La început, răscoala legiunilor din Galia sub conducerea lui Vindex nu părea să fie periculoasă. Împăratul avea de-abia treizeci și unu de ani și nimeni nu îndrăznea să spere că lumea se va elibera în curând de coșmarul care o sufoca. Oamenii își aduceau aminte că și sub alte domnii, mai demult, avuseseră loc mișcări ale legiunilor, care însă trecuseră fără să atragă după ele schimbarea domniilor. Astfel, în timpul lui Tiberius, Drusus înăbușise revolta legiunilor din Panonia, iar Germanicus pe a celor de la Rin. „De altfel — spuneau oamenii — cine-ar putea să ia domnia după Nero, de vreme ce aproape toți urmașii divinului Augustus au pierit în timpul domniei lui?” Alții, uitându-se la coloșii care-l reprezentau ca pe Hercule, își închipuiau, fără să vrea, că nicio forță nu va frânge o asemenea putere. Erau și din aceia care, de când plecase în Achaia, îi duceau dorul, căci Helius și Politetes, cărora le lăsase conducerea Romei și a Italiei, domneau și mai sângeros decât el.
Nimeni nu mai era sigur de viața și avutul lui. Legea încetase să mai apere pe cineva. Decăzuse demnitatea umană și virtutea, slăbiseră legăturile de familie, iar inimile umilite nu îndrăzneau să se mai amăgească cu speranțe. Din Grecia veneau ecourile unor nemaipomenite triumfuri ale Cezarului: mii de coroane obținute și mii de concurenți învinși. Lumea apărea ca o imensă orgie sângeroasă a unor măscărici. Câștiga teren convingerea că venise sfârșitul virtuții și al lucrurilor grave, că acum e timpul dansului, al muzicii, al desfrâului și al sângelui; că de acum înainte asta-i viața. Împăratul, căruia revolta îi deschidea perspectiva unor noi jafuri, nu se prea frământa din pricina legiunilor răsculate și a lui Vindex, ba chiar se bucura uneori. Nu voia să se întoarcă din Achaia și abia când Helius îl anunță că, dacă mai întârzie, poate să-și piardă domnia, se îndreptă spre Neapolis.
Acolo jucă din nou și cântă, lăsând să-i treacă pe lângă urechi veștile privitoare la desfășurarea tot mai amenințătoare a evenimentelor. În zadar îi explica Tigellinus că revoltele dinainte nu avuseseră conducători, în timp ce acum în fruntea răsculaților e un bărbat care se trage din vechii regi acvitani, un războinic slăvit și experimentat. „Aci — îi răspundea Nero — mă ascultă grecii, singurii care știu să asculte și singurii care sunt demni de cântecul meu.” Spunea că prima lui îndatorire sunt arta și gloria. Numai când auzi că Vindex l-a declarat un artist mizerabil, atunci se mânie și porni spre Roma. Rana provocată de Petronius, alinată de șederea în Grecia, se redeschise în inima lui și voia să obțină dreptate din partea senatului și pedeapsă pentru insulta asta nemaipomenită.
În drum, zărind un grup turnat din bronz ce reprezenta un războinic gal răsturnat de un cavaler roman, îl consideră de bun augur și de atunci, dacă amintea de legiunile răsculate și de Vindex, n-o făcea decât ca să râdă de ei.
Intrarea lui în oraș întrecu tot ce se văzuse până atunci. Apăru în același car în care cândva intrase triumfalul Augustus. Fu dărâmată o arcadă a circului ca să se facă drum cortegiului. Senatul, cavalerii și mulțimi imense ieșiră în întâmpinarea lui. Zidurile se cutremurau de urale: „Salut, Augustus, salut, Hercule! Salut, divine, unicule, olimpicule, pitianule, nemuritorule!” În urma lui erau purtate cununile câștigate, cu numele orașelor în care triumfase și ale maeștrilor pe care-i întrecuse scrise pe tăblițe. Nero însuși, beat de bucurie, îi întreba, emoționat, pe curtenii din jur ce-a fost triumful lui Caesar pe lângă triumful lui. Gândul că vreunul dintre muritori ar îndrăzni să ridice mâna asupra unui asemenea maestru semizeu nici nu voia să-i treacă prin minte. Entuziasmul și nebunia mulțimii ațâțau propria lui nebunie. În ziua acestui triumf, s-ar fi părut că nu numai împăratul și orașul, ci lumea întreagă își pierduse mințile.
Nimeni nu vedea prăpastia ascunsă sub mormanele de flori și de cununi. Totuși, în aceeași noapte, coloanele și zidurile templelor se înnegriră de inscripții care aminteau crimele împăratului, amenințându-l cu apropiata răzbunare și batjocorindu-l ca artist. Trecea din gură în gură, ca un proverb, constatarea ironică: „Atât a tot cântat, pân-a trezit cocoșii (gallos)”. Vești alarmante începură să cutreiere orașul, luând proporții monstruoase. Neliniștea îi cuprinse pe curteni. Aflați în nesiguranță, neștiind ce le rezervă viitorul, oamenii nu îndrăzneau să simtă și să gândească.
