Înainte ca Flavii să fi construit Coloseumul, amfiteatrele la Roma se construiau în general din lemn, de aceea și arseseră aproape toate în timpul incendiului. Pentru ținerea jocurilor făgăduite însă, Nero porunci să se ridice câteva, printre ele și unul uriaș. Imediat după stingerea focului, începuseră să se aducă pe mare și pe Tibru bușteni groși de copaci tăiați de pe povârnișurile Atlasului. Deoarece jocurile acestea urmau să le întreacă pe toate cele de până atunci prin frumusețe și prin numărul victimelor, se mai construiau încăperi spațioase pentru oameni și animale. Mii de meseriași lucrau la construcție ziua și noaptea. Construcția avea să fie și frumoasă. Se povesteau adevărate minuni despre spetezele căptușite cu bronz, chihlimbar, fildeș, perle și carapace de broaște țestoase de mare. Pe canalele de pe lângă scaune, avea să curgă tot timpul apă rece din munți, păstrând în circ o răcoare plăcută chiar și în timpul celor mai mari arșițe. Un velarium{144} uriaș, de culoarea purpurei, avea să-i ferească pe spectatori de razele soarelui. Printre rândurile de scaune se puneau cădelnițe pentru arderea mirodeniilor de Arabia. Deasupra se fixară instalații care aveau să stropească spectatorii cu pulbere lichidă de șofran și verbină. Renumiții constructori Severus și Celer își folosiră toată știința ca să ridice un amfiteatru inegalabil și în care să încapă un număr imens de curioși, cum nu mai încăpuseră în niciunul din cele cunoscute până atunci.
De aceea, în ziua în care urma să înceapă ludus matutinus, mulțimi imense așteptau încă din zori deschiderea porților, ascultând cu plăcere răgetul leilor, pufnitul panterelor și urletul câinilor. Fiarele erau flămânzite de două zile. Sclavii treceau prin fața cuștilor cu bucăți însângerate de carne, ca să le ațâțe furia și foamea. Uneori, urletele răsunau ca un uragan, încât oamenii care stăteau în fața circului nu se mai auzeau unul pe celălalt, iar cei mai slabi de virtute păleau de groază. Odată cu răsăritul soarelui însă, în clădirea circului răsunară niște cântece puternice, dar calme, pe care oamenii le ascultau cu uimire, repetându-și unii altora: „Creștinii! Creștinii!” Grupuri nenumărate fuseseră aduse la amfiteatre încă de cu noaptea și nu dintr-o singură închisoare, cum se plănuise inițial, ci din toate câte puțin. Mulțimea știa că reprezentațiile au să dureze săptămâni și luni în șir, însă se întreba, contrazicându-se, dac-au să reușească să termine într-o zi cu toți cei aduși pentru ziua aceea. Vocile de bărbați, de femei și de copii, care cântau imnul dimineții, erau atât de numeroase, încât cunoscătorii susțineau că, și dacă s-ar scoate câte o sută sau două sute deodată, animalele au să obosească, au să se sature și n-au să-i sfâșie pe toți până seara. Alții susțineau că un număr prea mare de victime scoase deodată pe arenă distrage atenția și nu-ți permite să te bucuri cum se cuvine de spectacol. Pe măsură ce se apropia clipa deschiderii coridoarelor care duceau în interior, numite vomitoria, poporul se însuflețea, se înveselea, discutând despre diferite amănunte legate de spectacol. Se formau partide care susțineau, unele că leii, altele că tigrii sunt mai meșteri la sfâșiat oameni. Pe alocurea, se făceau prinsori. Erau, în sfârșit, și unii care discutau despre gladiatorii care aveau să dea reprezentații în arenă înaintea creștinilor. Se formau partide și în privința lor. Unii țineau cu samniții, alții cu galii, alții cu tracii, cu mirmilonii, cu retiarii{145}. Dis-de-dimineață grupuri mai mari sau mai mici de gladiatori începură să vină la amfiteatru sub comanda maeștrilor lanista{146}. Nevoind să se obosească înainte de vreme, mergeau fără arme, unii complet goi, cu ramuri verzi în mâini, sau încununați cu flori, tineri, frumoși în lumina dimineții și plini de viață. Trupurile lor, strălucind de uleiuri, puternice, parcă dăltuite în marmură, trezeau admirația poporului îndrăgostit de forme. Mulți dintre ei aveau cunoscuți în mulțime, așa că în fiecare clipă se auzeau strigăte: „Salut, Turnius! Salut, Leo! Salut, Maximus! Salut, Diomedes!” Fetele tinere îi priveau cu admirație, iar ei le căutau pe cele mai frumoase și le strigau vorbe de glumă, trimițându-le sărutări de parcă nu i-ar fi apăsat nicio grijă. „Îmbrățișează-mă, până nu mă îmbrățișează moartea!” Apoi dispăreau pe porțile pe care mulți nu aveau să mai iasă. Mereu alte convoiuri distrăgeau atenția mulțimii. După gladiatori, veneau mastigoforii, adică oamenii înarmați cu bice, a căror îndatorire era să-i biciuiască și să-i ațâțe pe cei care luptau. Pe urmă asinii, care cărau spre spoliarum șiruri întregi de care încărcate cu sicrie de lemn. Văzându-le, poporul se bucură, deducând după numărul lor proporțiile uriașe ale reprezentației. Urmau oamenii care aveau să-i răpună pe răniți, costumați în Caron sau în Mercur, apoi oamenii care păzeau ordinea în circ, distribuiau scaunele, după aceea sclavii care aveau să servească mâncare și băuturi răcoritoare, iar în cele din urmă, pretorienii, pe care fiecare împărat îi avea în amfiteatru întotdeauna la îndemână.
În sfârșit, se deschiseră vomitoria și mulțimea năvăli înăuntru. Erau însă atât de mulți cei adunați, încât ore în șir au tot intrat. Era de mirare că amfiteatrul poate să înghită atâta popor. Urletele animalelor, care simțeau miros de oameni, se întețeau mereu. Poporul, ocupându-și locurile, vuia ca valurile în furtună.
La urmă veni prefectul orașului, înconjurat de vigili, iar după el, într-un șir neîntrerupt, începură să curgă lecticile purtându-i pe senatori, pe consuli, pe pretori, pe edili, pe funcționarii publici și imperiali, pe ofițerii pretorienilor, pe patricieni și pe femeile elegante. Unele lectici erau precedate de lictori cu securi prinse în mănunchiuri de nuiele, altele de grupuri mari de sclavi. Străluceau în soare lecticile aurite, veșmintele albe și multicolore, penele, cerceii, bijuteriile, oțelul topoarelor. Din circ, răsunau strigătele cu care poporul îi saluta pe înalții demnitari. Din când în când, mai soseau mici detașamente de pretorieni.
