Petronius era acasă. Portarul nu îndrăzni să-l rețină pe Vinicius, care năvăli în atrium ca o furtună. Aflând că stăpânul casei este în bibliotecă, se năpusti ca fulgerul acolo și, aflându-l pe Petronius scriind, îi smulse trestia din mână, o frânse, o aruncă la pământ, apoi își înfipse degetele în brațul lui și, apropiindu-și fața de fața lui, îl întrebă cu o voce răgușită:
— Ce-ai făcut cu ea? Unde-i ea?
Deodată însă, se întâmplă un lucru uimitor. Petronius, acest om gingaș și efeminat, apucă mâna tânărului atlet înfiptă în brațul lui, o prinse apoi și pe cealaltă și, ținându-le pe amândouă într-o singură mână ca într-un clește de fier, spuse:
— Eu sunt fără putere numai dimineața, iar seara îmi recâștig vechea vigoare. Încearcă să te desfaci. Se vede că gimnastica te-o fi învățat un țesător, iar manierele un fierar.
Fața lui nu exprima supărare, doar în ochi îi licări o lumină de curaj și energie. După o clipă, dădu drumul mâinilor lui Vinicius, care stătea în fața lui umilit, rușinat și furios.
— Ai o mână de oțel — spuse el —, dar pe toți zeii iadului îți jur că dacă m-ai trădat, am să-ți împlânt cuțitul în gât, de-ar fi și în palatul Cezarului.
— Să discutăm liniștit — răspunse Petronius. — Oțelul este mai tare, după cum vezi, decât fierul. Deși dintr-un braț de-al tău ai putea să faci două de-ale mele, n-am motive să mă tem de tine. În schimb, grosolănia ta mă doare, iar dacă nerecunoștința oamenilor m-ar mai putea mira, m-aș mira de nerecunoștința ta.
— Unde este Ligia?
— În lupanar, adică în casa împăratului.
— Petronius!
— Potolește-te și așază-te. I-am cerut Cezarului două lucruri pe care mi le-a promis: întâi, s-o scoată pe Ligia din casa lui Aulus, în al doilea rând, să ți-o dea ție. N-ai cumva vreun pumnal în faldurile togii? Poate vrei să mă înjunghii? Te sfătuiesc să mai aștepți câteva zile, căci te-ar vârî în închisoare și în timpul acesta Ligia s-ar plictisi în casa ta.
Se lăsă tăcere. Vinicius se uită o vreme mirat la Petronius, pe urmă zise:
— Iartă-mă. O iubesc și iubirea-mi tulbură mințile.
— Admiră-mă, Marcus. Iată ce i-am spus alaltăieri împăratului: „Nepotul meu de soră, Vinicius, e atât de îndrăgostit de o fetișcană slăbănoagă care e crescută de Aulus, încât de atâta oftat casa lui s-a schimbat într-o baie de abur. Nici tu, Cezarule — i-am spus —, și nici eu, care știm ce este adevărata frumusețe, n-am da pe ea nici măcar o mie de sesterți, dar băiatul ăsta, care întotdeauna a fost prost, acum s-a prostit de-a binelea.”
— Petronius!
— Dacă nu înțelegi c-am spus asta, vrând s-o pun în siguranță pe Ligia, aș fi gata să cred că am spus adevărul. L-am convins pe Barbă-Arămie că un estet ca el nu poate considera frumoasă o fată ca aceasta și Nero, care până acum nu-și permite să privească lumea decât prin ochii mei, n-o să afle frumusețe în ea și, neaflând-o, n-o s-o dorească. Trebuia să ne luăm toate măsurile față de maimuța asta și să o ducem de nas. Persoana care o s-o aprecieze pe Ligia va fi deocamdată nu el, ci Poppea și desigur se va face luntre și punte să o scoată din palat cât mai repede. Mai departe i-am spus într-o doară lui Barbă-Arămie: „Ia-o pe Ligia și dă-i-o lui Vinicius! Ai dreptul să faci asta, căci este ostatecă. Procedând astfel, ai să lovești în Aulus.” Și a fost de acord. N-avea nici cel mai mic motiv să nu fie de acord, cu atât mai mult cu cât i-am dat ocazia să necăjească pe niște oameni cumsecade. Au să te numească păzitor din oficiu al ostatecei, au să-ți dea pe mâini comoara asta ligiană, iar tu, ca aliat al vitejilor ligieni și totodată credincios slujitor al Cezarului, nu numai că n-ai să risipești nimic din comoară, dar ai să te străduiești s-o sporești. Pentru salvarea aparențelor, împăratul o va reține câteva zile în casa sa, apoi o va trimite în insula ta, fericitule!
— E oare adevărat? N-o amenință nimic acolo în casa împăratului?
— Dac-ar urma să locuiască acolo permanent, Poppea ar discuta despre ea cu Locusta{65}, dar timp de câteva zile n-o amenință nimic. În palatul Cezarului sunt zece mii de oameni. Nu-i imposibil ca Nero să n-o vadă deloc, mai ales că a lăsat totul în grija mea. Acum câteva clipe doar a fost la mine un centurion să mă anunțe că a condus-o pe fată la palat și a încredințat-o Acteii. E un suflet bun, Acteea asta, de aceea am poruncit să fie dusă la ea. Se pare că Pomponia Graecina este de aceeași părere, căci i-a și scris. Mâine e banchet la Nero. Ți-am reținut loc lângă Ligia.
