Între timp, focul ajunse în Via Nomentana, iar de acolo, odată cu schimbarea vântului, se întoarse spre Via Lata și spre Tibru, înconjurând Capitoliul, se revărsă spre Forum Boarium și, distrugând tot ce-i scăpase mai înainte, se apropie din nou de Palatin. Tigellinus, adunând toată armata pretorienilor, trimitea sol după sol la împărat să-l anunțe că s-a întețit. Nero voia să sosească noaptea, pentru a se desfăta, admirând priveliștea orașului în flăcări. În acest scop, se opri în localitatea Aqua Albana și, chemându-l în cort pe tragedianul Aliturus, își compuse, cerându-i sfatul, atitudinea, expresia feței, privirea și învăță câteva mișcări corespunzătoare. O dispută cruntă izbucni între ei când fu vorba de versul: „O, sfinte oraș, ce păreai mai durabil decât muntele Ida”, pe tema dacă trebuie să ridice spre cer ambele mâini, sau, ținând lira într-o mână, s-o lase în lungul trupului și să ridice numai una. Problema aceasta în clipa de față i se părea mai importantă decât orice. Pornind, în cele din urmă, la apusul soarelui, îi ceru părerea lui Petronius dacă la versul închinat catastrofei să nu includă câteva splendide blasfemii împotriva zeilor și dacă acestea, din punct de vedere artistic, într-o asemenea situație, n-ar trebui să izbucnească de la sine din gura omului care își pierde patria.
În sfârșit, pe la miezul nopții, se apropie de ziduri, urmat de uriașa sa suită, compusă din armate întregi de curteni, senatori, cavaleri, liberți, sclavi, femei și copii. Șaisprezece mii de pretorieni, încolonați în formație de luptă, vegheau asupra liniștii și securității intrării lui, menținând la o distanță corespunzătoare poporul revoltat. Poporul blestema, țipa și fluiera la vederea cortegiului, însă nu îndrăznea să-l atace. În multe locuri, se auziră și aplauze stârnite în gloata care, neposedând nimic, nu pierduse nimic în incendiu și se aștepta la o împărțire mai darnică decât de obicei a grâului, uleiului, veșmintelor și banilor. Atât strigătele și fluierăturile, cât și aplauzele fură înăbușite de sunetele de trompetă și corn, ordonate de Tigellinus. După ce trecu prin Poarta Ostiană, Nero se opri pentru o clipă și zise: „Stăpân fără casă, al unui popor fără casă, unde-mi odihnesc la noapte nefericitu-mi cap?” Trecând apoi Clivus Delphini, urcă scările pregătite pentru el, pe apeductul Appia, iar după el, curtenii și corul cântăreților, ducând citere, lire și alte instrumente muzicale.
Cu toții își ținură respirația, așteptând să vadă dacă n-are să spună niște cuvinte mari, pe care pentru propria lor securitate trebuiau să le țină minte. El însă stătea solemn, mut, îmbrăcat în mantia de purpură și cu cunună de lauri din aur pe cap, cu privirile ațintite la vălmășagul turbat al flăcărilor. Când Terpnos îi dădu lira de aur, ridică ochii spre cerul scăldat în aureola incendiului, așteptând inspirația.
Oamenii și-l arătau de departe, așa cum stătea scăldat în lumina sângerie. În depărtare, șuierau șerpii flăcărilor și ardeau cele mai sfinte monumente, păstrate de veacuri: ardea templul lui Hercule, pe care-l ridicase Evander, și templul lui Jupiter Stator, și templul Lunii, construit de Servius Tullius, și domul lui Numa Pompilius, și templul Vestei cu penații poporului roman. În coama flăcărilor apărea uneori Capitoliul, ardea trecutul și sufletul Romei, iar el, Cezarul, stătea cu lira în mână, cu o mină de actor tragic și cu gândul nu la piatra care piere, ci la poza și la cuvintele patetice prin care ar putea exprima mai frumos imensitatea catastrofei, ca să trezească o admirație fără precedent și să obțină cele mai entuziaste aplauze.
