Pe Ursus nimeni nu-l opri, nimeni nu-l întrebă măcar ce face. Nici aceia dintre oaspeți care nu zăceau sub masă nu-și mai păstrau locurile, așa că servitorii, văzând un uriaș care ducea în brațe pe una dintre invitate, și-au închipuit că-i un sclav care-și duce stăpâna beată. De altfel, Acteea mergea alături și prezența ei înlătura orice bănuieli.
În felul acesta, au ieșit din triclinium în încăperea alăturată, iar de acolo în galeria care ducea spre locuința Acteii.
Pe Ligia o părăsiseră într-atât puterile, încât atârna ca moartă în brațele lui Ursus. Însă când o învălui aerul rece și curat al dimineții, deschise ochii. Afară se lumina tot mai mult. Mergând printre coloane, cotiră după câteva clipe printr-un portic lateral, care nu ducea în curte, ci în grădinile palatului, unde crestele pinilor și ale chiparoșilor erau rumenite de primele raze ale zorilor. În partea aceasta a palatului era pustiu. Ecourile muzicii și țipetele orgiei se auzeau tot mai slab. Ligiei i se părea că a fost smulsă din iad și scoasă în lumea luminoasă a lui Dumnezeu. Mai exista totuși ceva în afară de acel scârbos triclinium. Existau cerul, zorile, lumina și liniștea. Brusc, o cuprinse plânsul și, strângându-se la pieptul uriașului, începu să șoptească printre suspine:
— Acasă, Ursus, acasă, la ai lui Aulus!…
— Mergem! — răspunse Ursus.
Ajunseră într-un mic atrium, alăturat locuinței Acteii. Acolo, Ursus o așeză pe Ligia pe o bancă de marmură, nu departe de havuz. Acteea căută s-o liniștească, îndemnând-o să se odihnească, asigurând-o că deocamdată n-o amenință nimic, căci mesenii beți au să doarmă după petrecere până seara. Însă Ligia nu voia să se liniștească; apăsându-și tâmplele cu mâinile, repeta într-una ca un copil:
— Acasă, la ai lui Aulus!…
Ursus era gata. Adevărat că la porți stăteau pretorienii, dar el avea să treacă și așa. Ostașii nu-i opresc pe cei care ies. În fața arcadei de la intrare mișună lecticile. Oamenii încep să iasă în grupuri. Nimeni n-are să-i oprească. Au să iasă împreună cu mulțimea și-au să se ducă drept acasă. De altfel, ce-i pasă? Cum poruncește prințesa, așa o să facă. Pentru asta-i el aici.
Iar Ligia repeta:
— Da, Ursus, plecăm.
Acteea însă trebuia să aibă minte pentru amândoi. Au să iasă! Da! Nimeni n-o să-i oprească. Dar din casa împăratului nu-i îngăduit să fugi, iar cine îndrăznește îi lezează maiestatea. Au să iasă, dar seara, un centurion în fruntea soldaților va aduce sentința de condamnare la moarte pentru Aulus și Pomponia Graecina, iar Ligia va fi luată înapoi la palat și atunci nu va mai exista scăpare pentru ea. Dacă soții Aulus o vor primi sub acoperișul lor, îi așteaptă cu siguranță moartea.
Ligia își lăsă brațele să cadă pe lângă trup. N-avea ce face. Avea de ales, fie să-i ducă la pieire pe Plautius și soția lui, fie să piară singură. Ducându-se la banchet, nădăjduia că Vinicius și Petronius au s-o ceară de la împărat și-au s-o dea înapoi Pomponiei, acum însă era convinsă că tocmai ei îi dăduseră împăratului ideea s-o ia de la Aulus. N-avea ce face. Numai o minune mai putea s-o smulgă din prăpastia asta. O minune și puterea lui Dumnezeu.
