Plecând de la Apostol, Vinicius se duse la închisoare, cu speranța renăscându-i în inimă. Undeva, în străfundurile sufletului, se mai zbuciuma de disperare și teamă, dar căuta să le înăbușe. I se părea cu neputință ca intervenția trimisului Domnului și puterea rugăciunii lui să rămână fără niciun rezultat. Se temea să-și piardă speranța, se temea să șovăie. „Voi crede în mila Lui — își spunea — chiar dac-aș vedea-o în gura leului!” La acest gând, cu toate că tremura sufletul în el și o sudoare rece îi uda tâmplele, credea. Fiecare bătaie a inimii lui era acum o rugăciune. Începu să înțeleagă cum credința mișcă munții din loc, căci simțea în el o forță ciudată, pe care nu și-o cunoscuse înainte. Era convins că ar putea realiza lucruri care ieri nu-i stăteau în putere. Uneori, avea senzația că răul ar fi trecut. Când disperarea răsuna în el, gemând, își amintea de noaptea aceea și de fața aceea sfântă, ridicată spre cer în rugăciune. „Nu! Christos n-o să-l refuze pe primul Său ucenic și păstorul turmei Sale. Christos n-o să-l refuze, iar eu nu voi șovăi!”
Alergă la închisoare ca un sol de vești bune.
Aici însă îl întâmpină un lucru neașteptat.
Ostașii din străjile pretoriene, care se schimbau la închisoarea Mamertină, îl cunoșteau cu toții și de obicei nu-i făceau nici cele mai mici greutăți. De data aceasta, lanțul nu se deschise, în schimb, un centurion se apropie de el și spuse:
— Iartă, nobile tribun, azi avem ordin să nu dăm drumul nimănui.
— Ordin? — repetă Vinicius, pălind.
Soldatul se uită la el cu compătimire și răspunse:
— Da, stăpâne. Ordinul împăratului. În închisoare sunt mulți bolnavi și poate că se tem ca vizitatorii să nu răspândească vreo molimă în oraș.
— Ai spus că ordinul e numai pentru astăzi.
— La prânz, se schimbă străjile.
Vinicius tăcu și-și descoperi capul, căci avea senzația că pileolus{141}-ul pe care-l purta îl apăsa, parc-ar fi fost de plumb.
Soldatul se apropie și mai mult și spuse cu voce șoptită:
— Liniștește-te, stăpâne! Paznicii și Ursus au grijă de ea.
Spunând acestea, se aplecă și desenă repede pe placa de piatră cu sabia sa lungă, galică, forma unui pește.
Vinicius se uită pătrunzător la el.
— …Și ești pretorian?…
— Până când nu voi ajunge acolo — răspunse soldatul, arătând închisoarea.
— Și eu Îl cinstesc pe Christos.
— Slăvit să fie numele Lui! Știu, stăpâne. Nu pot să-ți dau drumul în închisoare, dar, dacă ai să scrii o scrisoare, am s-o dau paznicilor.
— Îți mulțumesc, frate.
Și, strângând mâna soldatului, plecă. Pileolus-ul i se păru deodată mai ușor. Soarele dimineții se ridicase deasupra zidurilor închisorii și, odată cu lumina lui, pătrundea din nou speranța în inima lui Vinicius. Soldatul acesta creștin era pentru el un semn al puterii lui Christos. Se opri și, ațintindu-și privirile asupra norilor trandafirii care atârnau deasupra Capitoliului și templului lui Jupiter Stator, spuse:
— N-am văzut-o azi, Doamne, dar cred în bunătatea Ta!
Acasă îl aștepta Petronius, care, ca de obicei, „din noapte făcând zi”, se întorsese de puțin timp. Reușise totuși să facă o baie și să se ungă înainte de a se culca.
— Am o veste pentru tine — spuse el. — Am fost azi la Tullius Senecion, la care a fost și împăratul. Nu știu ce i-o fi venit Augustei că l-a adus cu ea pe micul Rufius… Poate ca prin frumusețea lui să înmoaie inima împăratului. Din nenorocire, copilul, luat de somn, a adormit în timpul lecturii, cum i se întâmpla lui Vespasian uneori, ceea ce văzând, Ahenobarbus a aruncat cu o cupă în el și l-a rănit grav. Poppea a leșinat. Toți l-au auzit pe împărat spunând: „M-am săturat de bastardul ăsta!”, ceea ce-i egal cu condamnarea la moarte!
— Asupra Augustei cade pedeapsa lui Dumnezeu — răspunse Vinicius — dar de ce-mi spui asta?
