La această scrisoare, Vinicius n-a mai primit răspuns. Petronius aștepta, probabil, de la o zi la alta ca împăratul să ordone întoarcerea la Roma. Vestea s-a și răspândit prin oraș, trezind bucurie în inimile gloatei dornice de jocuri și de daruri în grâne și ulei, din belșug îngrămădite în depozitele din Ostia. Helius, libertul lui Nero, anunță, în sfârșit, Senatului întoarcerea acestuia.
Însă Nero, îmbarcându-se împreună cu curtea pe corăbii la capul Misenum, călătorea fără grabă, oprindu-se în orașele de pe litoral pentru odihnă sau pentru reprezentații. La Minturnae, unde cântă din nou în public, rămase mai bine de zece zile. Îl bătea gândul să se întoarcă la Neapolis și să aștepte acolo sosirea primăverii, care în acel an venea mai devreme decât de obicei și mai caldă.
În tot acest timp, Vinicius trăia închis în casa lui, cu gândul la Ligia și la toate ideile noi care-l tulburau, trezind în el sentimente ce-i fuseseră necunoscute până atunci. Îl vedea doar din când în când numai pe medicul Glaucus și fiecare din vizitele lui era un prilej de bucurie, căci cu el putea să vorbească despre Ligia. Glaucus nu știa unde își găsise Ligia adăpost, dar îl asigura că mai-marii lor au grijă de ea.
Odată, mișcat de tristețea lui Vinicius, îi destăinui că Petru Apostolul l-a certat pe Crispus fiindcă o dojenise pe Ligia pentru dragostea ei pământească. Tânărul patrician, auzindu-l, păli de emoție. I se păruse și lui în repetate rânduri că nu-i este indiferent Ligiei, dar de fiecare dată îndoiala îi risipea bucuria. Acum auzise pentru prima oară confirmarea speranțelor sale din gura unui străin și mai cu seamă a unui creștin.
În prima clipă, voi să alerge la Petru. Aflând însă că nu-i în oraș și că propovăduiește în împrejurimi, îl conjură pe Glaucus să-l conducă la el, promițând daruri pentru sărmanii comunității. I se părea că, dacă Ligia îl iubește, sunt înlăturate toate piedicile, fiindcă, dinspre partea lui, era gata în orice moment să-l cinstească pe Christos.
Glaucus însă, deși îl îndemna stăruitor să primească botezul, nu-i garanta că după aceea are s-o dobândească imediat pe Ligia. Îi spunea că botezul trebuie dorit pentru el însuși, din dragoste față de Christos, nu pentru alte scopuri. „Trebuie să ai și suflet de creștin” — îi spuse, iar Vinicius, deși fiecare obstacol îl revolta, înțelegea că Glaucus, creștin fiind, spune ceea ce trebuie să spună.
Încă nu-și dădea seama că cea mai profundă schimbare în firea lui asta era: până acum aprecia oamenii și lucrurile luându-se numai pe sine drept etalon, iar acum, încetul cu încetul, se obișnuia cu gândul că alți ochi poate văd altfel, alte inimi simt poate altfel și că dreptatea nu-i întotdeauna același lucru cu folosul propriu.
Ar fi dorit uneori să-l vadă pe Pavel din Tars, ale cărui cuvinte îi trezeau curiozitatea și-l nelinișteau. Căuta argumente prin care să combată învățătura lui, i se împotrivea în gând, totuși voia să-l vadă și să-l audă. Pavel însă plecase în Aricia, iar când vizitele lui Glaucus se răriră, Vinicius rămase într-o deplină singurătate.
Începu din nou să cutreiere fundăturile de lângă Subura și străduțele înguste din Transtiberim, sperând s-o vadă pe Ligia, măcar de departe, iar când și speranța asta se spulberă, îl copleși plictiseala. În cele din urmă, vechea lui fire, răscolită din nou, ieși la iveală cu forța unui val împins la țărm, în momentul fluxului.
Își spuse că a fost un prost care și-a împuiat capul cu fleacuri fără rost care l-au aruncat în brațele tristeții, că trebuie să ia din viață tot ce poate. Hotărî s-o uite pe Ligia, căutându-și alinarea în plăceri și desfătare. Simțea însă că-i ultima încercare și de aceea se aruncă în vârtej cu furia oarbă și impulsivitatea care-l caracterizau.
