A trecut însă destulă vreme și Chilon nu s-a mai arătat, iar Vinicius nu mai știa ce să creadă. Degeaba își tot spunea că cercetările, ca să ducă la un rezultat, trebuie făcute cu încetul. Sângele-i fierbinte și firea lui repezită se revoltau împotriva glasului rațiunii. Să nu faci nimic, să stai cu mâinile încrucișate, în expectativă, era ceva cu totul opus caracterului său. Așteptarea îl scotea din sărite. Se convinse că hoinăreala pe străzile orașului, în mantie neagră de sclav, era zadarnică, nu era decât o amăgire a propriei lui inactivități și n-avea cum să-l mulțumească. Liberții lui, oameni ageri, cărora le poruncise să caute pe cont propriu, se arătaseră de o sută de ori mai puțin îndemânatici decât Chilon. În același timp, dragostea pe care o nutrea pentru Ligia nu împiedica să se trezească în sufletul lui o îndârjire de jucător care vrea să câștige. Așa fusese Vinicius întotdeauna.
Din anii cei mai fragezi, făcuse tot ce voise cu patima omului care nu înțelege c-ar putea exista ceva la care trebuie să renunțe. Disciplina militară pusese la timp, ce-i drept, o frână caracterului său nestăpânit, dar totodată sădise în el convingerea că fiecare ordin pe care-l dădea subalternilor săi trebuie să fie îndeplinit, iar șederea mai îndelungată în Răsărit, printre oameni docili și învățați cu supunerea de sclav, îl întărise în convingerea că pentru voința lui nu existau opreliști.
Mai sângera acum și amorul lui propriu greu rănit. La toate acestea se mai adăuga faptul că fuga Ligiei era pentru el ceva de neînțeles, o enigmă cu a cărei dezlegare își chinuia mintea până-n pragul nebuniei. Simțea că Acteea spusese adevărul și că el nu-i fusese indiferent Ligiei. Dar dacă era așa, de ce a preferat o viață pribeagă, în mizerie, dragostei lui, mângâierilor și traiului în casa lui îndestulată? La întrebarea asta nu găsea răspuns. În schimb, intuia încă vag că între el și Ligia, între concepțiile lor, între lumea lui și a lui Petronius și lumea Ligiei și a Pomponiei Graecina existau o deosebire și o neînțelegere adânci ca o prăpastie pe care nimic nu putea s-o umple.
Atunci avea sentimentul că pierderea Ligiei e inevitabilă, iar la gândul acesta îi pierea și bruma de echilibru în care voia să-l mențină Petronius. Avea momente când nici el nu mai știa dacă o iubește sau o urăște pe Ligia, știa doar că trebuie s-o găsească și că ar prefera să-l înghită pământul, decât să n-o mai vadă și să n-o posede. Cu puterea închipuirii o vedea uneori atât de amănunțit de parcă ar fi fost în fața lui. Își amintea fiecare cuvânt pe care i-l spusese și pe care-l auzise de la ea.
O simțea aproape, la pieptul lui, în brațele lui și atunci dorința îl mistuia ca o flacără. O iubea și o chema.
Când se gândea că l-a iubit, că ar fi putut împlini de bunăvoie tot ce-i cerea, îl cuprindea o durere grea, nemărginită și o mare duioșie îi îneca sufletul ca un val. Avea și momente când turba de furie și se complăcea gândindu-se la umilințele și torturile cărora o s-o supună pe Ligia când o s-o găsească. Voia nu numai s-o aibă, ci s-o aibă ca pe o sclavă călcată în picioare, și în același timp simțea că, dacă ar avea posibilitatea să aleagă între a fi sclavul ei sau a n-o mai vedea niciodată în viață, ar prefera să fie sclavul ei.
Erau zile când se gândea la urmele pe care le-ar lăsa biciul pe trupul ei trandafiriu și-n același timp îi venea să sărute urmele acelea. Și se gândea uneori că ar fi fericit dacă ar putea s-o ucidă.