— Îți spun pentru că și pe tine, și pe Ligia vă urmărea mânia Poppeii, iar acum ea-i ocupată cu propria-i nenorocire. Poate c-o să renunțe la răzbunare și o să poată fi înduplecată mai ușor. Am s-o văd diseară și am să discut cu ea.
— Îți mulțumesc. Mi-ai dat o veste bună.
— Iar tu îmbăiază-te și odihnește-te. Ți-s buzele vinete. N-a rămas decât o umbră din tine.
Vinicius întrebă:
— N-ai aflat când va avea loc primul ludus matutinus?
— Peste zece zile. Însă au să ia mai întâi alte închisori. Cu cât ne va rămâne mai mult timp, cu atât mai bine. Nu-i încă totul pierdut.
Și, vorbind astfel, spunea lucruri pe care el însuși nu le mai credea. Știa foarte bine că, de vreme ce împăratul, la rugămintea lui Aliturus, găsise răspunsul acela răsunător în care se comparase cu Brutus, nu mai exista nicio speranță pentru Ligia. Din milă, îi ascunse și ceea ce auzise la Senecion: că împăratul și Tigellinus au hotărât să aleagă pentru el și pentru prietenii lui cele mai frumoase fecioare creștine și să le necinstească înainte de supliciu, iar celelalte urmau să fie date chiar în ziua spectacolului pretorienilor și bestiarilor.
Știind că Vinicius n-are să vrea să supraviețuiască Ligiei, anume îl amăgea, trezind speranță în inima lui, mai întâi din compătimire și, în al doilea rând, pentru că acest estet voia ca Vinicius, dacă tot trebuie să moară, să moară frumos, nu cu fața trasă și cenușie de durere și nesomn.
— Am să-i spun azi Augustei — zise el — cam așa: „Salveaz-o pe Ligia pentru Vinicius, iar eu am să-l salvez pe Rufius pentru tine”. Și am să caut într-adevăr s-o fac. La Ahenobarbus, un cuvânt spus la momentul potrivit poate să salveze sau să piardă pe oricine. În cel mai rău caz, mai câștigăm timp.
— Îți mulțumesc — repetă Vinicius.
— Cea mai bună mulțumire ar fi pentru mine să mănânci și să te odihnești. Pe Atena! Ulise, în timpul celor mai mari nenorociri, se gândea la somn și la mâncare. Cu siguranță că iar ai stat toată noaptea în închisoare.
— Nu — răspunse Vinicius. — Am vrut să mă duc în zori la închisoare, s-a dat însă un ordin să nu lase pe nimeni să intre. Află tu, Petronius, dacă ordinu-i numai pentru astăzi sau dacă-i până la jocuri.
— Am să aflu în noaptea asta și mâine dimineață am să-ți spun pe cât timp și de ce a fost dat ordinul. Acum, chiar dacă Helios ar trebui de supărare să coboare în ținuturile cimeriene, eu tot mă duc să mă culc, iar tu urmează-mi pilda.
Se despărțiră, însă Vinicius se duse în bibliotecă să-i scrie Ligiei.
Când termină, duse scrisoarea personal și o înmână centurionului creștin, care plecă imediat cu ea în închisoare. După câteva clipe, se întoarse cu salutări de la Ligia și cu promisiunea că încă astăzi are să-i aducă răspuns de la ea.
Vinicius însă nu voia să se întoarcă acasă, așa că, așezându-se pe o piatră, așteptă scrisoarea Ligiei. Soarele se ridicase sus pe cer. Prin Clivus Argentarius se scurgea, ca de obicei, spre Forum o mulțime de oameni. Negustorii își lăudau mărfurile, ghicitorii își ofereau serviciile trecătorilor, cetățenii pășeau gravi spre rostre să-i asculte pe oratorii ocazionali sau să-și împărtășească unul altuia cele mai noi vești. Pe măsură ce căldura creștea, grupurile de gură-cască se retrăgeau sub porticurile templelor, de sub care zburau în fiecare moment stoluri întregi de porumbei, bătând puternic din aripi, strălucind cu penele lor albe în lumina soarelui, pe fondul de azur al cerului.
Din cauza luminii prea puternice, a zgomotului, a căldurii și a oboselii nespuse, ochii lui Vinicius începură să se împăienjenească. Strigătele monotone ale băieților care jucau alături mora și cadența pașilor soldaților îl îmbiau la somn. De câteva ori mai ridică capul, privind la închisoare, apoi, rezemându-și tâmpla de un bolovan de stâncă, suspină ca un copil care s-a potolit după ce-a plâns mult și adormi.
