Petronius către Vinicius:
„E rău de tine, carissime! Se vede că Venus ți-a tulburat simțirea, ți-a întunecat rațiunea, memoria și darul de a gândi despre orice altceva decât despre dragoste. Să citești cândva ceea ce mi-ai răspuns la scrisoare și ai să înțelegi că mintea ta a devenit acum indiferentă la tot ce nu este Ligia, că se ocupă numai de ea, se întoarce mereu la ea și se rotește deasupra ei ca uliul deasupra prăzii.
Pe Pollux! Găsește-o mai repede; altfel, dacă focul n-are să te prefacă în scrum, ai să ajungi ca Sfinxul egiptean, care, după cum se spune, îndrăgostindu-se de palida Isis, a devenit surd la toate, indiferent – și așteaptă doar noaptea ca să-și poată contempla iubita cu ochii lui de piatră.
Colindă sănătos noaptea orașul, deghizat, du-te chiar, împreună cu filozoful tău, pe la casele de rugăciune ale creștinilor. Tot ce trezește speranță și omoară timpul este demn de laudă. Dar, în numele prieteniei noastre, ai grijă de un lucru: Ursus acela, sclavul Ligiei, se pare că este un om de o putere neobișnuită, așa că angajează-l pe Croton și faceți expediții în trei. Are să fie mai sigur și mai înțelept așa. Creștinii, de vreme ce dintre ei fac parte Pomponia Graecina și Ligia, cu siguranță nu sunt niște ticăloși, așa cum se spune în general despre ei. La răpirea Ligiei însă au dovedit că, atunci când e vorba de vreo oiță din turma lor, nu știu de glumă. Când ai s-o vezi pe Ligia, n-ai să te poți stăpâni și ai să vrei s-o iei imediat acasă, dar cum ai să reușești numai cu Chilonides? Croton are să reușească chiar dac-ar apăra-o zece ligieni ca Ursus acela. Nu te lăsa exploatat de Chilon, dar cu Croton nu te zgârci la bani. Din toate sfaturile pe care ți le pot trimite, ăsta-i cel mai bun.
Pe aici nu se mai vorbește de mica Augusta și de faptul că a murit din farmece. Mai pomenește Poppea uneori de ea, însă mintea împăratului este preocupată de altceva. De altfel, dacă-i adevărat că divina Augusta este din nou însărcinată, atunci și-n mintea ei are să se spulbere fără urmă amintirea celuilalt copil.
Suntem de mai bine de zece zile la Neapolis, mai bine zis, la Baiae. Dac-ai fi în stare să te gândești și la altceva, atunci ecourile șederii noastre aici ar fi trebuit să ajungă până la urechile tale, căci sunt convins că întreaga Romă nu vorbește despre altceva.
Am sosit deci la Baiae, unde mai întâi ne-au copleșit amintirea mamei și remușcările. Și știi la ce concluzie a ajuns Ahenobarbus? Că chiar și omorul mamei este pentru el numai temă de poezie și un pretext pentru scene tragi-comice. Remușcări adevărate a simțit cândva doar pentru că-i un fricos. După ce s-a convins că lumea a rămas cum a fost, prosternată la picioarele lui, că niciun zeu nu s-a răzbunat pe el, se preface doar, ca să-i înduioșeze pe oameni de soarta lui.
Uneori se ridică noaptea din așternut, susținând că-l fugăresc Furiile, ne trezește și privește înspăimântat în urma lui, ia postura comediantului care joacă rolul lui Oreste – și încă e un comediant fără har – declamă versuri grecești și se uită să vadă dacă-l admirăm! Iar noi, firește, îl admirăm și, în loc să-i spunem: «Du-te de te culcă, măscăriciule!» intrăm în tonul tragediei și-l apărăm de Furii pe marele actor.
Pe Castor! Trebuie să fi ajuns la urechile tale măcar atât, că a dat reprezentații în public la Neapolis.
Au adunat toți vagabonzii greci din oraș și din cetățile înconjurătoare, care au umplut arena cu un miros atât de neplăcut de usturoi și de transpirație, încât mulțumesc zeilor că în loc să stau în primele rânduri, între curteni, am stat cu Ahenobarbus în culise. Ai să mă crezi oare că se temea? Se temea într-adevăr! Mi-a luat mâna și a dus-o la inimă. Într-adevăr, îi bătea inima foarte repede. Gâfâia, iar în clipa când a trebuit să apară pe scenă, a pălit ca pergamentul și fruntea i s-a acoperit de broboane de sudoare. Și doar știa că rândurile-s înțesate de pretorieni înarmați cu bastoane, care în caz de nevoie urmau să stimuleze entuziasmul. N-a fost nevoie. Nicio turmă de maimuțe din preajma Cartaginei nu reușește să urle cum urla gloata aceea. Îți spun că mirosul de usturoi ajungea până la scenă.
Nero se închina, își apăsa mâinile în dreptul inimii, trimitea bezele și plângea. Pe urmă, s-a năpustit ca beat în mijlocul nostru, care așteptam în spatele scenei, strigând: «Ce sunt celelalte triumfuri față de acest triumf al meu?» Gloata continua să urle și să aplaude, știind că în felul acesta se va bucura de favoruri, daruri, petreceri, bilete de loterie și un nou spectacol dat de cezarul-măscărici! Nici nu mă mir de ei că aplaudau, căci nu mai văzuseră așa ceva. Iar el repeta în fiecare clipă: «Iată ce înseamnă grecii! Iată ce înseamnă grecii!» Cred că din clipa aceea, ura lui față de Roma a crescut și mai mult. Totuși, au fost trimiși la Roma curieri speciali să anunțe triumful și așteptăm zilele acestea mulțumiri din partea senatului.