În acest zbucium, istovit de nesiguranță și remușcări, își pierdea sănătatea și chiar frumusețea. Deveni un stăpân neîngăduitor și crud. Sclavii și chiar liberții se apropiau de el tremurând, iar după ce pedepsele începură să curgă asupra lor fără niciun motiv, tot atât de crunte pe cât erau de nedrepte, prinseră să-l urască în taină. Iar el, dându-și seama de asta și simțindu-și însingurarea, devenea și mai crud și mai răzbunător.
Acum se stăpânea numai în privința lui Chilon, de teamă să nu înceteze cercetările, iar acesta, ghicind ce se întâmplă, începu să-l ducă de nas, dovedindu-se tot mai pretențios. Mai înainte, la fiecare vizită îl asigura pe Vinicius că treaba o să meargă ușor și repede, acum descoperea greutăți la fiecare pas, neîncetând, ce-i drept, să-l asigure de rezultatul sigur al cercetărilor. Nu-i ascundea însă – pasămite – că ele trebuiau să dureze încă mult.
Veni, în sfârșit, după lungi zile de așteptare, cu fața atât de posomorită, încât tânărul îngălbeni când îl văzu și, repezindu-se la el, abia avu putere să întrebe:
— Nu-i printre creștini?
— Ba da, stăpâne — răspunse Chilon —, dar l-am găsit printre ei și pe medicul Glaucus.
— Despre ce vorbești? Cine-i acela?
— Ai uitat, stăpâne, de bătrânul cu care am călătorit de la Neapolis spre Roma. Apărându-l, am pierdut aceste două degete, pierdere care nu-mi permite să țin pana în mână. Tâlharii care i-au răpit soția și copiii l-au înjunghiat cu un cuțit. L-am lăsat în agonie în hanul de lângă Minturnae și l-am plâns îndelung. Din păcate, m-am convins că trăiește și că ține de comunitatea creștină din Roma.
Vinicius, care nu putea înțelege despre ce-i vorba, bănui doar că acel Glaucus e o piedică în găsirea Ligiei. Își înăbuși mânia care-l năpădise și zise:
— Dacă l-ai apărat, ar trebui să-ți fie recunoscător și să te ajute.
— Ah, ilustre tribun! Nici măcar zeii nu sunt recunoscători întotdeauna, darămite oamenii. Da! Ar trebui să-mi fie recunoscător. Din nefericire însă, e un bătrân cu mintea slabă, întunecată de vârstă și de necazuri, din care cauză nu numai că nu-mi este recunoscător, dar, după cum am aflat de la coreligionarii săi, mă învinuiește că m-aș fi înțeles cu tâlharii, că eu sunt cauza nenorocirilor lui. Iată care-mi este răsplata pentru cele două degete!
— Sunt sigur, mișelule, că așa a fost cum spune el! — zise Vinicius.
— În cazul acesta știi chiar mai mult decât el, stăpâne — răspunse cu demnitate Chilon —, fiindcă el numai presupune că ar fi fost așa, ceea ce nu l-ar împiedica însă să cheme creștinii și să se răzbune crunt pe mine. Ar face-o cu siguranță, iar alții tot cu siguranță l-ar ajuta. Din fericire, nu-mi cunoaște numele, iar în casa de rugăciuni în care ne-am întâlnit nu m-a observat. Eu însă l-am recunoscut imediat și în primul moment am vrut să-l îmbrățișez. M-au reținut numai prudența și obiceiul de a mă gândi înainte de a face un pas. Așa că, după ce-am ieșit din casa de rugăciuni, am întrebat despre el, iar cei care-l cunosc mi-au spus că este un om pe care l-a trădat un tovarăș de drum de la Neapolis… Altfel n-aș fi avut de unde să știu că el așa prezintă lucrurile.
— Ce-mi pasă mie de asta?! Spune ce-ai văzut la casa de rugăciuni.
