Aulus nu se înșelase, bănuind că n-are să i se îngăduie să apară în fața lui Nero. I se răspunse că împăratul este ocupat, cântă cu cântărețul de lăută Terpnos și că, de altfel, nu-i primește decât pe cei pe care el însuși i-a chemat, ceea ce, cu alte cuvinte, însemna că Aulus nu trebuia să mai încerce pe viitor să dea ochi cu el.
În schimb, Seneca, deși bolnav de friguri, îl primi pe bătrânul comandant cu respectul cuvenit. Când auzi însă de ce a venit, zâmbi amar și spuse:
— Pot să-ți fac, nobile Plautius, un singur serviciu: să nu-i arăt niciodată Cezarului că inima mea împărtășește durerea ta și că aș dori să te ajut; căci dacă împăratul ar avea cea mai mică bănuială în privința asta, află că nu ți-ar mai înapoia-o pe Ligia chiar dacă n-ar avea niciun alt motiv în afară de acela de a-mi face mie în ciudă.
Nu-l sfătuia, de asemenea, să meargă nici la Tigellinus, nici la Vatinius, nici la Vitellius. Poate că pentru bani ar reuși să obțină ceva de la ei. Poate, de asemenea, că ar fi dispuși să-l ajute ca să-i facă în necaz lui Petronius, a cărui influență se străduiau să o submineze, dar cel mai probabil e că ei i-ar dezvălui împăratului cât de iubită este Ligia de familia lui Plautius și atunci cu atât mai mult nu le-ar mai înapoia-o. Ajungând aici, bătrânul filozof începu să vorbească cu o ironie mușcătoare la adresa lui însuși: „Ai tăcut ani în șir, Plautius, și Cezarului nu-i plac oamenii care tac! Cum să nu te entuziasmezi de frumusețea lui, de virtuțile lui, de cântul și declamările lui, de modul iscusit cum mână caii și scrie versuri?! Cum de n-ai lăudat moartea lui Britanicus, n-ai rostit niciun cuvânt de laudă pentru matricid și nu l-ai felicitat pentru sugrumarea Octaviei?! Nu ești prevăzător, Aulus, însușire pe care noi, cei care trăim fericiți pe lângă curte, o posedăm în măsură corespunzătoare.”
Spunând acestea, luă cănița pe care o purta la centură, o umplu cu apă din bazinul impluvium, își umezi buzele arse și continuă:
— Ah, Nero are un suflet recunoscător. Te iubește pentru că ai slujit Romei și ai răspândit slava Romei până la marginile lumii și mă iubește și pe mine pentru că i-am fost magistru în tinerețe. De aceea, vezi, știu că apa asta nu-i otrăvită și o beau liniștit. Vinul ar fi mai puțin sigur în casa mea, dar dacă ți-e sete, bea fără grijă din apa asta. Conductele o aduc tocmai din munții Albani și, voind s-o otrăvești, ar trebui să otrăvești toate fântânile din Roma. După cum vezi, mai poți fi încă în siguranță pe această lume și să ai o bătrânețe liniștită. E drept că sunt bolnav, dar mai degrabă sufletul mi-e bolnav decât trupul.
Acesta era adevărul. Lui Seneca îi lipsea forța de caracter pe care o aveau, de exemplu, Cornutus sau Thraseas, așa că viața lui fusese un șir de concesii față de crimele săvârșite de împărat. Simțea el însuși asta. Înțelegea că un adept al principiilor lui Zenon{64} din Citium ar fi trebuit să meargă pe altă cale și suferea din cauza asta mai mult decât de teama morții.
Comandantul îi întrerupse aici șirul gândurilor amare.
— Nobile Anneus — zise el —, știu cum te-a răsplătit împăratul pentru grija cu care i-ai călăuzit anii tinereții. Însă cel care ne-a răpit copilul este Petronius. Arată-mi un mijloc contra lui, arată-mi cine-l poate influența și tu însuți fă uz față de el de toată elocința pe care ți-o poate inspira vechea noastră prietenie.