— Acteea — spuse ea cu disperare — ai auzit ce spunea Vinicius, că împăratul m-a dăruit lui și că astă seară trimite sclavi după mine să mă ia la casa lui?
— Am auzit — răspunse Acteea.
Și, desfăcând brațele a neputință, tăcu. Disperarea Ligiei nu trezi niciun ecou în sufletul ei. Ea însăși fusese amanta lui Nero și, oricât era de bună, nu deslușea caracterul dezonorant al unor asemenea relații. Ca fostă sclavă se obișnuise prea mult cu soarta sclavilor și, în afară de asta, continua să-l mai iubească pe Nero. Dacă s-ar întoarce la ea, l-ar primi cu brațele deschise, ca pe însăși fericirea. Dându-și seama acum limpede că Ligia trebuia fie să devină amanta tânărului și frumosului Vinicius, fie să se expună pe sine și pe soții Aulus la pieire, nu înțelegea pur și simplu de ce fata mai șovăie.
— În casa împăratului — spuse ea după o clipă — n-ai fi mai în siguranță decât în casa lui Vinicius.
Nu se gândi că, deși spunea adevărul, cuvintele ei însemnau: „Împacă-te cu soarta și devino amanta lui Vinicius”. Ligiei, care mai simțea pe buze urma sărutărilor lui pline de poftă animalică, mistuitoare ca focul, i se adună tot sângele în obraji de rușine numai amintindu-și.
— Niciodată! — izbucni ea. — N-am să rămân nici aici, nici la Vinicius, niciodată!
Acteea se miră de izbucnirea aceasta:
— Oare — întrebă ea — îl urăști atât de mult pe Vinicius?
Ligia nu mai putea răspunde, căci o apucase iarăși plânsul. Acteea o strânse la piept și încercă s-o liniștească. Ursus răsufla greu și își strângea pumnii uriași, căci, iubind-o cu o fidelitate de câine pe prințesa lui, nu suporta s-o vadă plângând. În inima lui semisălbatică de ligian se născuse dorința să se înapoieze în sală și să-l sugrume pe Vinicius și la nevoie chiar și pe Cezar. Se temea însă să-i propună aceasta stăpânei sale, căci nu era sigur dacă o asemenea faptă, care la prima vedere i se părea cum nu se poate mai simplă, era permisă unui adept al Mielului Răstignit.
După ce o liniști, Acteea o întrebă iarăși:
— Îl urăști oare atât de mult?
— Nu — răspunse Ligia — eu n-am voie să-l urăsc, pentru că sunt creștină.
— Știu, Ligia. Știu de asemenea din scrisorile lui Pavel din Tars că vouă nu vă este îngăduit să vă pierdeți cinstea, că trebuie să vă temeți mai mult de păcat decât de moarte, dar spune-mi, învățătura ta îți permite să ucizi?
— Nu.
— Atunci de ce vrei să atragi răzbunarea împăratului asupra casei lui Aulus?
Se lăsă o clipă de tăcere. O prăpastie fără fund se deschise din nou în fața Ligiei.
Tânăra libertă continuă:
— Te întreb, pentru că îmi pare rău de tine și de buna Pomponia, și de Aulus, și de copilul lor. Eu trăiesc de mult în casa asta și știu cât e de primejdios să-l mânii pe împărat. Nu! Voi nu puteți fugi de aici. Îți mai rămâne o singură cale: să-l rogi pe Vinicius să te dea înapoi Pomponiei.
Ligia însă îngenunche ca să se roage altcuiva. Ursus îngenunche de asemenea și amândoi începură să se roage în casa împăratului, în zorii zilei.
