Când coborâră în fața casei lui Petronius, supraveghetorul de atrium îi informă că niciunul dintre sclavii trimiși la porți nu se întorsese încă. Acest atriensis poruncise să li se trimită hrană, repetând ordinul ca sub amenințarea biciuirii să observe cu atenție pe toți cei care ies din oraș.
— Vezi? — spuse Petronius. — Fără îndoială, mai sunt încă în oraș, și în cazul acesta o să-i găsim. Poruncește și oamenilor tăi să stea de pază la porți, mai ales celor care au fost trimiși după Ligia, căci ei au s-o recunoască ușor.
— Am poruncit să fie trimiși la ergastulele de la țară — spuse Vinicius. — Însă am să revoc imediat ordinul și-am să-i trimit să stea la porți.
Însemnând câteva cuvinte pe o tăbliță cerată, o dădu lui Petronius, care porunci să fie trimisă imediat la casa lui Vinicius.
Trecură apoi în porticul interior și acolo, așezându-se pe o bancă de marmură, începură să discute.
Eunice cea cu părul de aur și Iras le aduseră scăunele de bronz pentru picioare, apoi, apropiind de bancă o măsuță, turnară vin în cupe din niște amfore superbe, cu gâtul subțire, aduse din Volaterra și Caecina.
— Ai printre oamenii tăi pe cineva care l-ar cunoaște pe ligianul acela uriaș? — întrebă Petronius.
— Îl cunoșteau Atacinus și Gulo. Dar Atacinus a căzut ieri lângă lectică, iar pe Gulo l-am omorât eu.
— Îmi pare rău de el — spuse Petronius. — El ne-a legănat în brațe și pe tine și pe mine.
— Voiam chiar să-l eliberez — răspunse Vinicius. — Însă lasă asta. Să vorbim de Ligia. Roma e o mare…
— Perlele se pescuiesc tocmai din mare… Cu siguranță că n-o s-o găsim astăzi sau mâine, însă o s-o găsim negreșit. Tu acum îmi reproșezi că ți-am dat soluția asta. Soluția în sine a fost bună, a devenit rea numai atunci când s-a schimbat totul în rău. Doar ai auzit chiar din gura lui Aulus că intenționează să se mute cu toată familia în Sicilia. În felul acesta fata tot s-ar fi aflat departe de tine.
— M-aș fi dus după ei — răspunse Vinicius. — Și, în orice caz, ar fi fost în siguranță, dar așa, dacă moare copilul acela, Poppea o să creadă și o să-l convingă și pe împărat că e din cauza Ligiei.
— Da. Și asta mă neliniștește. Însă păpușica asta se mai poate înzdrăveni. Iar dac-o fi să moară, o să căutăm o altă soluție.
Petronius rămase câteva clipe pe gânduri, apoi urmă:
— Poppea se pare că recunoaște religia evreilor și crede în duhurile rele. Împăratul este superstițios… Dacă lansăm zvonul că Ligia a fost răpită de duhurile rele, există șanse să fie crezut, mai ales că, de vreme ce n-a răpit-o nici împăratul, nici Aulus Plautius, a dispărut într-un mod într-adevăr miraculos. Ligianul, de unul singur, n-ar fi putut face asta. Ar fi trebuit să aibă ajutoare și de unde ar fi putut un sclav să adune oameni suficienți în decurs de o zi?
— Sclavii se sprijină unii pe alții în toată Roma.
— Și Roma are să plătească odată pentru asta cu sânge. Da, se sprijină, dar nu unii împotriva altora. În cazul acesta se știe doar că răspunderea e a sclavilor tăi și în ei lovește pedeapsa. Dacă ai să le sugerezi ideea cu duhurile rele, au să afirme imediat că le-au văzut cu proprii lor ochi, căci asta îi dezvinovățește dintr-odată față de tine… Întreabă-l pe vreunul de probă, dacă n-a văzut cum au ridicat-o pe Ligia în aer și are să-ți jure imediat pe egida lui Zeus că așa a fost.
Vinicius, care era și el superstițios, se uită la Petronius dintr-o dată neliniștit.
— Dacă Ursus nu putea să aibă ajutoare și dacă singur n-o putea răpi, atunci cine a răpit-o?
Petronius începu să râdă.