— Ție nu-ți pasă, stăpâne, dar mie îmi pasă exact cât și de propria mea piele. Deoarece vreau ca învățătura mea să dăinuie mai mult decât mine, prefer să renunț la răsplata pe care mi-ai promis-o decât să-mi expun viața pentru niște amărâți de bani; doar și fără ei, ca un veritabil filozof, pot să trăiesc și să caut adevărul divin.
Însă Vinicius se apropie de el amenințător și-i spuse cu glas înăbușit:
— Dar cine ți-a spus că te așteaptă moartea mai degrabă din mâna lui Glaucus decât dintr-a mea? De unde știi, câine, că n-ai să fii imediat îngropat în grădina mea?
Chilon, care era un laș, se uită speriat la Vinicius, înțelegând că dacă mai spune o vorbă nechibzuită a isprăvit cu viața.
— Am s-o caut, stăpâne, și am s-o găsesc! — strigă el repede.
Se lăsă o tăcere grea. Nu se mai auzea decât respirația gâfâită a lui Vinicius și cântecul îndepărtat al sclavilor care lucrau în grădină.
Abia după câteva clipe, dându-și seama că tânărul patrician s-a mai liniștit, grecul spuse:
— Moartea a trecut pe lângă mine, dar am privit-o în față cu calmul lui Socrate. Nu, stăpâne! N-am spus că renunț s-o caut pe fată, ci am vrut doar să înțelegi cât de mare-i pericolul care mă paște, căutând-o. La un moment dat, te-ai îndoit că Euricius există și, deși te-ai convins cu propriii tăi ochi că fiul tatălui meu ți-a spus adevărul, acum mă bănuiești că l-am născocit pe Glaucus. Din păcate! Dacă el ar fi doar o născocire, aș putea să umblu printre creștini în cea mai deplină siguranță, așa cum umblam mai înainte, și aș da bucuros pentru asta pe biata sclavă bătrână pe care am cumpărat-o acum trei zile ca să aibă grijă de bătrânețea și infirmitatea mea. Glaucus însă trăiește, stăpâne, și dacă s-ar întâmpla să mă vadă, tu n-ai mai apuca să mă vezi deloc și în cazul acesta cine ți-ar mai găsi fata?
Ajuns aici, tăcu din nou și-și șterse lacrimile, apoi continuă:
— Atâta timp cât trăiește Glaucus, cum s-o caut? În fiecare clipă pot să-l întâlnesc, iar dacă-l întâlnesc voi pieri și o dată cu mine vor înceta cercetările.
— Ce urmărești? Ce sfat dai? Ce vrei să faci? — întrebă Vinicius.
— Aristotel ne învață, stăpâne, că trebuie să renunți la lucrurile mici de dragul celor mari, iar regele Priam spunea adesea că bătrânețea este o povară grea. Iată astfel că povara bătrâneții și a nenorocirilor îl apasă pe Glaucus de mult și atât de rău, încât moartea ar fi pentru el o binefacere. Căci ce este moartea, după Seneca, dacă nu o eliberare?…
— Fă pe bufonul cu Petronius, nu cu mine, și spune odată ce vrei!
— Dacă virtutea este bufonerie, atunci să-mi permită zeii să rămân totdeauna un măscărici. Vreau, stăpâne, să-l înlătur pe Glaucus, căci atâta vreme cât trăiește el și viața mea, și cercetările mele sunt într-un continuu pericol.
— Atunci tocmește oameni care să-l zdrobească cu ciomegele și eu am să-i plătesc.
— Au să te jupoaie, stăpâne, și mai târziu au să te șantajeze. Sunt în Roma tot atâția șnapani câte fire de nisip în arenă, însă n-ai să crezi cât cer când un om cumsecade are nevoie să le închirieze ticăloșia. Nu, ilustre tribun! Și dacă vigilii îi prind pe ucigași asupra faptului? Au să recunoască negreșit cine i-a plătit și ai avea neplăceri. Pe mine însă n-au să mă denunțe, pentru că n-o să le spun numele meu. Rău faci că n-ai încredere în mine. Chiar dacă nu ții seama de corectitudinea mea, amintește-ți că pe lângă asta mai e vorba de două lucruri: de propria mea piele și de răsplata pe care mi-ai promis-o.