Preoții diferitelor temple veniră ceva mai târziu și abia după ei apărură fecioarele sfinte ale Vestei, înaintea cărora mergeau lictorii. Se aștepta numai venirea împăratului ca să se înceapă reprezentația. Acesta, nevoind să supună poporul la o așteptare prea lungă, pentru a-l atrage de partea lui, sosi în curând în compania Augustei și a curtenilor.
Petronius veni și el, având în lectica lui pe Vinicius. Acesta știa că Ligia este bolnavă și inconștientă, dar fiindcă în ultimele zile intrarea în închisoare fusese păzită cu strictețe, iar vechile străji fuseseră înlocuite cu altele noi care n-aveau voie să discute cu paznicii și nici să dea cele mai mici vești celor care veneau să întrebe de deținuți, nu mai era sigur dacă nu-i și ea printre victimele destinate primei zile de reprezentație. Pentru lei puteau s-o trimită și bolnavă, chiar și fără cunoștință. Fiindcă victimele aveau să fie îmbrăcate în piei de animale și trimise, grupuri întregi, în arenă, nimeni dintre spectatori nu putea controla dacă se află cu una mai mult sau cu una mai puțin și nici s-o recunoască pe careva. Paznicii și toți servitorii amfiteatrului erau mituiți, iar cu bestiarii Vinicius căzuse la înțelegere s-o ascundă pe Ligia într-un colț întunecos al amfiteatrului, iar noaptea s-o încredințeze unui arendaș al său, care avea s-o aducă imediat în Munții Albani. Petronius, căruia i se împărtășise taina, îl sfătui pe Vinicius să meargă cu el în amfiteatru, în văzul tuturor, și abia la intrare să se strecoare în mulțime și să alerge la beciuri, unde, pentru a evita erorile posibile, urma să o arate personal pe Ligia paznicilor.
Paznicii îi dădură drumul să intre pe o ușă mică de serviciu. Unul dintre ei, pe nume Sirus, îl conduse imediat la creștini. Pe drum îi spuse:
— Nu știu, stăpâne, dac-ai să găsești ce cauți. Noi am întrebat de o fată cu numele de Ligia, dar nimeni nu ne-a răspuns, însă poate că n-au încredere în noi.
— Sunt mulți? — întrebă Vinicius.
— Mulți trebuie să rămână pentru mâine, stăpâne.
— Sunt bolnavi printre ei?
— Nu sunt dintr-aceia care să nu se poată ține pe picioare.
Spunând acestea, Sirus deschise o ușă și intrară într-o sală întinsă, însă scundă și întunecoasă, căci soarele pătrundea în ea numai prin niște deschizături zăbrelite care o despărțeau de arenă. La început, Vinicius nu putu să vadă nimic; auzi doar un murmur de voci în încăpere, dominat de țipetele poporului din amfiteatru. După câteva clipe, când ochii lui se obișnuiră cu întunericul, zări grupuri întregi de ființe ciudate, asemănătoare cu lupii și urșii. Erau creștinii îmbrăcați în piei de animale. Unii stăteau în picioare, alții se rugau în genunchi. Ici și colo, după părul lung care aluneca peste pielea de fiară puteai ghici că victima este femeie. Mamele, ca niște lupoaice, strângeau la piept copiii îmbrăcați de asemenea în piei. Însă sub pieile de animale se vedeau fețe luminoase, ochi strălucind în întuneric de bucurie și febră. Nu încăpea îndoială că o mare parte din oamenii aceștia era stăpânită de un singur gând, care încă din viață îi obsedase, făcându-i nesimțitori la tot ce se petrecea în jur și la ce i-ar mai fi putut aștepta. Unii, pe care Vinicius îi întreba de Ligia, se uitau la el cu niște ochi de parcă atunci s-ar fi trezit din somn, fără să-i răspundă. Alții îi zâmbeau, punând degetul pe buze, arătând spre zăbrelele de fier prin care pătrundeau dâre de lumină. Numai copiii plângeau pe ici și colo, speriați de răgetul fiarelor, de urletul câinilor, de gălăgia mulțimii și de propriii lor părinți, care semănau cu animalele. Vinicius, însoțit de paznicul Sirus, se uita la fețele lor, căuta, întreba, uneori se împiedica de trupurile celor care leșinaseră în înghesuială, din cauza zăpușelii și a duhorii, dar trecea mai departe spre adâncul întunecos al încăperii, care părea întinsă cât tot amfiteatrul.
Deodată, se opri, având impresia că în apropiere aude o voce cunoscută. După ce ascultă puțin, se întoarse și se înghesui prin mulțime, oprindu-se aproape de locul de unde răsuna vocea. Un mănunchi de raze cădea pe capul vorbitorului și astfel Vinicius recunoscu sub pielea de lup fața slabă și neînduplecată a lui Crispus.
— Pocăiți-vă pentru păcatele voastre — spunea Crispus — căci iată, imediat va sosi clipa. Cine-și închipuie că numai moartea ajunge să-și răscumpere păcatele, acela săvârșește un nou păcat și va fi aruncat în focul veșnic. Prin fiecare păcat al vostru săvârșit în timpul vieții, ați reînnoit chinurile Domnului. Să nu îndrăzniți a crede că suferințele ce vă așteaptă ar putea să răscumpere chinurile pe care le-ați provocat Domnului. Prin aceeași moarte vor muri astăzi drepții și păcătoșii, însă Domnul îi va deosebi pe fiii Săi. Vai vouă, căci colții leilor vor sfâșia trupurile voastre, dar nu vor sfârteca și păcatele voastre, al căror număr nu l-a uitat Dumnezeu! Domnul a dat dovadă de nețărmurită bunătate când a permis să fie răstignit, acum însă va fi un judecător care nu va lăsa nicio vină fără pedeapsă. Cei care ați crezut că prin chinuri veți șterge amintirea păcatelor voastre, ați hulit împotriva dreptății divine și în beznă adâncă vă veți scufunda. S-a sfârșit cu bunătatea. A venit timpul mâniei lui Dumnezeu. Iată, peste o clipă vă veți afla în fața unei judecăți îngrozitoare, din care numai cei virtuoși vor scăpa. Pocăiți-vă pentru păcatele voastre, căci s-au deschis hăurile iadului și vai vouă, bărbați și neveste, vai vouă, părinți și copii!