— Vezi — zise el —, au să creadă, de vreme ce pe jumătate o crezi și tu. Așa-i lumea noastră care-și bate joc de zei. Au să dea crezare zvonului și n-au s-o mai caute, iar în timpul ăsta noi o ducem undeva departe de oraș, în vreuna din vilele mele sau ale tale.
— Totuși, cine ar fi putut s-o ajute?
— Coreligionarii ei — răspunse Petronius.
— Care? La ce zeitate se închină ea? Asta ar trebui s-o știu mai bine decât tine.
— Aproape că fiecare femeie din Roma se închină la un alt zeu. Este un lucru sigur că Pomponia a crescut-o în cultul acelei zeități pe care o recunoaște, eu însă nu știu care este. Sigur este că nimeni n-a văzut-o în niciunul din templele noastre jertfind zeilor noștri. A fost chiar acuzată că ar fi creștină, dar asta-i imposibil. Tribunalul casei a absolvit-o de acuzarea asta. Despre creștini se spune nu numai că adoră capul de măgar, dar că sunt dușmanii neamului omenesc și că se dedau la crimele cele mai infame. Deci Pomponia nu poate fi creștină, căci este cunoscută prin virtutea ei, iar o dușmană a neamului omenesc nu s-ar îngriji atât de sclavi.
— În nicio casă stăpânii nu se îngrijesc așa de sclavi ca la Aulus — întrerupse Vinicius.
— Iată deci. Pomponia mi-a pomenit de un zeu unic, atotputernic și milostiv. Unde i-a îngropat pe toți ceilalți, asta-i treaba ei; destul că Logosul acesta al ei nu ar fi desigur cine știe ce atotputernic, sau ar trebui să fie un zeu cu totul neînsemnat dacă n-are decât două adoratoare, adică pe Pomponia și pe Ligia și eventual pe Ursus al lor. Trebuie să fie mai mulți din acești adepți și aceștia i-au dat ajutor Ligiei.
— Credința asta le cere să ierte — spuse Vinicius. — Am întâlnit-o la Acteea pe Pomponia, care mi-a spus: „Să-ți ierte Dumnezeu nedreptatea pe care ai făcut-o Ligiei și nouă”.
— Se vede treaba că zeul lor e un curator foarte binevoitor. N-are decât să te ierte și în semn de iertare să-ți redea fata.
— I-aș sacrifica mâine o hecatombă. Nu vreau nici mâncare, nici baie, nici somn. Am să iau o manta neagră și am să plec să hoinăresc prin oraș. Poate că travestit am s-o găsesc. Sunt bolnav!
Petronius se uită la el cu oarecare milă. Într-adevăr, ochii lui Vinicius aveau cearcăne vinete, pupilele-i străluceau de febră; barba nerasă de-o zi îi umbrea fălcile puternic conturate, părul îi era nepieptănat. Arăta ca un om bolnav. Iras și Eunice cea cu părul de aur se uitau și ele cu milă la dânsul, nici el, nici Petronius nu le dădeau nicio atenție, așa cum nu le dădeau nici câinilor care se învârteau pe lângă ei.
— Febra te arde — spuse Petronius.
— Da.
— Ascultă-mă pe mine… Nu știu ce ți-ar prescrie doctorul, dar știu cum aș proceda eu în locul tău. Până aș găsi-o, aș căuta la alta ceea ce-am pierdut o dată cu ea. Am văzut destule fete frumoase în vila ta. Nu mă contrazice… Știu ce-i dragostea și știu că atunci când dorești pe una anume, alta n-o poate înlocui. Însă o sclavă frumoasă poate oricând să-ți ofere măcar distracție de moment…
— Nu vreau! — răspunse Vinicius.
Petronius, care avea o reală slăbiciune pentru el, dorea într-adevăr să-i ușureze suferința.
— Poate că ale tale nu mai au pentru tine farmecul noutății — spuse după o clipă. Le măsură cu privirea pe rând pe Iras și Eunice, apoi puse palma pe șoldul grecoaicei cu părul de aur. — Dar uită-te la grația asta! Acum câteva zile, tânărul Fonteius Capiton mi-a oferit pentru ea trei efebi minunați din Clazomene. Cred că nici Scopas{89} n-a sculptat un trup mai frumos. Nici eu nu înțeleg cum de am rămas indiferent față de ea până acum, că doar nu m-a reținut gândul la Chrysothemis! Iată, ți-o dăruiesc. Ia-o!