Viața însăși părea să-l îndemne la asta. Orașul, mort și pustiu peste iarnă, începu să se învioreze, în speranța apropiatei sosiri a împăratului. I se pregătea o primire solemnă. Și-apoi, venea primăvara: zăpezile dispărură de pe culmile Munților Albani sub adierea vânturilor africane. Pe pajiștile din grădini înfloriră violete. Forumurile și Câmpul lui Marte roiau de oameni pe care-i încălzea soarele tot mai fierbinte. Pe Via Appia, locul obișnuit al plimbărilor în afara orașului, forfoteau carele bogat împodobite. Se făceau excursii în Munții Albani. Tinerele femei, sub pretextul adorării Iunonei în Lanuvium sau a Dianei în Aricia, plecau de acasă să caute în afara orașului distracții și plăceri.
Aici, printre carele splendide, Vinicius văzu într-o zi o carucca elegantă precedată de doi moloși, în care ședea Chrysothemis a lui Petronius, în mijlocul unui grup de tineri, printre care se rătăciseră și câțiva bătrâni senatori, reținuți de treburi în oraș.
Chrysothemis mâna singură patru ponei corsicani, împărțind în jur zâmbete și lovind ușor cu biciul de aur. Zărindu-l pe Vinicius, opri caii și îl luă în carucca, apoi la o petrecere acasă la ea, care dură toată noaptea. Vinicius se îmbătă în așa hal, încât nu-și amintea nici măcar când l-au dus acasă. Ținea minte doar că, atunci când Chrysothemis l-a întrebat de Ligia, s-a supărat și i-a turnat pe cap o cupă de falern. După aceea, amintindu-și la trezie de întâmplarea asta, încă mai simțea mânia fierbând în el.
O zi mai târziu însă, Chrysothemis, uitând de jignire, l-a vizitat acasă la el și l-a luat din nou pe Via Appia. Rămânând apoi la el la cină, îi mărturisi că nu numai Petronius, ci și cântărețul lui la lăută o plictisiseră de mult și că inima ei este liberă. Timp de o săptămână, se arătară împreună, însă legătura lor nu promitea să fie durabilă.
Deși de la incidentul cu falernul numele Ligiei nu mai fusese niciodată pomenit, Vinicius nu putea să și-o scoată din minte. Avea tot timpul senzația că ochii ei îl privesc, trezind în el teama. Se înfuria împotriva lui însuși că nu poate să scape de gândul că o supără pe Ligia și că ideea asta îi provoacă tristețe. După prima scenă de gelozie pe care i-o făcuse Chrysothemis, fiindcă cumpărase două fete siriene, o alungă cu brutalitate.
Nu conteni dintr-o dată cu viața de plăceri și desfrâu; dimpotrivă, o căută cu și mai multă lăcomie, anume ca să-i facă parcă în ciudă Ligiei. În cele din urmă însă, își dădu seama că n-o poate uita nici pentru o clipă, că, orice-ar face, bine sau rău, face din cauza ei, că nimic pe lume nu-l interesează în afară de ea.
Atunci puseră stăpânire pe el dezgustul și oboseala. Plăcerile îl scârbiră, lăsând în urma lor remușcarea. Se simți un mizerabil și acest sentiment îl umplu de uimire, căci până acum socotise drept și bun tot ceea ce-i producea plăcere. În cele din urmă, pierdu orice gust de viață și căzu într-o apatie totală, din care nu putu să-l trezească nici măcar vestea despre întoarcerea Cezarului. Nimic nu-l mai interesa. Nici la Petronius nu se duse până când acesta nu-l chemă, trimițându-i propria lui lectică.
Deși fu întâmpinat cu bucurie, răspunse morocănos la întrebări, până când, în sfârșit, sentimentele și gândurile, multă vreme înăbușite, izbucniră și se revărsară ca un potop. Povesti încă o dată, amănunțit, istoria căutării Ligiei și a șederii lui printre creștini, tot ce văzuse și auzise acolo, tot ce gândise și simțise și încheie, lamentându-se că și-a pierdut liniștea, darul de a recunoaște lucrurile și de a le judeca.