Și, întinzând mâinile lui osoase, le agită pe deasupra capetelor plecate, neînfricat și implacabil chiar și în fața morții, spre care peste câteva clipe urmau să meargă toți condamnații aceștia. După cuvintele lui se auziră voci: „Ne pocăim pentru păcatele noastre!”, apoi se lăsă o tăcere în care nu se auzea decât plânsul copiilor și bufnetul scos de cei care se loveau cu pumnul în piept. Lui Vinicius îi îngheță sângele în vine. El, care-și punea toată speranța în mila lui Christos, auzea acum că venise ziua mâniei și că nici măcar moartea în arenă nu poate aduce izbăvirea. Prin minte îi trecu ca o scăpărare de fulger gândul luminos că Apostolul Petru ar fi vorbit altfel acestor oameni pe care îi aștepta moartea. Totuși cuvintele amenințătoare, pline de fanatism ale lui Crispus, încăperea asta întunecoasă și zăbrelită, dincolo de care era tărâmul chinuitor, înghesuiala victimelor îmbrăcate în veșmintele morții, îi umplură sufletul de oroare și groază. Toate acestea luate la un loc îi apărură de sute de ori mai înfiorătoare decât cele mai crunte bătălii la care luase parte. Mirosul greu și căldura începură să-l sufoce. O sudoare rece îi înecă trupul. Îl prinse teama că are să leșine ca unii de ale căror trupuri se împiedicase în timp ce căuta în adâncul încăperii, și, când se gândi că din clipă în clipă se pot deschide gratiile, începu să-i strige din toate puterile pe Ligia și pe Ursus, în speranța că, dacă nu ei, atunci cineva care-i cunoaște are să-i răspundă.
Într-adevăr, imediat îl trase de togă un om îmbrăcat în urs și spuse:
— Stăpâne, au rămas în închisoare. Pe mine m-au scos ultimul și am văzut-o bolnavă în pat.
— Cine ești?
— Săpătorul în a cărui colibă te-a botezat Apostolul, stăpâne. M-au luat la închisoare acum trei zile și azi am să mor.
Vinicius răsuflă ușurat. Intrând aici, dorise s-o găsească pe Ligia, acum însă era gata să-i mulțumească lui Christos că ea nu-i aici și să vadă în asta un semn al bunătății Lui. Săpătorul îl trase iarăși de togă și spuse:
— Îți amintești, stăpâne, că eu te-am condus la via lui Cornelius, unde în șopron propovăduia Apostolul?
— Îmi amintesc — răspunse Vinicius.
— L-am mai văzut după aceea, cu o zi înainte să mă prindă. M-a blagoslovit și a zis că o să vină la amfiteatru să-i binecuvânteze pe cei care pier. Aș vrea să mă uit la el în clipa morții și să văd semnul crucii, că atunci o să-mi fie mai ușor, așa că, dacă știi, stăpâne, unde-i, spune-mi.
Vinicius răspunse în șoaptă:
— Este printre oamenii lui Petronius, îmbrăcat în sclav. Nu știu unde și-au ales locul, dar mă întorc în circ și mă uit. Tu să privești la mine când intrați în arenă, iar eu am să ridic și am să întorc capul în direcția lor. Atunci ai să-i găsești.
— Îți mulțumesc, stăpâne, pace ție!
— Fie ca Mântuitorul să fie milostiv cu tine!
— Amin!
Vinicius ieși din cuniculum și se duse în amfiteatru, unde avea loc alături de Petronius, printre alți curteni.
— Este? — îl întrebă Petronius.
— Nu. A rămas în închisoare.
— Ascultă ce mi-a venit în minte, însă, ascultând, uită-te, de exemplu, la Nigidia, ca să pară că discutăm despre coafura ei… Tigellinus și Chilon se uită în clipa asta la noi… Ascultă deci: s-o pună pe Ligia la noapte într-un sicriu și s-o scoată ca moartă, restul îl deduci singur.
— Da — răspunse Vinicius.
Îi întrerupse Tullius Senecion, care, aplecându-se spre ei, spuse:
— Nu știți dacă se dau arme creștinilor?
— Nu știm — răspunse Petronius.
— Aș prefera să li se dea — spuse Tullius. — Altfel arena are să devină prea repede o măcelărie. Dar ce amfiteatru splendid!
Într-adevăr, priveliștea era minunată. Scaunele din rândul de jos păreau ninse de atâtea togi albe. Pe un podium aurit, stătea împăratul cu un colier de diamante la gât, cu o cunună de aur pe cap, iar alături de el, Augusta, frumoasă și sumbră. De o parte și de alta, vestale, mari demnitari, senatori cu marginea mantiilor brodată, comandanții armatei în armuri strălucitoare, într-un cuvânt, tot ce era în Roma puternic, ilustru, bogat. În rândurile următoare, stăteau cavalerii, iar mai sus, de jur împrejur, o mare întunecată de capete omenești, deasupra cărora, de la un stâlp la altul, atârnau ghirlande împletite din trandafiri, crini, anemone, iederă și viță de vie.
Oamenii discutau cu voce tare, strigau, cântau, uneori izbucneau în râs la vreo vorbă spirituală transmisă din rând în rând, și băteau din picioare de nerăbdare, ca să grăbească spectacolul.
Încet-încet, bătăile din picioare se transformară într-un vuiet neîntrerupt. În cele din urmă, prefectul orașului, care adineauri înconjurase arena într-un strălucit cortegiu, făcu un semn cu o eșarfă și amfiteatrul răspunse printr-un geamăt general: „Aaa!”… pornit din mii de piepturi.
De obicei, spectacolul începea cu vânătoarea de animale sălbatice, în care excelau diferiți barbari din nord și din sud, însă de data asta erau mult prea multe animale, așa că începură cu andabații, adică spadasini purtând armuri și căști fără deschideri pentru ochi, care se băteau fără să se vadă. Ieșiră în arenă vreo zece și începură să-și agite armele prin aer. Mastigoforii, cu ajutorul unor furci lungi, îi împingeau unii spre alții, ca să se încaiere. Spectatorii mai rafinați se uitau indiferenți sau cu dispreț la o asemenea reprezentație, însă poporul se distra, văzând mișcările nesigure ale spadasinilor. Când se întâmpla să se ciocnească doi spate în spate, izbucneau hohote de râs și s-auzeau strigăte: „La dreapta!”, „La stânga!”, „În față!” și adesea îi încurcau dinadins pe adversari. Până la urmă, totuși, se alcătuiră câteva perechi și lupta începu să devină sângeroasă. Unii mai îndârjiți aruncară scuturile și, ținându-se cu stânga de adversar, să nu se piardă de el, luptau cu dreapta pe viață și pe moarte. Cel care cădea ridica mâna, cerând îndurare, însă la începutul spectacolului poporul cerea, de obicei, moartea celor răniți, mai ales când era vorba de andabați, care, având fețele acoperite, rămâneau necunoscuți. Încetul cu încetul, numărul luptătorilor scăzu, până când, la urmă, rămaseră numai doi. Îmbrânciți din spate, se ciocniră și căzură amândoi, înjunghiindu-se unul pe celălalt. Printre strigătele: „Peractum est!”, servitorii luară cadavrele, iar efebii greblară locurile pe unde rămăseseră urme de sânge pe nisip, și împrăștiară frunze de șofran.