El însă continua să fie preocupat numai de teatru și de muzică. Își petrecea timpul cercetând instrumentele muzicale recent inventate. La Palatin se făceau experiențe cu o nouă orgă hidraulică. În mintea sa copilărită, incapabilă de un sfat matur sau de o acțiune bărbătească, își închipuia că planul de reprezentații și spectacole, care viza viitorul cel mai îndepărtat, va înlătura de la sine primejdia. Cei din imediata lui apropiere, văzând că, în loc să caute mijloace și armată, se preocupă doar să găsească cele mai nimerite expresii care zugrăvesc groaza, începură să-și piardă capul. Unii bănuiau că numai se străduiește să-și ascundă de ceilalți teama și neliniștea prin tot felul de citate. Și, într-adevăr, îl stăpânea înfrigurarea. Zilnic, născocea zeci și sute de noi proiecte. Uneori, se decidea să întâmpine pericolul, poruncea să se împacheteze în care și citerele și lăutele, să fie îmbrăcate ca amazoane și înarmate sclavele tinere și să fie aduse legiunile din Răsărit. Alteori, se gândea să aplaneze revolta legiunilor din Galia nu prin război, ci prin cântec. Se entuziasma, imaginându-și spectacolul pe care avea să-l dea după ce-o să-i atragă pe soldați de partea sa prin cântec. Iată, legionarii îl vor înconjura cu lacrimi în ochi, iar el le va fredona epinicium{165}, după care va începe epoca de aur pentru el și pentru Roma. Pe urmă, iarăși cerea sânge. Uneori, declara că are să se mulțumească cu satrapia Egiptului. Amintea că ghicitorii i-au prezis c-o să domnească în Ierusalim, sau, emoționat, își spunea că o să-și câștige pâinea cea de toate zilele ca un cântăreț ambulant, iar orașele și țările au să-l cinstească atunci nu ca împărat, stăpân al globului pământesc, ci ca pe un cântăreț cum n-a mai avut omenirea până atunci.
Și astfel se zvârcolea nebunește. Cânta, acompaniindu-se, modifica planurile, schimba versurile, își schimba viața sa și a lumii întregi în năluciri absurde, fantastice și înfricoșătoare totodată, din care rezultau un caraghioslâc strident, expresii umflate, versuri mizerabile, gemete, lacrimi și sânge; iar între timp norul din Apus creștea și devenea mai amenințător cu fiecare zi. Se întrecuse măsura; comedia măscăriciului s-apropia în mod evident de sfârșit.
Când îi ajunseră la urechi veștile despre Galba și despre alăturarea Spaniei la revoltă, îl apucă o furie nebună. Sfărâmă cupele, răsturnă masa la petrecere și dădu porunci pe care nici Helius, nici însuși Tigellinus nu îndrăzniră să le execute. Să fie uciși toți galii care locuiesc în Roma, pe urmă să se dea foc încă o dată orașului, să se dea drumul fiarelor din vivarii, iar capitala să fie mutată la Alexandria — asta i se păru lui o operă mare, uluitoare și frumoasă, însă zilele atotputerniciei lui trecuseră. Chiar și părtașii la vechile lui crime începură să se uite la el ca la un nebun.
Moartea lui Vindex și neînțelegerea dintre legiunile răsculate păreau să încline din nou balanța de partea lui Nero. Din nou au fost anunțate în Roma noi petreceri, noi triumfuri și noi sentințe, când într-o noapte, din tabăra pretorienilor a venit pe un cal înspumat un sol cu vestea că soldații din oraș au ridicat stindardul răscoalei și l-au proclamat pe Galba împărat.
În momentul venirii solului, Cezarul dormea. Trezindu-se, strigă în zadar după garda sa personală, care veghea noaptea la ușa camerei lui. Palatul era pustiu. Doar sclavii mai furau în încăperile mai îndepărtate ceea ce se putea fura în grabă. Apariția lui însă îi sperie. Rătăcea singur prin palat, umplându-l cu strigăte de teamă și disperare.
În cele din urmă, îi veniră în ajutor liberții. Faon, Spirus și Epafrodit îl îndemnară să fugă, spunându-i că nu mai e niciun moment de pierdut. El însă își mai făcea iluzii. Dar dacă, îmbrăcat în doliu, ar ține o cuvântare în fața senatului, oare acesta ar putea să reziste lacrimilor și elocinței sale? Dacă ar folosi toată arta sa de orator, toată elocința și talentul actoricesc, oare ar putea să-i reziste cineva în lume? Oare nu i-ar da măcar prefectura Egiptului?