Nimic nu-l atrage, n-are chef de nimic, nu știe de ce să se țină și ce să facă. E gata să-l cinstească pe Christos sau să-l persecute, înțelege măreția învățăturii Lui și în același timp e scârbit de ea. Înțelege că, chiar dac-ar poseda-o pe Ligia, tot n-are s-o posede complet, căci trebuie s-o împartă cu Christos. În sfârșit, trăiește ca și cum n-ar trăi: fără speranță, fără viitor, fără credință în fericire, înconjurat de întuneric, căutând pe bâjbâite o ieșire pe care n-o poate găsi.
Ascultându-l, Petronius se uita la fața lui schimbată, la mâinile pe care, vorbind, le întindea în mod ciudat înaintea lui, de parcă într-adevăr ar fi pipăit drumul prin întuneric, și căzu pe gânduri. Deodată, se ridică și, apropiindu-se de Vinicius, începu să-i răsfire părul pe la tâmple.
— Știi că ți-au ieșit câteva fire cărunte? — îl întrebă.
— Poate — răspunse Vinicius. — Nu m-aș mira dacă în curând aș încărunți cu totul.
După aceea, se lăsă tăcere.
Petronius era un om înțelept și adesea se gândea la sufletul și la viața omului. Viața însă, în lumea în care trăiau amândoi, nu era complicată. Putea să fie fericită sau nefericită, dar era netedă și liniștită. Așa cum trăsnetul sau cutremurul puteau să dărâme un templu, tot așa o nenorocire putea să distrugă viața, însă ea era alcătuită din linii drepte și armonioase.
În cuvintele lui Vinicius însă se arăta altceva. Petronius, pentru prima dată, fu pus în fața unei enigme pe care n-o dezlegase nimeni până atunci. Era prea inteligent ca să nu-și dea seama cât este de dificilă, dar, cu toată agerimea lui, nu știa ce să răspundă. În sfârșit, după o tăcere mai lungă, vorbi:
— Poate că-i vrăjitorie.
— Și eu tot așa am crezut — răspunse Vinicius. — Mă gândeam adesea că amândoi am fost vrăjiți.
— Ce-ar fi să te duci la preoții lui Serapis? — spuse Petronius. — Fără îndoială că sunt și printre ei, ca peste tot printre preoți, destui șarlatani, însă trebuie să fie și câțiva care au aprofundat unele taine ciudate.
O spunea cam fără convingere, cu o voce nesigură, fiindcă-și dădea seama cât de caraghios sună în gura lui un astfel de sfat. Vinicius răspunse, scărpinându-se în cap:
— Vrăji!… Am văzut vrăjitori care pentru bani chemau forțele întunericului. Am văzut și vrăjitori care făceau vrăji în contra dușmanilor lor. Creștinii însă trăiesc în sărăcie, pe dușmani îi iartă, propovăduiesc umilința, virtutea și mila. Atunci ce folos ar avea făcând vrăji și de ce le-ar fi îndreptat în contra mea?
Pe Petronius începu să-l supere faptul că mintea lui nu găsea un răspuns. Nevrând însă să recunoască asta, răspunse într-o doară:
— E o sectă nouă…
Iar după o clipă:
— Pe divina locuitoare a pădurilor din Pafos{113}! Cum toate acestea dăunează vieții! Tu admiri bunătatea și virtutea acestor oameni, iar eu îți spun că sunt răi, căci sunt dușmanii vieții, ca bolile și ca moartea însăși. Avem destule și așa! Nu ne mai trebuie și creștinii. Socotește și tu: bolile, Cezarul, Tigellinus, versurile Cezarului, cizmarii care comandă urmașilor vechilor quiriți, liberții care ocupă locuri în senat. Pe Castor! Destul. Asta-i o sectă primejdioasă și dezgustătoare. Ai încercat să te scuturi de tristețe, să trăiești puțin?
— Am încercat — răspunse Vinicius.
Petronius începu să râdă și spuse:
— Ah! Trădătorule! Prin sclavi se răspândesc repede veștile: mi-ai sedus-o pe Chrysothemis!
Vinicius dădu din mână cu dezgust.