Urma acum o luptă mai serioasă, care trezea interes nu numai printre oamenii de rând, dar și printre nobili. De multe ori, tinerii patricieni făceau pariuri mari, pierzând tot ce aveau la ei. Începură și de astă dată să circule din mână în mână tăblițele pe care se scriau numele favoriților și suma de sesterți mizată. Spectati, adică gladiatorii veterani, cu multe victorii la activul lor, aveau și cei mai mulți susținători, însă printre amatorii de pariuri erau și din aceia care mizau sume respectabile pe gladiatori noi și cu totul necunoscuți, în speranța unor câștiguri mari. Paria împăratul însuși, și preoții, și vestalele, și senatorii, și cavalerii, și poporul. Oamenii din popor, când își isprăveau banii, puneau adesea în joc propria lor libertate. Apariția gladiatorilor era așteptată cu mari emoții și chiar cu teamă. Mulți invocau cu voce tare numele zeilor, cerând ocrotire pentru favoriții lor.
Când răsunară puternic trompetele, în amfiteatru se lăsă liniștea așteptării. Mii de ochi își îndreptară privirile spre poarta mare, de care se apropie un om costumat în Caron. În mijlocul tăcerii generale, lovi de trei ori cu ciocanul, chemându-i parcă la moarte pe cei care se aflau în spatele ei. Canaturile porții se deschiseră încet. Ca dintr-o peșteră neagră, începură să iasă în arena însorită gladiatorii. Veneau în grupuri de câte douăzeci și cinci de oameni, separat tracii, separat samniții, galii, mirmilonii în armuri grele și, în sfârșit, retiarii, ținând într-o mână plasa, iar în cealaltă tridentul. La apariția lor, se auziră aplauze, care curând se transformară într-o furtună de ovații. Ei înconjurară arena cu pas egal, elastic, cu armele și armurile lor bogate sclipind, apoi se opriră în fața podiumului împărătesc, mândri, calmi, strălucitori. Un sunet prelung de corn curmă aplauzele. Luptătorii ridicară mâna dreaptă și, privind spre împărat, îl salutară cu voci tărăgănate:
— Ave, Caesar imperator! Morituri te salutant{147}!
După aceea, se împrăștiară repede, ocupându-și locurile în arenă. Lupta avea să se desfășoare pe grupuri, însă mai întâi se permise spadasinilor renumiți să-și încerce iscusința în câteva ciocniri individuale. Imediat, dintre gali, ieși înainte un luptător bine cunoscut amatorilor de lupte, cu numele de Lanio (Măcelarul), învingător la multe jocuri. Purta o cască mare pe cap și o armură care îmbrăca din față și din spate toracele său enorm, arătând în lumina arenei ca un uriaș cărăbuș de metal. Împotriva lui ieși să lupte nu mai puțin cunoscutul retiarius Calendio.
Printre spectatori, începură pariurile:
— Cinci sute de sesterți pentru gal!
— Cinci sute pentru Calendio!
— Pe Hercule! O mie!
— Două mii!
Galul, ajungând în mijlocul arenei, începu să se retragă cu sabia ridicată. Aplecându-și capul, se uita prin deschizătura vizierei la adversar. Suplul retiarius, cu forme statuare, gol, purtând doar o cingătoare pe șolduri, se învârtea cu agilitate în jurul adversarului său greoi, agitând cu grație plasa, aplecând sau ridicând tridentul, și cânta obișnuitul cântec al retiarilor:
— Non te peto, piscem peto. Quid me fugis, Galle{148}?
Galul însă nu fugea. Se opri chiar pe loc și începu să se rotească ușor, pe nesimțite, ca să-l aibă pe adversar mereu în față. Spectatorii înțeleseră că trupul acesta greu, ferecat în aramă, se pregătește pentru o săritură bruscă, de care poate să depindă soarta luptei. Între timp, retiarius ba se apropia cu un salt de el, ba se îndepărta, făcând cu tridentul său mișcări atât de iuți, încât erau aproape imposibil de urmărit. De câteva ori, dinții tridentului scrâșniră, lovindu-se de scut, însă galul nici nu se clinti, dovedindu-și astfel colosala lui forță. Atenția lui părea să fie concentrată nu asupra tridentului, ci a plasei, care se învârtea deasupra capului său, ca o pasăre rău prevestitoare. Spectatorii urmăreau cu respirația oprită lupta măiastră a gladiatorilor. Lanio, alegând momentul potrivit, se năpusti, în sfârșit, asupra adversarului, însă acesta, cu aceeași iuțeală, se feri de sabie și cu brațul ridicat se încordă și aruncă plasa. Galul, răsucindu-se pe loc, o îndepărtă cu scutul. Îndată după aceea, amândoi făcură un salt înapoi.
În amfiteatru răsunară țipete: „Macte!”, iar în rândurile de jos se încheiară noi prinsori. Însuși împăratul, care până acum discutase cu Rubria, vestala, și nu prea dădea atenție spectacolului, întoarse capul spre arenă.
Gladiatorii reluară lupta cu atâta îndemânare și cu atâta precizie în mișcări, încât se părea uneori că nu-i o ciocnire pe viață și pe moarte, ci o întrecere a iscusinței. Lanio, după ce respinse încă de două ori plasa, începu din nou să se retragă în jurul arenei. Atunci însă, cei care nu pariaseră pe el, nevrând să-i dea răgaz să se odihnească, prinseră a striga: „Atacă!” Galul îi ascultă și atacă. Brațul retiarului se umplu deodată de sânge și plasa îi căzu în lungul trupului. Lanio se încordă și sări, voind să dea ultima lovitură. Însă în clipa aceea, Calendio, care într-adins se prefăcuse că nu mai poate manevra plasa, se arcui într-o parte, evitând lovitura, și înfipse tridentul între genunchii adversarului. Acesta căzu la pământ.