Ura orașul acesta, îi ura pe locuitorii lui, iubea doar cântecele și poeziile. Se bucura din inimă că, în sfârșit, asista la o tragedie asemănătoare celei pe care o descrisese. Cioplitorul de versuri se simțea fericit, declamatorul se simțea inspirat, vânătorul de emoții își astâmpăra setea cu priveliștea îngrozitoare și se gândea cu plăcere că distrugerea Troiei n-a fost nimic în comparație cu distrugerea acestei uriașe cetăți. Ce mai putea cere? Iată Roma. Roma, care a dominat pământul, arde, iar el stă pe arcadele apeductului cu o liră de aur în mână, vizibil, purpuriu, admirat, splendid, poetic! Undeva, acolo jos, în întuneric, murmură, revoltat, poporul. N-are decât să murmure! Secole vor trece, mii de ani se vor scurge, dar oamenii vor ține minte și vor slăvi pe acel poet care într-o asemenea noapte a cântat decăderea și incendiul Troiei. Ce este Homer în comparație cu el? Ce este însuși Apollo cu lira sa încovoiată?
Ridică mâinile și, lovind în coarde, rosti cuvintele lui Priam:
„O, cuib al părinților mei, o, leagănul meu drag!…”
În spațiul deschis, în vuietul incendiului și larma îndepărtată a miilor de oameni, vocea lui suna ciudat de subțire, tremurată și slabă, iar acompaniamentul aducea a bâzâit de muscă, însă senatorii, funcționarii și curtenii adunați pe apeduct plecară capetele, ascultând într-o stare de mută admirație. El cânta, psalmodiind, montându-se într-o postură din ce în ce mai tragică. Când se oprea să răsufle, corul cântăreților repeta ultimele versuri, apoi Nero îndepărta de pe braț, cu o mișcare învățată de la Aliturus, „syrma” de tragedian, lovea în strune și cânta mai departe. Când termină, în sfârșit, cântecul alcătuit dinainte, începu să improvizeze, căutând comparații grandioase pentru spectacolul care se desfășura înaintea lui. Și începu să se schimbe la față. Nu-l mișcase distrugerea orașului natal, îl îmbăta însă și-l emoționa patosul propriilor sale versuri. Aruncă brusc lira la picioare și, înfășurându-se în „syrma”, rămase ca împietrit, asemenea uneia dintre statuile Niobizilor care împodobeau curtea Palatinului.
După o scurtă clipă de tăcere, clocoti furtuna de aplauze. Din depărtare însă, răspunse urletul mulțimilor. Acum, nimeni nu se mai îndoia că Cezarul a ordonat să se dea foc orașului, ca să aibă un spectacol și prilej să cânte. Nero, auzind urletul ieșit din sute de mii de piepturi, se întoarse spre curteni cu un zâmbet trist, plin de resemnare, de om neînțeles, și spuse:
— Iată cum știu quiriții să mă prețuiască pe mine și poezia!
— Nemernicii! — răspunse Vatinius. — Stăpâne, poruncește pretorienilor să lovească în ei.
Nero se întoarse spre Tigellinus:
— Pot să contez pe fidelitatea soldaților?
— Da, divine! — răspunse prefectul.
Petronius ridică din umeri:
— Pe fidelitatea lor, da, dar nu și pe numărul lor — spuse el. — Rămâi deocamdată aici unde ești, căci ești în deplină siguranță. Cât despre popor, trebuie liniștit.
Seneca și consulul Licinius fură de aceeași părere. Între timp, jos, revolta se intensifica. Poporul se înarma cu pietre, pari de la corturi, scânduri de la care și roabe și cu tot felul de fiare. După o vreme, câțiva comandanți de cohorte veniră să anunțe că pretorienii, înghesuiți de mulțime, își mențin cu foarte mare greutate formațiile de luptă și, neavând ordin să lovească, nu știu ce să facă.