— Iartă-mi, Caius, impulsivitatea — spuse Vinicius. — Am crezut că ai pus să fie adusă pentru tine sau pentru Cezar.
— Impulsivitatea pot să ți-o iert, dar mi-e mai greu să-ți iert gesturile vulgare, țipetele grosolane și vocea care-mi amintește de jucătorii de „mora”. Așa ceva nu-mi place, Marcus, și caută să mă scutești de asemenea ieșiri. Să știi că Tigellinus este mijlocitorul împăratului și să știi, de asemenea, că dacă aș fi voit să iau fata pentru mine, te-aș fi privit acum drept în ochi și ți-aș fi spus: „Vinicius, ți-o iau pe Ligia și am s-o țin până am să mă plictisesc de ea.”
Zicând acestea, se uită cu ochii lui de culoarea alunei drept în ochii lui Vinicius, cu o expresie atât de rece și de îndrăzneață, încât tânărul se fâstâci de tot.
— Este vina mea — zise el. — Tu ești bun, demn de respect și-ți mulțumesc din tot sufletul. Permite-mi însă să-ți mai pun o întrebare. De ce n-ai poruncit ca Ligia să fie dusă direct la casa mea?
— Pentru că Cezarul vrea să păstreze aparențele. Oamenii din Roma au să vorbească despre asta și, cum am luat-o pe Ligia ca ostatecă, atâta vreme cât au să vorbească, ea va rămâne în palatul Cezarului. Pe urmă, au să ți-o trimită în taină și gata. Barbă-Arămie e un câine fricos. Știe că puterea lui e fără margini, totuși se străduiește să păstreze aparențele pentru tot ce face. Te-ai liniștit în suficientă măsură ca să poți filozofa puțin? M-am întrebat uneori: de ce criminalul, chiar dacă este puternic ca împăratul și sigur ca el de impunitate, se străduiește întotdeauna să păstreze aparențele de dreptate, de justiție și de virtute?… La ce bun toată osteneala asta? Eu consider că a-ți omorî fratele, mama și soția este demn de vreun mic satrap asiatic, nu de un împărat roman. Dacă aș face-o însă, n-aș mai scrie scrisori justificative față de senat… Nero însă le scrie. Nero ține la aparențe fiindcă e un fricos. Tiberius însă n-a fost fricos și totuși a căutat să-și justifice fiecare crimă în parte. De ce se întâmplă așa? Ce ciudat omagiu involuntar adus de crimă virtuții… Și știi de ce mi se pare că se întâmplă așa? Pentru că viciul este urât, iar virtutea frumoasă. Ergo, un adevărat estet este totodată un om virtuos. Ergo, eu sunt un om virtuos. Astăzi trebuie să vărs puțin vin în cinstea umbrelor lui Protagora, Prodicus și Gorgias{66}. Înseamnă că și sofiștii sunt buni la ceva. Ascultă, căci continui. Am luat-o pe Ligia de la Aulus ca să ți-o dau ție. Bine. Dar Lisip ar putea face după voi niște grupuri minunate. Amândoi sunteți frumoși, deci și fapta mea este frumoasă și, fiind frumoasă, nu poate să fie rea. Privește, Marcus, stă în fața ta virtutea întruchipată în Petronius! Dac-ar mai trăi Aristide{67}, ar trebui să vină la mine și să-mi ofere zece mii de drahme pentru o scurtă expunere despre virtute.
Vinicius însă, ca un om pe care-l interesa mai mult realitatea decât expunerile despre virtute, zise:
— Mâine am s-o văd pe Ligia și pe urmă am s-o am în casa mea zilnic, mereu, până la moarte.
— Tu ai s-o ai pe Ligia, iar eu mi-l ridic în cap pe Aulus. Are să invoce asupra mea răzbunarea tuturor zeilor subpământeni. Și măcar de-ar lua înainte de asta lecții de a declama ca lumea… Dar bădăranul ăsta o să ocărească, așa cum îi ocăra pe vizitatori fostul meu portar pe care, de altfel, l-am trimis din pricina asta la țară la ergastulum{68}.
— Aulus a fost la mine. I-am promis să-i trimit vești despre Ligia.
— Scrie-i că voința „divinului” Cezar este legea supremă și că primul tău fiu va purta numele de Aulus. Trebuie să aibă și bătrânul o consolare. Sunt gata să-l rog pe Barbă-Arămie să-l cheme mâine la petrecere. Las’ să te vadă în triclinium lângă Ligia.
— Să nu faci asta — spuse Vinicius. — Mie îmi pare totuși rău de ei, mai ales de Pomponia.
Și, așezându-se, scrise rândurile acelea care spulberară bătrânului comandant și ultima speranță.
Note
{65} Vestită otrăvitoare romană.
{66} Celebri sofiști greci.
{67} Om politic atenian din secolul V î.e.n., celebru prin cinstea și simțul lui de onoare.
{68} Temniță în care lucrau sclavi.