Galul voi să se ridice, însă într-o clipă îl acoperi plasa fatală, în care, cu fiecare mișcare, își încurca tot mai mult mâinile și picioarele. În acest timp, loviturile tridentului îl culcau mereu la pământ. Mai făcu o încercare să se scoale de jos, se sprijini într-o mână, încordându-se, însă zadarnic! Ridică mâna moale, în care nu mai putea ține sabia, și căzu pe spate. Calendio îi țintui ceafa de pământ cu dinții tridentului și, sprijinindu-se în coada lui cu amândouă mâinile, își întoarse fața spre loja împăratului.
Circul se zgudui de aplauze și urlete. Pentru cei care pariaseră pe Calendio, în clipa asta el era mai mare decât împăratul, însă totodată dispăru din inima lor înverșunarea împotriva lui Lanio, care, cu prețul sângelui său, le umpluse pungile. Părerile poporului erau împărțite. Semnele de moarte și de îndurare erau jumătate-jumătate, însă retiarul se uita numai la loja împăratului și a vestalelor, așteptând de acolo sentința.
Din nefericire, Nero nu-l simpatiza pe Lanio, căci la ultimele jocuri dinaintea incendiului pariase împotriva lui și pierduse o sumă respectabilă pe care-o câștigase Licinius, așa că scoase mâna în afară și arătă cu degetul cel mare în jos.
Vestalele repetară semnul. Atunci Calendio îngenunche pe pieptul galului, scoase un cuțit scurt pe care-l purta la cingătoare și, deschizând armura în dreptul gâtului adversarului, îi înfipse lama triunghiulară până în plăsele.
„Peractum est!” răsunară voci în amfiteatru.
Lanio se zbătu o vreme ca un bou înjunghiat, lovind nisipul cu picioarele, după aceea se încordă și rămase nemișcat.
Mercur nu mai trebui să încerce cu fierul înroșit dacă mai trăiește. Cadavrul lui fu ridicat și se prezentară alte perechi, și abia după aceea începu lupta pe grupuri. Poporul participa cu fervoare. Urla, țipa, fluiera, aplauda, râdea, îi ațâța pe luptători, cuprins de nebunie. În arenă, împărțiți în două tabere, gladiatorii se luptau cu înverșunare de fiare: se izbeau piept în piept, trupurile se încolăceau într-o îmbrățișare de moarte, membrele vânjoase trosneau din încheieturi, săbiile pătrundeau adânc în piepturi și pântece, dintre buzele palide țâșnea sângele pe nisip. Spre sfârșit, vreo zece începători, cuprinși de spaimă, smulgându-se din învălmășeală, o luară la fugă, însă mastigoforii îi împinseră imediat înapoi în luptă, plesnindu-i cu biciurile plumbuite. Pe nisip apărură pete mari, întunecate. Din ce în ce mai multe trupuri goale sau în armuri zăceau alături, ca niște snopi. Cei vii luptau printre cadavre, se împiedicau de armuri, de scuturi, își răneau picioarele în săbiile frânte și cădeau. Poporul nu-și mai putea stăpâni entuziasmul. Îmbătat de spectacolul morții, îi respira aerul, își sătura ochii de priveliștea lui și trăgea în plămâni cu voluptate mirosul de sânge și sudoare.
Învinșii căzuseră aproape toți. Doar vreo câțiva răniți îngenuncheară în mijlocul arenei și, clătinându-se, întinseră mâinile spre public, implorându-l să-i cruțe. Celor victorioși li se împărțiră premii, cununi, ramuri de măslin. Urmă un răgaz pentru odihnă, care, din porunca împăratului atotputernic, se transformă în ospăț. În vaze fură aprinse mirodeniile. Stropitorile trimiseră asupra poporului o bură de parfum de șofran și violete. Se împărțeau băuturi răcoritoare, carne friptă, prăjituri, vin, măsline și fructe. Poporul înfuleca, pălăvrăgea și ovaționa în cinstea împăratului ca să-l determine să fie și mai darnic. După ce foamea și setea fură satisfăcute, sute de sclavi aduseră coșuri pline de daruri. Efebi îmbrăcați în amorași luau în mâini tot felul de obiecte și le aruncau printre bănci. Când se împărțiră biletele de loterie, se stârni învălmășeală: oamenii se înghesuiau, se doborau, se călcau în picioare, țipau, săreau peste rânduri de scaune, se sufocau în îmbulzeala îngrozitoare, căci cine căpăta un număr norocos putea să câștige și o casă cu grădină, un sclav, veșminte scumpe sau un animal sălbatic deosebit, pe care apoi îl vindea circului. Din cauza asta se producea o învălmășeală crâncenă și adesea pretorienii trebuiau să intervină ca să facă ordine. După fiecare împărțeală erau scoși din amfiteatru oameni cu mâini sau picioare rupte sau chiar striviți de moarte în înghesuială.
Cei bogați nu se zbăteau după bilete. De data asta, curtenii se distrau pe seama lui Chilon, bătându-și joc de eforturile lui zadarnice de a dovedi oamenilor că poate asista impasibil la vărsarea de sânge, la fel ca oricare altul. În zadar însă nefericitul grec își încrunta sprâncenele, mușcându-și buzele și strângând din pumni până-i intrau unghiile în palme. Nici firea lui grecească, nici caracterul lui fricos nu suportau asemenea spectacole. Pălise, fruntea i se îmbrobonase de sudoare, buzele i se învinețiseră, ochii i se adânciseră în fundul capului, dinții începură să-i clănțăne. După terminarea luptei, își mai reveni; când însă începură să-și bată joc de el, se înfurie deodată și începu să-și arate și el colții.
— Hai, grecule! Nu poți suporta vederea pielii omenești sfâșiate — spuse Vatinius, trăgându-l de barbă.
Chilon rânji, arătându-și ultimii doi dinți galbeni, și răspunse:
— Tatăl meu n-a fost cizmar, așa că nu știu s-o cârpesc.
— Macte! Habet! — strigară câteva voci.
Alții însă continuară să-l ia în zeflemea.
— Nu-i el de vină că în loc de inimă are în piept o bucată de brânză! — strigă Senecion.
— Nu ești tu de vină că în loc de cap ai o bășică — răspunse Chilon.
— Poate c-ai să te faci gladiator! Ai arăta grozav cu plasa pe arenă.
— Dacă te-aș pescui pe tine cu ea, aș pescui un nătărău împuțit.
— Dar cu creștinii cum o să fie? — întrebă Festus din Liguria. — N-ai vrea să fii câine ca să muști din ei?
— N-aș vrea să fiu fratele tău.
— Tu, lepră meoțiană!
— Tu, măgar liguric!