Eunice cea cu părul de aur, auzindu-l, se făcu albă ca varul la față și, privind speriată la Vinicius, aștepta cu răsuflarea tăiată răspunsul lui.
El însă se ridică brusc și, apăsându-și tâmplele, începu să vorbească repede, ca bântuit de friguri:
— Nu!… Nu!… Nu-mi trebuie. Nici ea, nici altele… îți mulțumesc, dar nu vreau! Mă duc s-o caut pe Ligia prin oraș. Poruncește să mi se aducă o mantie galică cu glugă. Mă duc în Transtiberim. Poate-am să-l văd măcar pe Ursus!…
Și ieși în grabă. Petronius nu încercă să-l rețină. Crezând însă că refuzul lui Vinicius e provocat de o repulsie de moment față de orice femeie care nu-i Ligia și nevrând ca mărinimia lui să fie în zadar, se întoarse spre sclavă și spuse:
— Eunice, faci baie, te ungi și te îmbraci, apoi te duci la casa lui Vinicius.
Ea însă căzu în genunchi în fața lui și cu mâinile încrucișate pe piept începu să-l implore să n-o alunge din casă. Ea nu se duce la Vinicius. Preferă să care lemne aici la hipocaustum, decât să fie acolo prima dintre slugi. Nu vrea! Nu poate! Îl imploră să se milostivească de ea. Mai bine să poruncească să fie biciuită zilnic, numai să n-o trimită din casă.
Tremurând ca o frunză, de teamă și de exaltare, întinse mâinile spre el. Petronius o asculta cu uimire. O sclavă care îndrăznește să refuze împlinirea poruncii, care spune: „nu vreau și nu pot”, era ceva nemaiauzit la Roma. La început, nici nu-i venea să-și creadă urechilor. Pe urmă, încruntă din sprâncene. Era un om prea fin ca să fie crud. Sclavilor lui, mai ales în privința desfrâului, li se îngăduiau mai multe decât altora cu condiția să-și îndeplinească exemplar slujba și să asculte de stăpân ca de un zeu. Când însă nu-și respectau îndatoririle, știa să dea pedepse aspre, cărora, după obiceiul general, erau supuși. Și, în afară de asta, nu suporta nici un fel de împotrivire și nimic ce-i putea tulbura liniștea. Se uită o clipă la sclava îngenuncheată și spuse:
— Cheamă-l pe Tiresias și revino și tu o dată cu el.
Eunice se ridică, tremurând, cu lacrimi în ochi, și ieși, iar după o clipă se întoarse cu supraveghetorul din atrium, cretanul Tiresias.
— O iei pe Eunice — îi spuse Petronius — și-i dai douăzeci și cinci de lovituri de vergea, dar așa ca să nu-i vatămi pielea.
Spunând acestea, trecu în bibliotecă și, așezându-se la masa de marmură roză, începu să lucreze la opera sa „Festinul lui Trimalchion”.
Însă fuga Ligiei și boala micii Auguste îl tulburaseră prea mult și nu reuși să lucreze cine știe cât. Mai ales boala aceea i se păru o întâmplare importantă. Dacă împăratul are să creadă că Ligia i-a făcut farmece micii Auguste, atunci răspunderea poate să cadă și asupra lui, căci fata fusese adusă în palat la rugămintea lui. Spera însă că la prima ocazie, când are să se întâlnească cu Cezarul, are să reușească în vreun fel să-i explice absurditatea unei asemenea presupuneri; conta întrucâtva și pe o oarecare slăbiciune pe care Poppea o nutrea față de el, bine ascunsă ce-i drept, însă nu chiar atât de bine, încât să n-o ghicească. Ridică din umeri la gândul acestor temeri și se hotărî să treacă în triclinium ca să mănânce, apoi să poruncească să fie dus încă o dată la palat, pe urmă la Câmpul lui Marte, iar după aceea la Chrysothemis.
În drum spre triclinium, la intrarea în coridorul destinat servitorilor, văzu deodată stând lângă perete, printre alți sclavi, statura suplă a Eunicei și, uitând că nu-i dăduse lui Tiresias altă poruncă decât s-o biciuiască, încruntă din nou sprâncenele și începu să-l caute cu privirea.
Nevăzându-l însă printre servitori, se întoarse spre Eunice:
— Ai primit vergile?