Acteea vedea pentru prima oară o astfel de rugăciune. Nu-și putea desprinde privirile de la Ligia. O vedea dintr-o parte, cu capul și mâinile ridicate, privind spre cer, chemând parcă de acolo salvarea. Zorile îi luminau părul întunecat și peplumul alb și se răsfrângeau în ochii ei, iar ea, scăldată în strălucire, părea ea însăși o lumină. Cum sta așa, cu mâinile ridicate, chipul ei palid, cu buzele întredeschise și privirile fixe, exprima un extaz supranatural. Acum înțelese și Acteea de ce Ligia nu poate să devină amanta nimănui. În fața fostei iubite a lui Nero se dădu parcă la o parte un văl care ascundea o cu totul altă lume decât cea cu care se obișnuise. O uimea rugăciunea asta în casa crimei și-a infamiei. Cu o clipă mai înainte, avusese impresia că nu există salvare pentru Ligia, acum însă începu să creadă că se poate întâmpla ceva extraordinar, că salvarea are să vină, adusă de o putere căreia nici Cezarul n-o să i se poată opune, că au să coboare din cer armate de îngeri în ajutorul fetei, sau că soarele are să-și aștearnă razele la picioarele ei și are s-o înalțe spre el. Auzise de multe minuni printre creștini și se gândea acum că probabil totul e adevărat, de vreme ce Ligia se roagă cu atâta ardoare.
Ligia se ridică, în sfârșit, cu fața luminată de speranță. Se ridică și Ursus și, ghemuindu-se lângă bancă, se uita la stăpâna lui, așteptându-i cuvintele.
Dar ochii ei se împăienjeniră și două lacrimi mari începură să se prelingă pe obraji.
— Dumnezeu să-i binecuvânteze pe Pomponia și pe Aulus — spuse ea. — N-am voie să atrag pieirea asupra lor, așa că n-am să-i mai văd niciodată.
Se întoarse spre Ursus și-i spuse că numai el îi mai rămâne pe lume, că de-acum el trebuie să-i fie tată și ocrotitor. Nu pot să caute adăpost la Aulus, căci ar trage asupra lor mânia împăratului. Ea însă nu poate să rămână aici în casa împăratului, nici în a lui Vinicius. Ursus să o ia și să o scoată din oraș, să o ascundă undeva, unde să n-o găsească nici Vinicius, nici slugile lui. Ea are să-l urmeze pretutindeni, chiar și peste mare, chiar și peste munți, la barbari, unde nu s-a auzit de numele Romei și unde nu ajunge puterea Cezarului. S-o ia și s-o salveze, căci numai el singur i-a mai rămas.
Ligianul era gata și în semn de supunere se plecă și-i îmbrățișă picioarele. Pe fața Acteii, care așteptase o minune, se oglindi dezamăgirea. Numai atâta i-a adus rugăciunea aceea? A fugi din casa împăratului însemna a comite crima de lezare a maiestății, crimă care trebuie pedepsită. Chiar dacă Ligia ar reuși să se ascundă, Cezarul ar pedepsi familia lui Aulus. Dacă vrea să fugă, mai bine să fugă din casa lui Vinicius. Atunci, împăratul, căruia nu-i place să se amestece în treburile altora, poate că n-are să vrea să-l ajute pe Vinicius în urmărirea ei și, în orice caz, n-are să fie o crimă de lezare a maiestății.
Tot așa gândea și Ligia. Soții Aulus nici n-au să știe unde este ea, nici chiar Pomponia. Are să fugă însă nu din casa lui Vinicius, ci în drum spre ea. El i-a mărturisit, beat fiind, că diseară are să trimită sclavii săi după ea. Cu siguranță că spusese adevărul pe care nu l-ar fi recunoscut dac-ar fi fost treaz. Probabil că Vinicius, singur sau împreună cu Petronius, îl văzuse pe împărat înainte de petrecere și îi smulsese promisiunea că a doua zi seara să i-o dea. Iar dac-ar uita astăzi, au să trimită după ea mâine. Ursus însă are s-o salveze. Are să vină, are s-o scoată din lectică, așa cum a scos-o și din triclinium, și au să plece în lume. Lui Ursus nu-i rezistă nimeni. Nu i-ar rezista nici măcar luptătorul acela îngrozitor care a luptat ieri în triclinium. Și fiindcă Vinicius poate să trimită mulți sclavi, Ursus are să se ducă imediat la episcopul Linus după sfat și ajutor. Episcopul se va îndura de ea, n-o va lăsa în mâinile lui Vinicius și le va cere creștinilor să meargă cu Ursus s-o salveze. Au s-o ia cu forța și au s-o ducă, apoi Ursus are să reușească s-o scoată din oraș și s-o ascundă undeva de puterea romană.