— Văd că te mănâncă pielea, dar nu te sfătuiesc să mă rogi să te scarpin eu.
— Scarpină-te singur. Dac-ai să-ți scarpini propria-ți râie, ai să strici ce ai mai bun în tine.
Ei îl atacau, iar el le răspundea, mușcând veninos, în hohotele generale de râs. Împăratul bătea din palme, repetând: „Macte!” și-i ațâța. La un moment dat, se apropie Petronius și, atingând cu bastonașul său de fildeș sculptat umărul grecului, spuse rece:
— Foarte bine, filozofule, dar o mică eroare tot ai comis: zeii te-au făcut șarlatan, iar tu vrei să devii demon și de aceea nu reziști!
Bătrânul îl privi cu ochii săi injectați, căci de data asta nu găsise un răspuns potrivit. Pentru o clipă tăcu, după aceea răspunse, parcă făcând un efort:
— Am să rezist!…
Trompetele anunțară că s-a terminat pauza. Oamenii începură să părăsească coridoarele, pe care se strânseseră să-și dezmorțească picioarele și să discute. În mișcarea generală, se stârniră obișnuitele certuri pentru locul ocupat mai înainte. Senatorii și patricienii se îndreptau spre locurile lor. Încetul cu încetul, se potoli rumoarea și amfiteatrul reintră în ordine. Pe arenă, apăru un grup de oameni ca să mai grebleze ici și colo nisipul năclăit de sânge.
Venise rândul creștinilor. Deoarece era un spectacol nou pentru popor și nimeni nu știa cum au să se comporte, erau așteptați cu multă curiozitate. Așteptându-se la scene extraordinare, mulțimea era concentrată și dușmănoasă. Doar oamenii care aveau să apară acum dăduseră foc Romei și comorilor ei de veacuri! Doar se hrăneau cu sânge de sugari, otrăveau apa, blestemau neamul omenesc și se dedau la crimele cele mai infame! Nici cele mai aspre pedepse nu puteau sătura ura dezlănțuită a plebei, iar dacă se temea cineva, se temea numai ca nu cumva chinurile să fie mai prejos de fărădelegile acestor dușmani cumpliți.
Soarele se ridicase în înălțimi și razele lui, filtrate prin velarium-ul purpuriu, umpleau amfiteatrul de o lumină sângerie. Nisipul luase o culoare de jăratic. În lumina asta, pe fețele oamenilor și în arena pustie, care peste câteva clipe avea să se umple de chin omenesc și furie animalică, se înstăpânise groaza. Moartea plutea în aer. Mulțimea, de obicei veselă, se cufundase în ură și tăcere. Chipurile aveau o expresie încrâncenată.
Prefectul făcu un semn: apăru același bătrân îmbrăcat în Caron, care-i chemase la moarte pe gladiatori, și, trecând cu pas măsurat prin toată arena, în mijlocul unei tăceri mormântale, bătu de trei ori cu ciocanul în poartă.
Amfiteatrul fu străbătut de murmure:
— Creștinii!… Creștinii!…
Gratiile de fier scrâșniră, în hăurile negre răsunară strigătele obișnuite ale mastigoforilor: „În arenă!”, și într-o clipă, arena fu populată de grupuri parcă de silvani îmbrăcați în piei de animale. Toți alergau iute, aproape înfrigurați și, ajungând în mijlocul arenei, îngenuncheau unul lângă altul cu mâinile ridicate spre cer. Mulțimea crezuse că imploră îndurare și, înfuriată de o asemenea purtare lașă, începu să bată din picioare, să fluiere, să arunce cu amforele goale, cu oase curățate de carne și să urle: „Fiarele! Fiarele!”… Dintr-o dată însă, se petrecu ceva neașteptat. Din grupul creștinilor răsună cântecul auzit pentru prima dată într-un circ roman:
— Christos regnat!…
Mulțimea fu cuprinsă de uimire. Condamnații cântau, cu ochii ridicați spre velarium. Se vedeau fețele lor palide, parcă transfigurate. Înțeleseră cu toții că oamenii aceia nu cer îndurare. Se părea că nu mai văd circul, nici poporul, nici senatul, nici pe împărat. „Christos regnat!” răsuna tot mai puternic, iar în bănci, până sus, printre rândurile de spectatori, mulți își puneau întrebarea: „Ce se petrece? Cine-i acel Christos declarat stăpân de oamenii aceștia care aveau să moară?” Între timp însă, au fost deschise alte gratii și în arenă au năvălit, alergând și lătrând sălbatic, haite întregi de câini: moloși uriași, galbeni din Peloponez, câini dungați din Pirinei, dulăi din Hibernia ca niște lupi, înfometați înadins, cu burțile supte și ochii injectați. Urletul și mârâitul umplură tot amfiteatrul. Creștinii, după ce terminară cântecul, rămaseră în genunchi parcă împietriți, gemând într-un glas: „Pro Christo! Pro Christo!” Câinii, simțind oameni sub pieile de animale și mirați de împietrirea lor, la început nu îndrăzniră să-i atace. Unii se cățărară pe pereții lojilor ca și cum ar fi vrut să ajungă la spectatori, alții alergau în jurul arenei, lătrând îndârjiți, parc-ar fi gonit o fiară nevăzută. Poporul se înfurie. Izbucniră mii de voci. Unii spectatori imitau răcnetul fiarelor, alții lătratul câinilor, alții îi asmuțeau în toate limbile. Amfiteatrul se cutremura de răcnete. Câinii ațâțați ba se repezeau, ba se retrăgeau, clămpănind din fălci, până când, în cele din urmă, unul din moloși își înfipse colții în umărul unei femei îngenuncheate în față și o trase sub el.
Ca la un semn, zeci de câini se aruncară în mijloc, făcând o spărtură. Mulțimea încetă să țipe ca să privească cu mai multă atenție. Printre urlete și horcăituri se mai auzeau voci jalnice de bărbați și femei: „Pro Christo! Pro Christo!” Arena fu semănată în curând cu ghemuri de trupuri, câini, oameni care se zvârcoleau. Sângele curgea șuvoi. Câinii își smulgeau unul altuia membrele însângerate ale oamenilor. Mirosul de sânge și de măruntaie sfârtecate copleși parfumurile arabe. În cele din urmă, nu mai rămăsese decât pe ici-colo câte un om îngenuncheat, covârșit repede de haitele înnebunite.