Liberții, obișnuiți cu lingușirile, încă nu îndrăzneau să-l contrazică direct; îi atraseră doar atenția că, până să ajungă la Forum, poporul are să-l sfâșie bucățele și-l amenințară că, dacă nu încalecă imediat, au să-l părăsească și ei.
Faon îi oferi adăpost în vila sa, care era dincolo de Porta Nomentana. După câteva clipe, încălecară și, acoperindu-și capetele cu mantiile, se strecurară spre marginile orașului. Noaptea pălea. Pe străzi domnea totuși mișcare, dovedind astfel că se-ntâmplă lucruri neobișnuite. Soldații, câte unul sau în grupuri mici, se răspândiseră prin oraș. Nu departe de tabără, calul împăratului sări brusc într-o parte, speriat de un cadavru. Mantia căzu de pe capul călărețului și un soldat, care tocmai în clipa aceea trecea pe lângă el, îl recunoscu pe suveran, însă, intimidat de întâlnirea neașteptată, îl salută militărește. Trecând pe lângă tabăra pretorienilor, auziră ovații tunătoare în cinstea lui Galba. Nero înțelese în cele din urmă că i se apropie ceasul morții. Îl cuprinseră teama și remușcările. Spunea că vede înaintea lui un întuneric în formă de nor negru, din care privesc spre dânsul chipul mamei sale, al soției și al fratelui său. Dinții îi clănțăneau de spaimă, totuși sufletul lui de comediant găsea parcă un farmec în pericolul momentului. Să fii stăpânul atotputernic al pământului și să pierzi totul i se păru o culme a tragediei. Și, credincios sieși, își jucă rolul până la sfârșit. Îl cuprinse febra creației și dorința pătimașă ca cei de față să-i țină minte spusele pentru posteritate. În anumite momente, declara că vrea să moară și-l chema pe Spiculus, cel mai îndemânatec ucigaș dintre toți gladiatorii. În alte momente, declama: „Mama, soția, tatăl mă cheamă în moarte!” Străfulgerări de speranță se trezeau totuși din când în când în el, vane și copilărești. Știa că se apropie moartea, dar nu-i venea să creadă în ea.
Găsiră deschisă Porta Nomentana. Mergând mai departe, trecură pe lângă Ostrianum, unde propovăduise și botezase Petru. În zori, ajunseră la vila lui Faon. Acolo, liberții nu-i mai ascunseră faptul că-i timpul să moară. Porunci să i se sape groapa și se lungi la pământ ca să i se ia măsura. Când văzu pământul scos din groapă, îl apucă frica. Fața lui grasă păli, iar pe frunte îi apărură ca niște picături de rouă, broboane de sudoare. Căută pretexte de amânare. Cu o voce tremurătoare, de actor, declară că n-a sosit încă momentul și începu să recite. În cele din urmă, ceru să fie ars. „Ce artist piere!” repeta, buimac.
După puțin timp, sosi un sclav al lui Faon cu vestea că senatul a dat sentința și că patricidul urmează să fie pedepsit după vechiul obicei.
— Care-i obiceiul? — întrebă Nero cu buzele albite.
— Îți prind gâtul în furcă și te biciuiesc până mori, iar trupul îl aruncă în Tibru! — răspunse Epafrodit aspru.
El își desfăcu mantia la piept.
— Deci a venit vremea! — zise, privind la cer.
Și mai repetă încă o dată:
— Ce artist piere!
În clipa aceea se auzi tropot de copite. Un centurion în fruntea soldaților venea după capul lui Ahenobarbus.
— Grăbește-te! — strigară liberții.
Nero își duse cuțitul la gât, însă abia se înțepă, căci mâna îi tremura. Se vedea că niciodată n-are să îndrăznească să împlânte cuțitul. Pe neașteptate, Epafrodit îi împinse mâna și cuțitul intră până-n plăsele. Ochii îi ieșiră din orbite, îngrozitori, enormi, speriați.
— Îți aduc viața! — spuse centurionul, intrând.
— Prea târziu! — răspunse, horcăind, Nero.
— Iată, asta-i credința!
Într-o clipită, moartea îi învălui capul. Sângele împroșca, din gâtul gros, ca un șuvoi negru, florile din grădină. Picioarele începură să-i zvâcnească convulsiv și muri.
A doua zi, credincioasa Acteea îl înfășură în țesături de preț și-l arse pe un rug de mirodenii.
Așa a trecut Nero, cum trec viforul, furtuna, incendiul, războiul sau molima, iar bazilica lui Petru domină până acum de pe înălțimile Vaticanului orașul și lumea.
Iar lângă vechea poartă Capena se ridică astăzi o micuță capelă cu o inscripție cam ștearsă: Quo vadis, Domine?
Note
{165} Cântec de bucurie, de sărbătorire a unei victorii.