— În orice caz, îți mulțumesc — urmă Petronius. — Am să-i trimit o pereche de papuci împodobiți cu perle, ceea ce, în limbajul meu amoros, înseamnă: „Drum bun!” Îți datorez de două ori recunoștință: întâi pentru că n-ai primit-o pe Eunice și, în al doilea rând, pentru că m-ai scăpat de Chrysothemis. Ascultă-mă: ai în fața ta un om care se scula dimineața, făcea baie, petrecea, făcea dragoste cu Chrysothemis, scria satire și uneori proză împănată cu versuri, dar care se plictisea ca Cezarul și adesea nu știa cum să-și alunge gândurile sumbre. Și știi de ce? Deoarece căutam departe ceea ce era aproape… O femeie frumoasă merită întotdeauna atâta aur cât cântărește, dar o femeie care te mai și iubește, pur și simplu n-are preț. O astfel de femeie nu poți s-o cumperi cu toate comorile lui Verres. Acum, nici că-mi pasă de lume: îmi umplu viața de fericire ca pe o cupă cu vinul cel mai bun pe care l-a dat pământul și beau până când o să-mi înțepenească mâna și au să-mi pălească buzele. Ce-o să urmeze, nu mă interesează. Asta-i cea mai nouă filozofie a mea.
— Asta ai susținut întotdeauna. Nu-i nimic nou în ea!
— Am descoperit conținutul care-i lipsea.
Spunând acestea, o chemă pe Eunice. Ea intră, purtând un veșmânt alb, drapat. Cu părul ei de aur, nu părea o fostă sclavă, ci zeița dragostei și a fericirii.
Petronius deschise brațele și spuse:
— Vino!
Ea alergă spre el și i se așeză pe genunchi, încolăcindu-și brațele în jurul grumajilor lui, lipindu-și obrazul de pieptul lui. Vinicius văzu cum obrajii fetei se împurpurează încet, iar ochii i se încețoșează. Împreună formau un minunat grup statuar, înfățișând doi îndrăgostiți fericiți. Petronius întinse mâna spre vaza de pe masă și, scoțând din ea un pumn plin de violete, începu să le presare peste capul, pieptul și stola Eunicei, apoi coborî tunica de pe umerii ei și spuse:
— Fericit cel care, ca mine, a găsit dragostea ascunsă în asemenea forme… Uneori am impresia că suntem doi zei… Uită-te și tu: oare Praxiteles sau Myron, sau Scopas, sau Lisip au creat cândva linii mai minunate? Oare în Paros sau în Pentelicon există o asemenea marmură, caldă, roză și îndrăgostită? Sunt oameni care sărută marginile unei vaze, dar eu prefer să caut plăcerea acolo unde există cu adevărat.
Începu să-și plimbe buzele peste umerii și pe gâtul ei, iar ea se înfiora toată, plecând pleoapele. Chipul ei exprima o voluptate dincolo de fire. Petronius, întorcându-se spre Vinicius, spuse:
— Și acum gândește-te cum arată sumbrii tăi creștini față de ea. Și dacă nu înțelegi deosebirea, du-te la ei… Însă spectacolul ăsta are să te vindece.
Vinicius păli. Nările lui fremătară, ațâțate de parfumul de violete care năpădise odaia. Se gândi că, dac-ar putea să-și plimbe și el buzele pe umerii Ligiei, ar trăi o plăcere sacrilegă atât de mare, încât pe urmă n-ar avea decât să se prăbușească lumea. Obișnuit să înțeleagă repede ce se petrece cu el, observă că, chiar și în această clipă, tot la Ligia se gândea, numai la ea.
Petronius spuse:
— Eunice, divino, poruncește să ni se împletească cununi pe cap și să ni se pregătească micul dejun.
După ce Eunice ieși, Petronius spuse:
— Am vrut s-o eliberez, dar ea n-a fost de acord. Mi-a spus: „Prefer să fiu sclava ta decât soția împăratului.” Atunci am eliberat-o fără știrea ei. Pretorul a făcut asta pentru mine; n-a cerut prezența ei. Ea nici nu știe, după cum nu știe nici că această casă și toate bijuteriile mele, cu excepția gemelor, îi vor aparține dacă mor.
Începu să se plimbe prin cameră, continuând:
— Dragostea îi schimbă pe unii mai mult, pe alții mai puțin. M-a schimbat și pe mine. Cândva îmi plăcea mirosul de verbină, dar, deoarece Eunice preferă violetele, acum le prefer și eu. De când a venit primăvara, ne-mbătăm de mireasma lor.