— Cât îți trebuie?
— Îmi trebuie o mie de sesterți, căci trebuie, stăpâne, să găsesc pungași cinstiți, care, luând arvună, să nu dispară cu ea fără urmă. Pentru un lucru bun, o plată bună! S-ar cuveni ceva și pentru mine ca să șterg lacrimile pe care le voi vărsa pentru Glaucus. Iau zeii de martori că l-am iubit. Dacă astăzi capăt o mie de sesterți, peste două zile sufletul lui va fi în Hades și abia acolo, dacă sufletele își mai păstrează memoria și darul de a gândi, are să înțeleagă cât l-am iubit. Am să găsesc oameni încă astăzi și am să le pun în vedere că, socotind de mâine seară, pentru fiecare zi de viață a lui Glaucus în plus am să le scad câte o sută de sesterți. Am eu o idee care mi se pare fără greș.
Vinicius îi promise iarăși suma cerută, însă îi interzise să mai pomenească de Glaucus; în schimb, îi ceru alte noutăți, întrebându-l pe unde a umblat în vremea asta, ce-a mai văzut și ce-a mai aflat. Chilon nu putea să-i spună multe lucruri noi. Mai vizitase două case de rugăciune și se uitase cu mare atenție la toți, mai ales la femei, însă nu observase nici una care să semene cu Ligia.
Creștinii îl consideră de-al lor și, de când a dăruit banii pentru răscumpărarea fiului lui Euricius, îl stimează ca pe un om care calcă pe urmele lui „Chrestus”. Aflând că un mare legiuitor, un oarecare Pavel din Tars, se află la Roma, întemnițat fiindcă evreii înaintaseră o plângere împotriva lui, Chilon hotărâse să-l cunoască.
Dar cel mai mult l-a bucurat o altă veste: aceea că cel mai mare preot al întregii secte, care fusese ucenicul lui Christos și căruia acesta îi încredințase conducerea creștinilor din toată lumea, trebuie să sosească în curând la Roma. Toți creștinii vor, desigur, să-l vadă și să-l asculte. Aveau să aibă loc niște adunări mari, la care o să fie prezent și el, Chilon, și mai mult chiar, deoarece în mulțime e ușor să te ascunzi, are să-l ducă și pe Vinicius. Atunci, cu siguranță au s-o găsească pe Ligia.
Glaucus odată înlăturat, n-o să mai fie nici prea mare pericol. Desigur, creștinii s-ar răzbuna, dar, în general, sunt oameni pașnici.
Și Chilon începu să povestească mirat că n-a observat niciodată că s-ar deda la desfrâu, ar otrăvi fântânile și bazinele, ar fi dușmanii neamului omenesc, ar cinsti măgarul sau s-ar hrăni cu carne de copii. Nu! Asta nu observase. Cu siguranță, are să găsească printre ei vreo câțiva care pentru bani să-l suprime pe Glaucus, însă învățătura lor, după cât își dă seama, nu îndeamnă la crime, dimpotrivă, propovăduiește iertarea.
Vinicius își aminti de ceea ce spusese Pomponia Graecina la Acteea. Ascultă cu plăcere cuvintele lui Chilon. Deși în sentimentul lui pentru Ligia se amesteca și ură, simțea o ușurare auzind că învățătura pe care o urmau atât Ligia, cât și Pomponia nu era nici criminală, nici josnică. Se forma totuși în el și impresia tulbure că tocmai această adorare a lui Christos, necunoscută lui, misterioasă, ridicase un zid între el și Ligia, așa că începu să se teamă de religia asta și în același timp s-o urască.