Fata se îmbujoră și începu să râdă. Curajul îi revenise, de parcă speranța salvării ar fi devenit de pe acum realitate. Deodată, se aruncă de gâtul Acteii și, lipindu-și buzele gingașe de obrazul ei, șopti:
— Tu n-ai să mă trădezi, Acteea, nu-i așa?
— Pe umbra mamei mele — răspunse liberta — n-am să vă trădez și roagă-l pe Dumnezeul tău ca Ursus să reușească să te salveze.
Ochii albaștri copilăroși ai uriașului străluceau de fericire. Singur nu reușise să găsească nicio soluție, măcar că își muncise bietul său cap; un lucru ca ăsta însă, poate să-l facă, fie ziua, fie noaptea!… O să meargă la episcop, căci episcopul citește în cer ce-i îngăduit și ce nu-i îngăduit. Pe creștini ar reuși oricum să-i strângă. Parcă puțini cunoscuți are el sclavi și gladiatori, și oameni liberi, și în Subura, și dincolo de poduri? Ar putea să adune și o mie, chiar două mii. Și are s-o salveze pe stăpâna lui și s-o scoată din oraș. Au să se ducă fie și la capătul lumii, fie și acolo de unde au venit — unde nimeni n-a auzit de Roma.
Ajuns cu gândul aici, începu să privească înaintea lui ca și cum ar fi vrut să deslușească întâmplări trecute și nespus de îndepărtate, apoi murmură:
— În pădure? Hei, ce pădure, ce pădure!…
Peste o clipă însă, se scutură de viziuni.
Da, o să se ducă imediat la episcop, iar seara o să pândească lectica, însoțit de vreo sută de prieteni. N-au decât s-o ducă nu numai cu sclavii, dar chiar și cu pretorienii! E mai bine să nu se vâre nimeni sub pumnul lui, de-ar fi apărat chiar de-o armură de fier… Ce, parcă fierul e atât de tare? Dacă izbești bine fierul, nici capul de dedesubt nu mai rezistă.
Ligia însă ridică un deget în sus și cu copilărească seriozitate spuse:
— Ursus! „Să nu ucizi!”
Ligianul începu să se scarpine la ceafă cu mâna lui cât un mai. Era într-o mare încurcătură. Doar trebuie s-o smulgă pe Ligia din mâinile lor… „lumina lui”… A spus ea însăși că acum e rândul lui… Are să se străduiască cât o să poată. Dar dacă, fără voia lui, o să se întâmple ceva?… Doar trebuie s-o smulgă! Ei, dacă o să se întâmple, el are să se căiască atât de mult și are să ceară atât de fierbinte iertare de la Mielul Nevinovat, încât Mielul Răstignit are să se îndure de sărmanul de el… Doar el n-ar vrea să-l supere pe Miel, numai că are mâinile atât de grele…
O mare înduioșare se zugrăvi pe fața lui. Dorind să o ascundă, se înclină și spuse:
— Eu mă duc atunci la sfântul episcop.
Acteea o cuprinse pe Ligia pe după grumaji și începu să plângă…
Înțelese încă o dată că exista o lume în care chiar și suferința aduce mai multă fericire decât tot luxul și plăcerile din casa Cezarului; încă o dată se deschise în fața ei o poartă spre lumină, dar în același timp își dădea seama că nu-i demnă să treacă prin această poartă.