Se opri în fața lui Vinicius și întrebă:
— Dar tu? Ai rămas tot la nard?
— Lasă-mă-n pace! — răspunse tânărul.
— Ți-am arătat-o pe Eunice și-ți vorbesc de ea pentru că poate și tu cauți departe ceea ce este aproape. Poate că și pentru tine bate undeva în cubiculum-urile sclavelor o inimă credincioasă și simplă. Pune un asemenea balsam pe rănile tale. Spui că Ligia te iubește? Se poate! Dar ce fel de iubire-i aceea la care se renunță? Oare n-o fi la mijloc ceva mai puternic decât ea, care o împiedică? Nu, dragul meu, Ligia nu-i Eunice.
Vinicius răspunse:
— Toate mă fac să sufăr. Te-am văzut cum sărutai umerii Eunicei și atunci m-am gândit că, dacă Ligia mi-ar permite s-o sărut așa, ar putea să se deschidă pământul sub noi pe urmă. Și-ndată m-a cuprins teama, de parcă m-aș fi legat de o vestală sau m-aș fi gândit să dezonorez o zeiță… Ligia nu-i Eunice, numai că eu înțeleg altfel deosebirea asta decât tine. Ție iubirea ți-a schimbat preferințele, acum îți plac violetele în locul verbinei, dar mie mi-a schimbat sufletul. Oricât aș suferi și m-ar chinui dorința, prefer ca Ligia să rămână așa cum este decât să fie ca altele.
Petronius ridică din umeri.
— În cazul acesta, nu ți se face o nedreptate. Dar eu nu te înțeleg.
Iar Vinicius răspunse febril:
— Da! Da!… Noi nu ne mai putem înțelege!
Se lăsă din nou un moment de tăcere, după care Petronius spuse:
— Să-i înghită Hades pe creștinii tăi! Ți-au tulburat sufletul. Ți-au stricat pofta de viață. Să-i înghită Hades! Te înșeli, crezând că-i o învățătură binefăcătoare. Binefăcător nu-i decât ceea ce dă oamenilor fericire, adică frumusețea, dragostea, puterea, iar ei le consideră deșertăciuni. Te înșeli, crezându-i drepți. Dacă pentru rău vom plăti cu bine, atunci cu ce vom plăti pentru bine? Dacă și pentru una, și pentru alta răsplata-i aceeași, atunci de ce să fie oamenii buni?
— Nu! Răsplata nu-i aceeași, dar începe, după învățătura lor, în viața viitoare, care nu-i vremelnică.
— Să nu discutăm despre asta. O să vedem acolo cum e, dacă poți cumva vedea ceva… fără ochi. Deocamdată, nu-s decât niște neputincioși. Ursus l-a sugrumat pe Croton, pentru că are brațe de bronz, dar ei sunt niște plângăcioși, iar viitorul nu poate fi al plângăcioșilor.
— Viața pentru ei începe odată cu moartea.
— E ca și cum ai spune: ziua începe odată cu noaptea. Ai de gând s-o răpești pe Ligia?
— Nu. Nu pot să-i plătesc cu rău pentru bine și i-am jurat că nu voi face asta.
— Ai de gând să adopți învățătura lui Christos?
— Vreau, dar firea mea n-o suportă.
— Dar vei reuși s-o uiți pe Ligia?
— Nu.
— Atunci călătorește.
În clipa aceea, sclavii anunțară că micul dejun este gata, însă Petronius, căruia i se părea că-i venise o idee bună, continuă în drum spre triclinium:
— Ai colindat o parte din lume, dar numai ca un ostaș care se grăbește spre ținta lui și nu se oprește în drum. Hai cu noi în Achaia. Împăratul n-a renunțat la gândul călătoriei. Are să se oprească pretutindeni pe drum, să cânte, să adune cununi, să jefuiască temple și, în sfârșit, are să se întoarcă în Italia în triumf. Are să fie un fel de procesiune, Bachus și Apollo întruchipați într-o singură persoană. Curteni, curtene, mii de citere. Pe Castor! Merită să vii, căci până acum lumea n-a văzut nimic asemănător.
