul lumii? Poporul îi urăște și-i suspectează. Nimeni nu i-a văzut în temple, căci pe zeii noștri ei îi consideră duhuri rele. Nu vin la hipodrom, căci disprețuiesc alergările. Niciodată vreun creștin nu te-a aplaudat. Niciodată nu te-a considerat zeu vreunul dintre ei. Sunt dușmanii neamului omenesc, dușmanii orașului și ai tăi! Poporul murmură împotriva ta, dar nu tu, Cezar, mi-ai poruncit să dau foc Romei și nu eu i-am dat foc… Poporul dorește răzbunare? S-o aibă! Poporul dorește sânge și jocuri? Să le aibă! Poporul te bănuiește pe tine, fie ca bănuielile lui să se întoarcă în altă parte!
Nero îl ascultă la început numai uimit, însă, pe măsură ce vorbea Tigellinus, fața lui de actor începu să se schimbe și să îmbrace pe rând expresia de mânie, tristețe, compătimire, revoltă. Deodată, se ridică și, aruncând de pe el toga care-i alunecă la picioare, ridică ambele mâini în aer și rămase un timp nemișcat în tăcere.
În cele din urmă, rosti cu glas de tragedian:
— Zeus, Apollo, Hera, Atena, Persefona și voi toți, zei nemuritori, de ce nu ne-ați venit în ajutor? Ce rău le-a făcut acest nefericit oraș acelor oameni fără milă, de l-au ars cu atâta cruzime?
— Sunt dușmanii neamului omenesc și ai tăi! — spuse Poppea.
Alții începură să strige:
— Fă dreptate! Pedepsește-i pe incendiatori! Zeii înșiși vor răzbunare!
Nero se așeză, își lăsă capul în piept și tăcu din nou, ca și cum vestea auzită l-ar fi uluit. Curând însă își agită mâinile și rosti:
— Ce pedepse și ce chinuri pot plăti o asemenea crimă?… Zeii au să mă inspire și, cu ajutorul forțelor Tartarului, voi da bietului meu popor un spectacol pentru care timp de secole are să-și amintească de mine cu recunoștință.
Fruntea lui Petronius se întunecă deodată. Se gândi la pericolul care îi va amenința pe Ligia, pe Vinicius, pe care-l iubea, și pe toți oamenii aceia, a căror filozofie o respingea, dar de a căror nevinovăție era convins. Se gândi că are să se declanșeze una din acele orgii sângeroase pe care ochii lui de estet nu le suportă. Mai mult decât orice însă îl îngrijora soarta lui Vinicius. „Trebuie să-l salvez — își spuse — căci înnebunește dacă fata piere”. Și acest considerent le învinse pe toate celelalte, cu toate că Petronius își dădea seama că se aruncă într-un joc periculos cum nu mai jucase vreodată în viața lui.
Începu să vorbească degajat, impasibil, așa cum vorbea întotdeauna când critica sau își bătea joc de ideile nu îndeajuns de armonioase ale împăratului și curtenilor:
— Ați găsit deci victimele! Bine! Puteți să le trimiteți în arenă sau să le îmbrăcați în „tunicile durerii”! E bine și-așa. Dar ascultați-mă! Aveți conducerea, aveți pretorieni, aveți putere; fiți sinceri măcar atunci când nu vă aude nimeni: înșelați poporul, dar nu și pe voi înșivă. Dați poporului pe creștini, condamnați-i la ce chinuri vreți; aveți totuși curajul să vă spuneți vouă înșivă că nu ei au ars Roma!… Pfu! Mă numiți arbitrul eleganței. Vă declar că nu pot suporta comediile proaste! Pfu! Toate astea îmi amintesc de barăcile de bâlci de lângă Porta Asinaria, în care actorii jucau pentru plebeii de la mahala roluri de zei și împărați, iar după spectacol mâncau ceapă, beau vin acru sau primeau bastoane. Fiți într-adevăr zei și împărați, căci vă spun, puteți să vă permiteți asta. În ce te privește, Cezar, ne-ai amenințat cu judecata secolelor viitoare, dar gândește-te că ele au să dea sentința și pentru tine. Pe divina Clio{137}! Nero, stăpânul lumii, Nero, zeul, a dat foc Romei, căci a fost tot atât de puternic pe pământ ca Zeus în Olimp. Nero, poetul, a iubit atât de mult poezia, încât pentru ea și-a sacrificat patria! De la începutul lumii, nimeni nu a făcut nimic similar, nu a îndrăznit nimic similar. Te conjur în numele celor nouă Muze: nu renunța la o asemenea glorie, căci cântece despre tine vor răsuna până la sfârșitul secolelor. Ce vor fi pe lângă tine Priam, Agamemnon, Ahile, zeii înșiși? N-are importanță dacă arderea Romei este un lucru bun sau rău, odată ce este grandios și neobișnuit! În plus, ți-o spun eu, poporul nu va ridica mâna asupra ta! Nu-i adevărat! Ai curaj! Ferește-te de purtări nedemne de tine, căci pe tine nu te amenință decât judecata secolelor viitoare. Ferește-te să spună: „Nero a dat foc Romei, dar ca un cezar bicisnic și poet bicisnic s-a lepădat de marea lui faptă și, de frică, a aruncat vina pe nevinovați!”
