Vinicius către Ligia:
„Sclavul Flegon, prin care îți trimit scrisoarea asta, e creștin, unul din cei care își vor primi libertatea din mâinile tale, scumpa mea. E un bătrân serv al casei noastre. Pot să-ți scriu prin el cu toată încrederea și fără teamă că scrisoarea ar putea să cadă pe mâini străine. Îți scriu din Laurentum, unde ne-am oprit din cauza arșiței. Otho poseda aici o splendidă vilă pe care a dăruit-o cândva Poppeii. Dânsa, deși despărțită de el, a găsit de cuviință să păstreze minunatul dar…
Când mă gândesc cum sunt femeile care mă înconjoară acum și cum ești tu, am impresia că din pietrele lui Deucalion{126} au luat naștere soiuri cu totul diferite de oameni și că tu faci parte dintre cei născuți din cristal. Te admir și te iubesc din tot sufletul și aș vrea să-ți vorbesc numai despre tine și trebuie să fac eforturi pentru ca să-ți scriu despre călătorie, despre ceea ce mi se întâmplă și despre noutățile de la curte.
Împăratul a fost oaspetele Poppeii, care a pregătit în secret o minunată recepție. De altfel, n-a invitat mulți curteni, dar eu și Petronius am fost chemați.
După prandium ne-am plimbat cu bărci aurite pe mare, care era atât de calmă, de parcă ar fi dormit, și albastră, ca ochii tăi, o, divino! Am vâslit noi singuri. Fără îndoială, o flata pe Augusta că barca ei e mânată de consuli și de fii de consuli. Împăratul, stând la cârmă în togă de purpură, a cântat un imn în cinstea mării pe care-l scrisese în noaptea din ajun și pentru care a compus muzica împreună cu Diodor. Din alte bărci îl acompaniau sclavi din India, cântând din cochiliile melcilor de mare, iar în jurul nostru săltau numeroși delfini, atrași parcă din adâncurile Amfitritei de muzică.
Iar eu mă gândeam la tine. Mi-era dor de tine. Aș fi vrut să iau marea aceea și vremea aceea frumoasă și muzica aceea și să ți le dăruiesc.
Vrei să locuim cândva pe malul mării, Augusta mea, departe de Roma? Am o moșie în Sicilia. Este acolo o pădure de migdali care primăvara se încarcă de flori roze. Coboară atât de mult spre mare, încât pe-alocuri ramurile aproape că ating apa. Acolo am să te iubesc și am să ador învățătura pe care o învăț acum de la Pavel, căci știu acum că ea nu-i împotriva iubirii și a fericirii. Vrei?… Înainte de a auzi răspunsul tău, continui să-ți povestesc ce s-a întâmplat în barcă.
Când malul a rămas în urmă, am zărit o pânză departe în fața noastră. Imediat s-a iscat o controversă dacă-i o barcă de pescari obișnuită sau corabia cea uriașă de la Ostia. Eu am recunoscut-o primul. Atunci Augusta a spus că probabil nimic nu poate fi ascuns de ochii mei și, lăsându-și brusc vălul pe față, întrebă dacă și așa aș recunoaște-o. Petronius a răspuns imediat că, ascuns de un nor, nici măcar soarele nu poate fi văzut. Ea, chipurile glumind, a spus că niște ochi atât de ageri probabil că numai o iubire i-ar putea orbi. Înșirând numele diferitelor curtene, începu să întrebe, vrând să ghicească de care-s îndrăgostit. Am răspuns liniștit, însă, în cele din urmă, ea a rostit și numele tău. Pomenindu-te, și-a descoperit din nou fața și a început să mă privească cu niște ochi răi și cercetători. Îi sunt recunoscător lui Petronius, care atunci a aplecat barca, astfel că atenția celorlalți s-a îndepărtat de la mine. Dac-aș fi auzit un cuvânt defavorabil sau ironic despre tine, n-aș fi putut să-mi ascund mânia și nu știu dacă aș fi reușit să-mi stăpânesc dorința de a sparge cu vâsla capul acelei femei rele și perverse…
Mai ții minte ce ți-am povestit în casa lui Linus, în ajunul plecării, despre întâmplarea de pe lacul lui Agrippa? Petronius tot se mai teme pentru mine. Chiar și astăzi m-a conjurat să nu jignesc amorul propriu al Augustei. Dar Petronius nu mă înțelege. El nu știe că, în afară de tine, pentru mine nu există nici plăcere, nici frumusețe, nici iubire, că față de Poppea simt numai scârbă și dispreț. Tu mi-ai schimbat sufletul atât de mult, încât nici n-aș mai putea să mă întorc la vechea mea viață.
Tu să nu te temi că ar putea să mi se întâmple ceva rău aici. Poppea nu mă iubește, căci ea nu-i capabilă să iubească pe nimeni. Dorințele ei izvorăsc numai din ciuda ce i-o poartă împăratului, care mai este încă sub influența ei, poate mai și ține la ea, totuși n-o cruță și nu-și mai ascunde de ea nerușinarea și mârșăviile. Am să-ți spun ceva care o să te liniștească: Petru mi-a spus înainte de plecare să nu mă tem de împărat, că n-o să mi se clintească niciun fir de păr din cap, și eu cred în el.
O voce tainică îmi spune că fiecare cuvânt de-al lui trebuie să se împlinească și, dacă el a binecuvântat dragostea noastră, nici împăratul, nici toate puterile Hadesului, nici măcar Destinul nu vor reuși să mi te răpească. O, Ligia! Când mă gândesc la asta, sunt fericit ca și cum aș fi însuși Cerul, singurul care-i fericit și liniștit. Pe tine, care ești creștină, poate au să te supere cuvintele mele despre Cer și Destin? În cazul acesta iartă-mă, căci greșesc fără să vreau.
Botezul încă nu m-a purificat, însă inima mea este ca o cupă goală în care Pavel din Tars urmează să verse dulcea voastră religie, care, fiind a ta, este cu atât mai dulce pentru mine. Tu, divino, consideră drept un merit măcar faptul că am deșertat din cupa asta apa tulbure de care fusese plină și că n-o feresc, ci o întind ca un om însetat, ajuns la un izvor curat. Vreau să găsesc bunăvoință în ochii tăi.
În Antium, zilele și nopțile mele au să treacă ascultându-l pe Pavel, care încă din prima zi de călătorie a câștigat o mare influență asupra oamenilor mei. Ei sunt mereu în preajma lui, văzând în el nu un simplu taumaturg, ci o ființă aproape supranaturală. Ieri am citit bucurie pe fața lui. Când l-am întrebat ce face, mi-a răspuns: «Seamăn». Petronius știe că el se află printre oamenii mei și dorește să-l vadă. Seneca, de asemenea, căci a auzit despre el de la Gallon.
Stelele au început să pălească, o, Ligia! Luceafărul de ziuă strălucește tot mai puternic. În curând, aurora va îmbujora marea. Totul doarme în jur, numai eu mă gândesc la tine și te iubesc. Te salut odată cu aurora, sponsa mea{127}!”
Note
{126} Conform legendei, Deucalion împreună cu soția sa, Pyrrha, supraviețuind potopului prin care Zeus a urmărit nimicirea neamului omenesc, au repopulat pământul aruncând peste umăr pietre, care se prefăceau în oameni.
{127} Logodnica mea!