Imediat după primul spectacol al lui Nero, a avut loc o întâmplare ciudată: teatrul s-a dărâmat pe neașteptate, însă după ce oamenii ieșiseră. Am fost la fața locului și n-am văzut să fi scos măcar un singur cadavru de sub dărâmături. Mulți, chiar dintre greci, consideră asta ca un semn al mâniei zeilor provocat de înjosirea demnității împărătești. El însă susține că-i dimpotrivă un semn al grației de care se bucură pe lângă zei, care au grijă de vocea lui și de cei ce-l ascultă. Au urmat deci jertfe la toate templele și mari slujbe de mulțumire, iar pentru el un nou imbold de a călători în Achaia.
Acum câteva zile, mi-a spus că totuși se teme de ceea ce-o să spună poporul roman, nu cumva să se revolte din dragoste pentru el sau de teamă că, dacă împăratul și-ar prelungi călătoria, ar rămâne fără împărțirea grânelor și fără jocuri.
Totuși, o să ne ducem la Benevent să cunoaștem luxul cizmăresc cu care se laudă Vatinius, iar de acolo, sub paza divinilor frați ai Elenei{97}, în Grecia. În ceea ce mă privește, am observat că, atunci când trăiești printre nebuni, devii la rândul tău nebun și chiar mai mult, descoperi un anumit farmec la nebuni.
Grecia și călătoria în sunetul a o mie de citere, exodul triumfal al lui Bachus printre nimfe și bacante împodobite cu crengi de mirt, frunze de viță și caprifoi, carele trase de tigri, flori, tirse, cununi, urale de «evoe!», muzică, poezie și Hellada aplaudând, toate bune, dar noi nutrim planuri și mai îndrăznețe.
Vrem să creăm un imperiu oriental de basm, un stat al palmierilor, soarelui, poeziei și realității preschimbate în vis și al vieții într-o continuă plăcere. Am vrea să uităm de Roma, iar centrul lumii să-l așezăm pe undeva între Grecia, Asia și Egipt, să trăim nu viața oamenilor, ci a zeilor, să nu știm ce-i cotidianul, să hoinărim în galere aurite la umbra pânzelor lor de purpură prin Arhipelag, să fim Apollo, Osiris și Baal într-o singură persoană, să fim roz o dată cu zorile, auriu împreună cu soarele, argintiu cu luna, să domnim, să cântăm, să visăm.
Nu știu dac-ai să mă crezi, dar eu care mai am minte de un sesterț și judecată de un as, mă las totuși furat de fanteziile astea și mă las pentru că, deși sunt irealizabile, sunt măcar mărețe și neobișnuite… O asemenea împărăție de basm, dacă ar exista, le-ar părea oamenilor peste multe veacuri un vis.
Dacă Venus n-ar lua înfățișarea unei fete ca Ligia sau măcar a unei sclave ca Eunice și dacă arta n-ar înfrumuseța viața, aceasta ar fi seacă și adesea ți-ar arăta un chip de maimuță.
Barbă-Arămie însă nu-și va realiza idealul, fie și numai pentru faptul că în regatul acela fantastic al poeziei și visului n-ar fi loc pentru trădare, josnicie și moarte, pentru că, sub aparența unui poet, ar sta un slab comediant, un vizitiu nătâng și un tiran plat.
Deocamdată, îi sugrumăm pe aceia care ne încurcă în vreun fel. Bietul Torquatus Silanus a trecut printre umbre. Și-a deschis venele acum câteva zile. Lecanius și Licinius primesc consulatul cu teamă. Bătrânul Thraseas n-o să scape de moarte, căci îndrăznește să fie onest. Tigellinus nu a putut până acum să obțină ordinul să-mi deschid vinele. Sunt încă necesar nu numai ca «elegantiae arbiter», ci și ca om fără ale cărui sfaturi și gust excursia la Achaia ar putea să nu reușească.
Știu însă că, mai devreme sau mai târziu, așa o să se termine, și știi ce mă interesează în acest caz? Ca Barbă-Arămie să nu capete cupa mea din murrină, pe care o știi și o admiri. Dacă în clipa morții mele ai să fii lângă mine, am să ți-o dau ție, iar dac-ai să fii departe, am s-o sparg. Deocamdată, însă, mai avem înaintea noastră Beneventul cizmăresc, Grecia olimpică și Fatum care trasează fiecăruia calea lui necunoscută și neprevăzută. Rămâi sănătos și angajează-l pe Croton, altfel au să ți-o răpească pentru a doua oară pe Ligia.
Pe Chilonides, când n-are să-ți mai fie de folos, trimite-mi-l oriunde m-aș afla. Poate c-am să fac din el un al doilea Vatinius. Poate chiar foștii consuli și senatorii au să tremure cândva în fața lui, așa cum tremură în fața celuilalt Cavaler-Cizmar. Ar merita să aștept un asemenea spectacol.
Când ai s-o redobândești pe Ligia, dă-mi de veste ca să sacrific pentru voi o pereche de lebede și o pereche de porumbei în micul templu rotund de aici, al Venerei. Am văzut odată în vis pe Ligia pe genunchii tăi, căutându-ți sărutările. Străduiește-te ca acesta să fie un vis prevestitor de bine.
Fie ca pe cerul tău să nu fie nori, iar dacă au să fie, atunci să aibă culoarea și parfumul rozelor. Rămâi sănătos și adio!”
Note
{97} Castor și Pollux.