Se așeză pe patul de repaus din fața mesei, lângă Eunice și, în timp ce un sclav îi punea pe cap o cunună de anemone, continuă:
— Ce-ai văzut tu, stând sub ordinele lui Corbulon? Nimic! Ai vizitat cum trebuie templele grecești, ca mine, care vreme de doi ani și mai bine am trecut din mâinile unui ghid într-ale altuia? Ai fost în Rodos să vezi locul unde a stat colosul? Ai văzut în Panopia, în Focida, pământul din care Prometeu i-a modelat pe oameni, sau în Sparta ouăle pe care le-a depus Leda, sau în Atena renumita platoșă sarmată făcută din copite de cai, sau în Eubea, nava lui Agamemnon, sau cupa pentru care a servit de model sânul stâng al Elenei? Ai văzut Alexandria, Memfis, piramidele, părul zeiței Isis pe care și l-a smuls jeluindu-l pe Osiris? Ai auzit glasul lui Memnon{114}? Lumea-i largă și nu se sfârșește în Transtiberim! Eu am să-l însoțesc pe împărat, iar pe urmă, când are să se întoarcă, am să-l părăsesc și am să plec în Cipru, căci zeița mea cu părul de aur dorește să oferim împreună zeiței Cipris în Pafos porumbei și trebuie să știi că ceea ce dorește ea se împlinește.
— Sunt sclava ta — spuse Eunice.
Sprijinindu-și capul încununat de pieptul ei, Petronius ripostă, zâmbind:
— Atunci eu sunt sclavul sclavei. Te admir, divino, din cap până în picioare.
Apoi către Vinicius:
— Vino cu noi în Cipru. Mai înainte însă trebuie să te vezi cu împăratul. Rău ai făcut că n-ai fost la el până acum. Tigellinus o să se folosească de neglijența ta. E drept că pe tine personal nu te urăște, dar nu poate să te iubească fie și numai pentru că ești nepotul meu… Vom spune că ai fost bolnav. Trebuie să ne gândim ce-ai să-i răspunzi, dac-o să te întrebe de Ligia. Cel mai bine să dai din umeri, să zici că te-ai plictisit de ea. Așa ceva o să înțeleagă. Să-i spui de asemenea că boala te-a reținut în casă, că febra ți-a crescut de supărare că n-ai putut fi la Neapolis să-l auzi cântând și că te-a făcut sănătos speranța că ai să-l auzi aici. Nu te teme de exagerări. Tigellinus promite pentru împărat ceva nu numai grandios, ci și grosolan… Mă tem însă că-mi sapă groapa. Și mă mai tem de firea ta…
— Știi oare — întrebă Vinicius — că există oameni care nu se tem de împărat și trăiesc atât de liniștit, de parcă el nici n-ar fi pe lume?
— Știu la cine te gândești. La creștini.
— Da. La ei!… Iar viața noastră nu-i decât o continuă teamă!
— Dă-mi pace cu creștinii tăi. Nu se tem de împărat, fiindcă el nici n-a auzit probabil de ei; în orice caz, nu știe nimic despre ei și nu-l interesează nici cât niște frunze veștede. Iar eu îți spun că-s niște neputincioși și că tu simți asta. Firea ta se cutremură, scârbită de învățătura lor, tocmai pentru că simți cât sunt de neputincioși. Tu ești făcut dintr-un alt aluat, așa că nu-mi mai pomeni de ei. Noi măcar suntem capabili să trăim și să murim. De ce-ar fi capabili ei, nu se știe.
Aceste cuvinte îl izbiră pe Vinicius și, întorcându-se acasă la el, începu să reflecteze. Își spuse că poate, într-adevăr, bunătatea și mila creștinilor nu-s decât dovada neputinței lor. Oameni puternici și căliți n-ar putea să ierte astfel. Se gândi că, într-adevăr, ăsta-i motivul repulsiei pe care o simte sufletul său roman față de învățătura lor. „Suntem capabili să trăim și să murim” — spusese Petronius. Dar ei? Ei știu numai să ierte, dar nu cunosc nici adevărata dragoste, nici adevărata ură.
Note
{113} Este vorba de zeița Venus.
{114} Este vorba de o celebră statuie aparținând faraonului Amenhotep III, care era în așa fel construită, încât, în clipa când o atingeau primele raze ale soarelui, scotea niște sunete armonioase. Grecii o atribuiau lui Memnon, fiul Aurorei, care ar fi salutat astfel apariția mamei sale.