Și avu un vis. Se făcea că o duce noaptea pe brațe pe Ligia printr-o vie necunoscută, iar înaintea lor mergea Pomponia Graecina cu un felinar în mână și le lumina calea. O voce, parcă a lui Petronius, striga după el din depărtare: „Întoarce-te!”, însă el nu dădea atenție chemării și mergea mai departe după Pomponia, până ajunseră la o colibă în pragul căreia stătea Petru, Apostolul. Atunci, el i-o arătă pe Ligia și spuse: „Venim de la arenă, doamne, dar nu putem s-o trezim. Trezește-o tu!” Iar Petru răspunse: „Christos însuși va veni s-o trezească!”
Pe urmă, imaginile se amestecară. Îi văzu în vis pe Nero și pe Poppea ținându-l în brațe pe micul Rufius cu fruntea însângerată, pe care o spăla Petronius, pe Tigellinus, care presăra cenușă peste masa plină de mâncări scumpe, pe Vitellius înfulecând mâncărurile acelea și mulți alți curteni stând la petrecere.
El însuși ședea lângă Ligia, însă printre mese se plimbau lei, cărora le picura sânge din bărbile galbene. Ligia îl ruga s-o scoată de acolo, dar pe el îl cuprinsese o slăbiciune atât de mare, încât nu putea nici să se miște. După aceea, vedeniile se învălmășiră și, în cele din urmă, totul se cufundă în beznă.
Din somnul adânc îl treziră arșița soarelui și niște strigăte care răsunau chiar lângă locul unde stătea. Vinicius se frecă la ochi. Strada viermuia de oameni; doi pedisequi, îmbrăcați în tunici galbene, dădeau mulțimea la o parte cu niște trestii lungi, strigând și făcând loc unei splendide lectici, purtată de patru sclavi voinici, egipteni.
În lectică stătea un om îmbrăcat în veșminte albe, a cărui față nu se vedea bine, căci ținea aproape de ochi un sul de papirus și citea foarte atent.
— Loc pentru nobilul curtean! — strigau pedisequi.
Strada era însă atât de înțesată, că lectica trebui să se oprească pentru o clipă. Atunci, curteanul lăsă nerăbdător sulul de papirus și scoase capul de după perdea, strigând:
— Alungați-mi-i pe netrebnicii ăștia! Mai iute!
Deodată, zărindu-l pe Vinicius, se retrase repede și ridică sulul de papirus în dreptul ochilor.
Vinicius își trecu mâna peste ochi, crezând că încă mai visează. În lectică era Chilon.
Între timp, pedisequi deschiseră drumul și egiptenii stăteau gata să pornească, când tânărul tribun, care într-o clipită desluși multe lucruri neînțelese pentru el până atunci, se apropie de lectică.
— Te salut, Chilon! — spuse el.
— Tinere — răspunse grecul cu demnitate și mândrie, străduindu-se să dea o expresie de calm feței sale, deși dârdâia de frică — salută-mă, dar nu mă reține, căci mă grăbesc la prietenul meu, nobilul Tigellinus.
Vinicius însă, prinzându-se de marginea lecticii, se plecă spre el și, privindu-l drept în ochi, spuse în șoaptă:
— Tu ai vândut-o pe Ligia?
— Colos al lui Memnon! — strigă Chilon, înspăimântat.
În ochii lui Vinicius însă nu era amenințare. Spaima bătrânului grec trecu repede. Își aminti că se află sub ocrotirea lui Tigellinus și a împăratului însuși, adică a puternicilor de care tremură toți, și că are în preajmă-i niște sclavi voinici, iar Vinicius stă înaintea lui dezarmat, cu fața obosită și gârbovit de durere.
La acest gând, curajul îi reveni. Aținti asupra lui Vinicius ochii lui injectați de sânge și răspunse în șoaptă:
— Iar tu, când eu muream de foame, ai poruncit să mă biciuiască.
Un moment tăcură amândoi. Pe urmă, Vinicius spuse încet:
— Te-am nedreptățit, Chilone!…
Grecul înălță capul și, pocnind din degete, ceea ce la Roma era semn de dispreț, spuse cu voce tare, așa încât toți să poată auzi:
— Prietene, dacă ai vreo rugăminte la mine, vino la casa mea din Esquilin, dimineața, când, după baie, îi primesc pe oaspeții și pe oamenii mei.
Făcu un semn cu mâna, egiptenii ridicară lectica, iar sclavii îmbrăcați în tunici galbene începură să strige, mișcând trestiile:
— Loc pentru lectica nobilului Chilon Chilonides! Loc! Loc!…
Note
{141} Glugă.