Cuvintele lui Petronius făceau de obicei o impresie puternică asupra lui Nero, de data asta însă nici Petronius însuși nu-și făcea iluzii. Își dădea seama că-i o încercare disperată, care poate, într-un caz fericit, să-i salveze pe creștini, însă mult mai lesne poate să-l ducă pe el însuși la pieire. Nu șovăi totuși, căci era vorba de Vinicius, pe care-l iubea, și de hazard, care-l ispitea. „Zarurile sunt aruncate — își spuse — să vedem întrucât teama pentru propria-i piele are să fie mai mare la maimuța asta decât dragostea de glorie.”
În adâncul sufletului său nu se îndoia totuși că teama va învinge.
După cuvintele lui, se lăsă tăcere. Poppea și toți cei de față se uitau în ochii lui Nero ca la un zeu, iar acesta începu să-și țuguie buzele ca de obicei când era nehotărât. În cele din urmă, pe fața lui se zugrăviră clar încurcătura și dezgustul.
— Cezar — strigă Tigellinus, observându-l — permite-mi să mă retrag, căci atunci când unii vor să pună în pericol persoana ta și pe deasupra să te numească împărat bicisnic, poet bicisnic, incendiator și comediant, urechile mele nu pot îndura asemenea cuvinte.
„Am pierdut!” se gândi Petronius.
Întorcându-se spre Tigellinus, îl măsură cu o privire de dispreț, spunând:
— Tigellinus, pe tine te-am numit comediant, căci ești chiar și acum.
— Pentru că nu vreau să ascult insultele tale?
— Pentru că te prefaci că nutrești o dragoste nemărginită față de împărat, iar acum câteva minute îl amenințai cu pretorienii, lucru pe care l-am înțeles noi toți și el de asemenea.
Tigellinus, care nu se aștepta ca Petronius să îndrăznească a arunca pe masă asemenea zaruri, păli, își pierdu capul și amuți. A fost însă ultima victorie a arbitrului eleganței asupra adversarului său, căci în clipa aceea Poppea zise:
— Stăpâne, cum poți să permiți ca un asemenea gând să treacă prin capul cuiva și cu atât mai mult ca cineva să îndrăznească să-l rostească în fața ta?
— Pedepsește-l pe cutezător! — strigă Vitellius.
Nero ridică din nou buzele spre nări și, întorcându-și spre Petronius ochii lui sticloși de miop, zise:
— Așa-mi plătești pentru prietenia pe care-am avut-o pentru tine?
— Dacă greșesc, dovedește-mi-o — răspunse Petronius. — Să știi însă că spun ce-mi poruncește dragostea față de tine.
— Pedepsește-l pe cutezător! — repetă Vitellius.
— Fă-o! — se auziră câteva voci.
În atrium se produse rumoare și mișcare. Oamenii începură să se dea la o parte de lângă Petronius. Se îndepărtară chiar și Tullius Senecion, tovarășul lui permanent la curte, și tânărul Nerva, care până atunci îi arătase cea mai aprinsă prietenie. După câteva clipe, Petronius rămase singur, în partea dreaptă a atrium-ului, și, cu zâmbetul pe buze, ținând cu mâna faldurile togii, aștepta să vadă ce-are să spună sau să facă împăratul.
Împăratul zise:
— Vreți să-l pedepsesc, dar el e tovarășul și prietenul meu. Deși mi-a rănit inima, vreau să știe că inima asta n-are pentru prieteni decât… iertare.
„Am pierdut și sunt pierdut!” se gândi Petronius. Împăratul se ridică. Consfătuirea era încheiată.
Note
{137} Muza istoriei.