Ea i se aruncă iarăși la picioare, își lipi buzele de marginea togii lui, după care răspunse:
— O, da, stăpâne! Am primit! O, da, stăpâne!
În vocea ei răsunau bucuria și recunoștința. Era clar: era convinsă că după biciuire n-avea să fie îndepărtată și că are să rămână în casă. Petronius fu uimit de opoziția pasionată a sclavei, dar era prea mare cunoscător al naturii umane ca să nu-și dea seama că numai dragostea putea să fie cauza unei asemenea rezistențe.
— Ai un iubit în casa asta? — o întrebă el.
Ea ridică spre el ochii albaștri, înlăcrimați, și răspunse atât de încet, că abia o auzi:
— Da, stăpâne!…
Cu ochii ei azurii, cu părul de aur dat pe spate, cu fața ei care exprima teamă și speranță, era atât de frumoasă și îl privea cu atâta implorare, încât Petronius, care, ca filozof, susținea puterea dragostei, iar ca estet admira orice frumusețe, simți pentru ea un fel de milă.
— Care dintre ei e iubitul tău? — o întrebă, arătând cu o mișcare din cap spre servitori.
Nu primi însă răspuns. Eunice își plecase fața până la picioarele lui și rămase nemișcată.
Petronius cercetă fețele sclavilor, printre care se aflau destui tineri frumoși și voinici, însă la nici unul nu observă vreun semn care să-i dea de bănuit; în schimb, cu toții zâmbeau ciudat. Se mai uită o clipă la Eunice care zăcea la picioarele lui și plecă tăcut spre triclinium.
După masă, porunci să fie dus la palat, apoi la Chrysothemis, unde rămase până noaptea târziu. Când se întoarse, porunci să fie chemat la el Tiresias.
— Eunice și-a primit vergile? — îl întrebă.
— Da, stăpâne. Însă mi-ai poruncit să nu-i sfâșii pielea.
— N-am dat altă poruncă în privința ei?
— Nu, stăpâne — răspunse Tiresias, neliniștit.
— Bine. Care dintre sclavi e iubitul ei?
— Nimeni, stăpâne.
— Ce știi despre ea?
Tiresias începu să vorbească cu o voce nesigură:
— Eunice nu părăsește niciodată noaptea cubiculum-ul în care doarme cu bătrâna Acriziona și cu Ifida; niciodată după baia ta, stăpâne, nu rămâne în baie… Celelalte sclave râd de ea și-i spun Diana.
— Destul — îl opri Petronius. — Ruda mea, Vinicius, căruia i-am dăruit-o azi dimineață pe Eunice, n-a primit-o, așa că rămâne în casă. Poți pleca.
— Pot să mai vorbesc despre Eunice, stăpâne?
— Ți-am poruncit să spui tot ce știi.
— Toți sclavii din casă vorbesc, stăpâne, despre fuga fetei care urma să locuiască în casa nobilului Vinicius. După plecarea ta, Eunice a venit la mine și mi-a spus că știe pe cineva care va reuși s-o găsească.
— A! — zise Petronius. — Cine e?
— Nu-l cunosc, stăpâne, dar am crezut totuși că trebuie să-ți spun.
— Bine. Omul acela să vină mâine aici și să aștepte venirea tribunului, pe care mâine îl rogi în numele meu să mă viziteze de dimineață.
Atriensis se înclină și ieși.
Petronius începu să se gândească, fără să vrea, la Eunice. Își spuse că tânăra sclavă dorea ca Vinicius s-o regăsească pe Ligia numai pentru ca să nu fie silită s-o înlocuiască în casa acestuia. Pe urmă însă se gândi că omul propus de Eunice ar putea să fie iubitul ei și bănuiala aceasta îi produse o impresie neplăcută. Ar fi fost simplu să afle adevărul. Era de ajuns să trimită după Eunice. Se făcuse însă târziu, iar Petronius se simțea obosit după vizita lungă la Chrysothemis și se grăbea să se culce. Totuși, îndreptându-se spre cubiculum, își aminti, fără să-și dea seama de ce, că zărise riduri astăzi pe la colțul ochilor Chrysothemisei. Se gândi că frumusețea ei ținea mai curând de faimă decât de realitate și că Fonteius Capiton, care-i oferise trei efebi din Clazomene pentru Eunice, voise totuși s-o cumpere prea ieftin.
Note
{89} Sculptor grec născut pe la 460 î.e.n.