Vinicius, care în momentul când intraseră creștinii se ridicase și se întorsese pentru ca, conform promisiunii, să-i arate săpătorului direcția unde, printre oamenii lui Petronius, se afla ascuns Apostolul, se așeză la loc. Stătea cu fața ca de mort, privind cu ochi sticloși la priveliștea înfiorătoare. La început, gândul că săpătorul ar fi putut să se înșele și că Ligia s-ar afla printre victime îl paralizase. Când auzi însă glasurile: „Pro Christo!”, când văzu chipul atâtor victime care, murind, aduceau laudă adevărului și Dumnezeului lor, îl cuprinse un alt sentiment, care-i alina suferința. Își spuse că, de vreme ce Christos însuși a murit în chinuri și de vreme ce, iată, pier mii în numele Lui, când se varsă o mare de sânge, o picătură mai mult nu înseamnă nimic și că e chiar un păcat să mai ceri îndurare. Gândul acesta îi venea din arenă, împreună cu gemetele muribunzilor și cu mirosul de sânge. Totuși se ruga, repetând în neștire cu buzele arse: „Christe, Christe — și Apostolul Tău se roagă pentru ea!” După aceea uită de sine. Pierdu noțiunea locului unde se află. I se părea doar că sângele din arenă crește și crește, că se va ridica și se va revărsa din circ peste toată Roma. Nu mai auzea nimic, nici urletele câinilor, nici țipetele mulțimii, nici vocile curtenilor care începură deodată să strige:
— A leșinat Chilon!
— A leșinat Chilon! — repetă Petronius, întorcându-se spre grec.
Acesta leșinase într-adevăr. Stătea alb ca varul, cu capul dat pe spate, cu gura larg deschisă, ca un cadavru.
În aceeași clipă, începură să împingă în arenă noi victime îmbrăcate în piei de animale.
Îngenuncheară și aceștia imediat, ca și ceilalți. Însă câinii, osteniți și sătui, nu mai voiau să-i sfâșie. Doar vreo câțiva se năpustiră asupra celor care îngenuncheaseră mai în margine. Ceilalți câini, lungindu-se la pământ și ridicând în sus boturile pline de sânge, gâfâiau și vomitau.
Mulțimea, nemulțumită, îmbătată de sânge, înnebunită, începu să strige cu voci înfiorătoare:
— Leii! Leii! Dați drumul leilor!…
Leii fuseseră rezervați pentru ziua următoare, însă în amfiteatru poporul își impunea voința chiar și împăratului. Numai singur Caligula, îndrăzneț și capricios, cuteza uneori să i se împotrivească, ba chiar să ordone biciuirea mulțimii. De cele mai multe ori însă, ceda și el. Nero, căruia aplauzele îi erau mai dragi decât orice pe lume, nu se opunea niciodată. Nu se opuse nici acum, când era vorba de potolirea mulțimii iritate de incendiu și de creștinii pe care aruncase vina dezastrului.
Făcu semn să se deschidă cuniculum și mulțimea se liniști imediat. Se auzi scârțâitul gratiilor în dosul cărora erau leii. Câinii se adunară grămadă în partea opusă a arenei, schelălăind încet, în timp ce leii apărură unul după altul, uriași, galbeni, cu capete mari, lățoase. Însuși împăratul își întoarse spre ei fața-i plictisită și duse smaraldul la ochi, ca să vadă mai bine. Curtenii îi salutară cu aplauze. Mulțimea îi număra pe degete, urmărind impresia pe care apariția lor o făcea asupra creștinilor îngenuncheați în mijloc. Aceștia începură să repete iarăși cuvintele neînțelese pentru mulți și supărătoare pentru toți: „Pro Christo! Pro Christo!”…
Leii, deși flămânzi, nu se grăbeau. Lumina roșcată de pe arenă îi supăra. Clipeau din ochi parcă orbiți. Unii își întindeau leneș trupurile enorme, aurii, alții căscau boturile parc-ar fi vrut să arate spectatorilor colții lor îngrozitori. Curând însă, mirosul de sânge începu să-i irite. Mișcările lor deveniră neliniștite. Își zburleau coamele, sforăind. Deodată, unul se repezi la cadavrul unei femei și, așezându-și labele din față pe el, începu să lingă sângele închegat. Un altul se apropie de un creștin care ținea în brațe un copil îmbrăcat în piele de pui de ciută. Copilul se cutremura, plângând, atârnându-se convulsiv de gâtul tatălui. Acesta, voind să-i prelungească măcar cu câteva clipe viața, se muncea să-l desfacă și să-l dea celor care erau îngenuncheați mai departe. Țipetele și mișcarea îl înfuriară pe leu. Scoase un răget scurt, zdrobi copilul cu o lovitură de labă și, apucând în gură capul tatălui, îl sfărâmă într-o clipită.
Văzându-l, ceilalți lei se năpustiră asupra creștinilor. Câteva dintre femei nu-și putură reține țipătul de groază. Mulțimea le acoperi cu aplauze, care se liniștiră însă imediat, căci dorința de a privi învinse. Ochii spectatorilor văzură lucruri îngrozitoare: capete de oameni dispărând în boturile enorme ale fiarelor, piepturi deschise dintr-o singură lovitură de colți, inimi și plămâni smulși, oase trosnind în dinți. Unii lei, apucându-și victima de șold sau de spate, alergau în salturi prin arenă, căutând parcă un loc adăpostit, unde s-o poată devora în liniște; alții se încăierau, ridicându-se în două picioare ca luptătorii, umplând circul de răgete. Oamenii se sculau de la locurile lor, coborând mai aproape de arenă, să vadă mai bine. În locurile de trecere, înghesuiala era de nedescris. Nu lipsea mult ca plebea exaltată să năvălească în arenă și să sfâșie laolaltă cu leii. Se auzeau răcnete neomenești, aplauze, răgete, mârâit, clămpănit de fălci, urlet de moloși și gemete.
Împăratul, ținând smaraldul la ochi, privea atent. Fața lui Petronius luase o expresie de dezgust și dispreț. Chilon fusese scos din circ încă de mai înainte. Iar din cunicule erau împinse în arenă mereu alte victime.
Din rândul cel mai de sus al amfiteatrului, privea Petru Apostolul. Nimeni nu-l vedea, căci toate privirile erau întoarse spre arenă. Se ridicase și, ca în via lui Cornelius, când îi binecuvântase pentru a primi moartea și veșnicia pe aceia care urmau să fie prinși, tot așa făcea și acum semnul crucii asupra acelora care piereau sub colții fiarelor. Unii ridicau ochii spre el și atunci fața li se lumina și zâmbeau, văzând deasupra lor, departe, sus, semnul crucii. Iar lui i se rupea inima și spunea: „O, Doamne! Facă-se voia Ta! Spre slava Ta, pentru dovedirea dreptății Tale, pier aceste oi ale mele! Tu mi-ai poruncit să le pasc, iată, Ți le dau înapoi! Tu numără-le, Doamne, ia-le, vindecă rănile lor, potolește durerea lor și dăruiește-le mai multă fericire în veci!”