— O, zei! — spuse Nero. — Ce noapte! Pe de o parte incendiul, pe de alta marea înfuriată a poporului.
Și începu să caute expresii care ar fi putut descrie în chipul cel mai plastic pericolul momentului. Văzând însă în juru-i chipuri palide și priviri neliniștite, se sperie și el.
— Dați-mi o mantie neagră cu glugă! — strigă el. — Oare într-adevăr să se ajungă la lupte?
— Cezar — spuse Tigellinus cu o voce nesigură — am făcut tot ce am putut, însă pericolul este mare… Vorbește, Cezar, poporului și fă-i promisiuni.
— Cezarul să vorbească gloatei? S-o facă altcineva în numele meu. Cine se oferă?
— Eu! — răspunse calm Petronius.
— Du-te, prietene! Tu-mi ești cel mai credincios în orice împrejurare… Du-te și nu te zgârci la promisiuni.
Petronius se întoarse spre cortegiu cu fața impasibilă, sarcastică:
— Senatorii aici de față — spuse el — și, în afară de ei, Pison, Nerva și Senecion să meargă cu mine.
Coborî încet de pe apeduct. Cei pe care-i numise îl urmau, nu fără șovăială, îmbărbătați întrucâtva de calmul lui. Când ajunse la baza arcadelor, Petronius ceru să i se aducă un cal alb și, încălecând, plecă în fruntea tovarășilor săi, printre șirurile dese de pretorieni, spre gloata neagră, dezarmat, ținând în mână doar un bastonaș subțire de fildeș în care se sprijinea de obicei.
Apropiindu-se, își vârî calul în mulțime, urmat de mica lui suită. În jur, în lumina incendiului, se vedeau mâini ridicate, înarmate cu tot felul de arme, ochi aprinși, fețe transpirate și guri căscate, urlând. Valurile de oameni revoltați îi înconjurară imediat. Mai departe, în față se vedea o adevărată mare de capete, mișcătoare, fremătândă, înspăimântătoare.
Țipetele se întețiră mai mult și se transformară într-un muget neomenesc. Drugi, furci, chiar și săbii se agitau deasupra capului lui Petronius. Mâini îndrăznețe se întindeau spre frâul calului său. El însă pătrundea tot mai adânc în mulțime, rece, indiferent, disprețuitor. Uneori, lovea cu bastonul în capetele celor mai obraznici, ca și cum și-ar fi croit drum într-o înghesuială obișnuită. Siguranța și calmul lui uimiră mulțimea furioasă. Îl recunoscură, în sfârșit, și numeroase glasuri începură să strige:
— Petronius! Arbiter elegantiarum! Petronius!…
— Petronius! — răsuna din toate părțile.
Și pe măsură ce numele acesta se repeta, fețele din jur deveneau mai puțin amenințătoare, iar țipetele mai puțin furioase. Patricianul acesta elegant, deși nu se străduise niciodată să obțină bunăvoința poporului, era totuși favoritul lui. Trecea drept o ființă omenoasă și mărinimoasă, iar popularitatea lui crescuse mai ales de când cu procesul lui Pedanius Secundus, în care pledase pentru îmblânzirea pedepsei înfiorătoare care-i condamna la moarte pe toți sclavii prefectului. Mai ales sclavii nutreau față de el o dragoste umilă, dar sinceră, așa cum întotdeauna oamenii amărâți și nefericiți îi iubesc pe cei care le arată măcar puțină compătimire. În afară de asta, se mai adăuga și curiozitatea să afle ce va spune trimisul împăratului, căci nimeni nu se îndoia că împăratul l-a trimis într-adins.
Petronius, scoțându-și toga albă cu margine purpurie, o ridică în sus și începu să o rotească pe deasupra capului în semn că vrea să vorbească.
— Tăceți! Tăceți! — strigau din toate părțile.
După un timp, se făcu într-adevăr liniște. Atunci, Petronius se ridică în scări pe cal și începu să vorbească cu o voce răspicată, liniștită:
— Cetățeni! Cei care mă aud să repete cuvintele mele celor care stau mai departe și cu toții să se poarte ca niște oameni, nu ca fiarele în arenă.
— Ascultăm! Ascultăm!…
— Atunci ascultați. Orașul va fi reconstruit. Grădinile lui Lucullus, Mecena, Caesar și ale Agrippinei vor fi deschise pentru voi! De mâine, începe distribuirea grâului, vinului și uleiului, așa încât fiecare să-și poată umple burta pe săturate. Împăratul are să organizeze jocuri cum n-a mai văzut lumea până acum, unde vă așteaptă distracții și daruri. Veți fi mai bogați după incendiu decât înainte!
Îi răspunse un murmur, care se răspândi din mijloc spre margini în toate direcțiile, cum se răspândesc valurile când aruncă cineva o piatră în apă. Cei din apropiere repetau celor de mai departe cuvintele lui. Pe urmă, ici și colo, se auziră strigăte de mânie sau de aprobare, care, în cele din urmă, se schimbară într-un urlet general, ca de uragan:
— Panem et circenses{135}!…
Petronius se înveli în togă, ascultând o vreme, nemișcat. În veșmântul său alb, părea o statuie de marmură. Tumultul spori, înăbușind vuietul incendiului, răsunând din toate părțile, ca din adâncuri. Probabil însă că trimisul mai avea ceva de spus, căci aștepta.
În sfârșit, cerând din nou tăcere cu mâna ridicată, spuse:
— Vă promit panem et circenses, iar acum aclamați-l pe împăratul care vă hrănește și vă îmbracă; iar apoi du-te la culcare, mulțime, căci în curând apar zorile!
Spunând acestea, întoarse calul și, lovind ușurel cu bastonul în capetele și fețele celor care-i stăteau în drum, ajunse încet la rândurile pretorienilor.
Peste câteva clipe, se afla la picioarele apeductului. Pe cei de sus îi găsi morți de frică. Strigătele de „Panem et circenses” n-au fost înțelese. S-a crezut că-i o nouă izbucnire de furie. Nici măcar nu se așteptau ca Petronius să scape cu viață. De aceea, Nero, când îl văzu, alergă înaintea lui până la scară, cu fața palidă de emoție, și întrebă:
— Ei, ce-i? Ce se întâmplă acolo? Au și început să se bată?
Petronius trase aer adânc în piept, apoi spuse:
— Pe Pollux! Transpiră și put! Să-mi dea cineva epilimme{136}, că leșin.
Se întoarse spre împărat, adăugând:
— Le-am promis grâu, ulei, deschiderea grădinilor și jocuri — spuse el. — Te adoră din nou și urlă cu buzele arse, aclamându-te. O, zei, ce miros neplăcut are plebea asta!
— Aveam pretorienii gata — strigă Tigellinus — și, dacă nu i-ai fi liniștit tu, guralivii ăștia ar fi tăcut pe veci. Păcat, împărate, că nu mi-ai permis să folosesc forța.
Petronius se uită la vorbitor și, ridicând din umeri, zise:
— Prilejul încă nu-i pierdut. Poate c-o să trebuiască s-o folosești mâine.
— Nu, nu! — spuse împăratul. — Am să poruncesc să li se deschidă grădinile și să se împartă grâne. Mulțumesc, Petronius! Voi organiza jocuri, iar cântecul pe care vi l-am cântat astăzi am să-l cânt în public.
Spunând acestea, puse mâna pe umărul lui Petronius, tăcu o clipă, iar după ce-și reveni, întrebă:
— Spune-mi sincer, ce impresie ți-am făcut când am cântat?
— Ai fost demn de acest spectacol, așa cum spectacolul a fost demn de tine! — răspunse Petronius. — Apoi se întoarse spre incendiu. — Dar să mai privim — adăugă el — și să ne luăm rămas bun de la vechea Romă.
Note
{135} Pâine și jocuri!
{136} Ulei parfumat.