Îi binecuvânta mereu, grup după grup, copleșit de dragoste, ca pe proprii săi copii, pe care-i dădea direct în mâinile lui Christos.
La un moment dat, împăratul, fie că se enervase, fie că voia ca reprezentația să întreacă tot ce se văzuse până atunci la Roma, șopti câteva cuvinte prefectului orașului, iar acesta, părăsind podiumul, se duse imediat la cuniculum. Chiar și poporul se miră când, peste câteva clipe, văzu că se deschid din nou gratiile. Fură mânate în arenă animale de toate soiurile: tigri de pe malul Eufratului, pantere din Numidia, urși, lupi, hiene, șacali. Toată arena se acoperi de un val mișcător de blănuri în dungi, galbene, roșcate, cafenii și cu pete. Se produse o învălmășeală în care ochii nu mai puteau deosebi nimic în afară de teribila contorsionare a spinărilor de fiare. Spectacolul pierdu aparența de real, transformându-se într-o orgie a sângelui, viziune a unei minți rătăcite. Se întrecuse orice măsură. Printre răcnete, urlete și schelălăituri se auzeau ici și colo, din băncile spectatorilor, râs isteric de femei, care-și ieșiseră din fire. Pe oameni îi cuprinse groaza. Fețele se întunecară. Numeroase voci începură să strige: „Destul! Destul!”
Era însă mai ușor să dai drumul fiarelor decât să le gonești. Împăratul găsi totuși mijlocul să curețe arena de ele, oferind în același timp o nouă distracție mulțimii. În locurile de trecere dintre bănci apărură șiruri de numizi negri, împodobiți cu pene și cercei, cu arcuri în mâini. Poporul ghici ce avea să urmeze și-i întâmpină cu strigăte de satisfacție. Negrii se apropiară de parapet și, punând săgeți în corzi, începură să țintească în grupurile de fiare. Era într-adevăr un spectacol nou. Negrii, aplecându-se pe spate, încordându-și arcurile flexibile, trimiteau săgeată după săgeată. Zbârnâitul coardelor și șuieratul săgeților lungi, cu pană și coardă, se amesteca cu urletul fiarelor și cu strigătele de admirație ale spectatorilor. Lupii, urșii, panterele și oamenii care mai rămăseseră încă vii cădeau alături. Ici și colo, câte un leu, simțind săgeata înfiptă între coaste, se întorcea cu o mișcare zvâcnită, cu botul strâmbat de furie, ca să prindă și să sfărâme lemnul. Alții gemeau de durere. Animalele mai mici, cuprinse de spaimă, alergau orbește prin arenă sau se izbeau cu capul în gratii. Și săgețile șuierau, șuierau mereu, până când tot ce fusese viu căzu în convulsiile agoniei.
În arenă intrară sute de sclavi ai circului, înarmați cu cazmale, lopeți, mături, roabe, coșuri de cărat măruntaiele și saci cu nisip, într-un furnicar înfrigurat. O curățiră imediat de cadavre, sânge și murdărie, greblară, nivelară și așternură un strat gros de nisip proaspăt. După aceea, veniră în fugă amorași, aruncând petale de roze, crini și tot felul de flori. Fură aprinse din nou cădelnițe și fu dat la o parte velarium-ul, căci soarele coborâse spre asfințit.
Spectatorii se uitau în jur mirați și se întrebau unii pe alții ce-i mai așteaptă pe ziua aceea.
Într-adevăr, îi aștepta o distracție la care nu se așteptase nimeni. Împăratul, care coborâse mai demult de pe podium, apăru pe neașteptate în arena presărată cu flori, îmbrăcat în mantie de purpură și cu cunună de aur pe cap. Doisprezece cântăreți cu citere în mâini pășeau în urma lui, iar el, ținând o lăută de argint, înainta cu pas solemn până la mijloc și, înclinându-se de câteva ori în fața spectatorilor, ridică ochii spre cer și o vreme rămase așa, așteptând inspirația.
După aceea lovi în strune și începu să cânte:
O, tu fiu strălucitor al Latonei,
Stăpân peste Tenedos, Chios, Chryse,
Tu ești acela care, având în grijă
Cetatea cea sfântă a Ilionului,
Ai putut mâniei aheilor s-o lași,
Îngăduind ca sfintele altare,
Ce-ardeau spre slava ta,
Să le înece sângele troienilor?
Către tine înălțau bătrânii mâinile tremurânde,
O, zeu cu arc de argint, ce țintești în depărtare!
Către tine mamele din adâncul pieptului
Ridicau vocile lor, implorându-te
Milă să ai de copiii lor!
Și stânca ar fi fost mișcată de rugămințile lor,
Dar tu ai fost mai puțin simțitor decât stânca,
Smintheus, la durerea omenească!…
Cântecul cobora încet într-o elegie tristă, plină de durere. În circ se lăsase liniște. Împăratul, el însuși mișcat, continuă:
Ai fi putut să acoperi durerea inimilor și plânsetul
Cu muzica divinei tale lire.
Se ivește o lacrimă ca roua pe floare,
La auzul acestui cântec trist,
Ce învie din praf și cenușă
Ziua pieirii, a incendiului și a dezastrului…
Smintheus, unde-ai fost atunci?…
Vocea îi vibră și ochii i se umeziră. Pe genele vestalelor apărură lacrimi, poporul asculta în tăcere și, în cele din urmă, izbucni într-o interminabilă furtună de aplauze.
În acest timp, de afară, prin vomitoriile deschise pentru aerisire, se auzea scârțâitul carelor în care erau încărcate rămășițele însângerate ale creștinilor, bărbați, femei și copii, pentru a fi duse la gropile comune numite puticuli.
Petru Apostolul își duse mâinile la tâmplele albe și, tremurând, gemu în sinea lui:
„Doamne! Doamne! Cui ai dat stăpânirea lumii? Și de ce vrei să-Ți întemeiezi capitala în orașul acesta?”
Note
{144} Pânză deasupra unei incinte.
{145} Gladiatori care luptau înarmați doar cu o plasă și un trident.
{146} Proprietar de gladiatori.
{147} Trăiască cezarul, împăratul! Cei care vor muri te salută! (Salutul obișnuit pe care-l adresau gladiatorii împăratului).
{148} Nu pe tine te caut, caut peștele. De ce fugi de mine, Gallus?