— Petronius și cu mine — răspunse Seneca — ne aflăm în tabere adverse. Nu cunosc niciun mijloc împotriva lui. Nu-l poate influența nimeni. Poate că, în ciuda desfrânării lui, valorează mai mult decât toți ticăloșii cu care se înconjoară astăzi Nero. Dar să-i dovedești că a făcut o faptă rea înseamnă doar să-ți pierzi timpul. Petronius a pierdut de mult simțul care deosebește răul de bine. Dovedește-i că fapta lui e urâtă, atunci se va rușina. Când am să-l văd, am să-i spun: „Fapta ta e demnă de un libert.” Dacă nici asta nu ajută, atunci nu mai ajută nimic.
— Mulțumesc și pentru atât — spuse comandantul.
După aceea, porunci să fie dus la Vinicius, pe care-l găsi antrenându-se cu maestrul de scrimă. Văzându-l pe tânărul acesta exersând liniștit în vreme ce se înfăptuise atentatul contra Ligiei, pe Aulus îl cuprinse o mânie teribilă, căreia îi dădu frâu liber îndată ce draperia căzu în urma maestrului de arme, revărsând asupra fostului său oaspe un potop de reproșuri amare și de sudalme. Când însă Vinicius află că Ligia a fost răpită, păli atât de tare, încât bănuiala lui Aulus că tânărul ar fi amestecat în această uneltire se risipi. Fruntea lui Vinicius se acoperi de broboane de sudoare, sângele, care i se adunase în prima clipă în inimă, reveni din nou într-un val fierbinte în obraji, ochii începură să-i scapere, buzele să bolborosească întrebări confuze. Îl zguduiau pe rând, ca într-un vifor, gelozia și furia. Avea senzația că, trecând pragul casei împăratului, Ligia este pierdută pentru el pe veci, iar când Aulus rosti numele lui Petronius, o bănuială trecu ca un fulger prin mintea tânărului ostaș: că Petronius și-a bătut joc de el și voia fie să câștige noi favoruri din partea împăratului dăruindu-i-o pe Ligia, fie să o țină pentru el. Nu-i trecea prin cap că ar putea exista cineva care, zărind-o pe Ligia, să n-o dorească.
Impulsivitatea lui înnăscută, moștenire a neamului său, îl purta acum ca un cal nărăvaș, împingându-l la acte necugetate.
— Comandante — zise el, gâfâind de furie —, întoarce-te acasă la tine și așteaptă-mă… Să știi că tată de mi-ar fi Petronius, nici asta nu m-ar împiedica să răzbun nedreptatea care i s-a făcut Ligiei. Întoarce-te acasă și așteaptă-mă. Nici Petronius, nici împăratul n-au s-o aibă.
După care ridică pumnii strânși spre chipurile de ceară care stăteau în dulapurile din atrium și izbucni:
— Pe aceste măști mortuare! Mai curând o ucid pe ea și apoi pe mine.
Zicând acestea, se smulse din loc și, strigând încă o dată lui Aulus: „Așteaptă-mă!”, se năpusti ca un nebun din atrium și alergă la Petronius, îmbrâncind trecătorii pe stradă.
Aulus se întoarse acasă, oarecum potolit. Socotea că dacă Petronius l-a sfătuit pe Cezar să o răpească pe Ligia ca să i-o dea lui Vinicius, atunci Vinicius are să le-o aducă înapoi acasă. În sfârșit, se consola măcar, gândindu-se că Ligia, chiar dacă nu va fi salvată, va fi răzbunată și ferită de dezonoare prin moarte. Era convins că Vinicius se va ține de cuvânt. Văzuse cât era de înfuriat și cunoștea caracterul neînfrânat al neamului lui. El însuși, deși ținea la Ligia ca un tată adevărat, ar fi preferat s-o omoare decât s-o dea Cezarului și, dacă n-ar fi trebuit să țină seama de fiul său, ultimul vlăstar al neamului, n-ar fi stat pe gânduri. Aulus era ostaș, de stoici abia dacă auzise, dar prin firea sa nu era departe de ei și pentru concepțiile lui, pentru mândria lui, moartea era oricând preferabilă dezonoarei.
Întorcându-se acasă, o liniști pe Pomponia, încurajând-o, transmițându-i propriile speranțe, și amândoi începură să aștepte vești de la Vinicius. În răstimpuri, când în atrium se auzeau pașii vreunuia dintre sclavi, credeau că poate Vinicius le aduce acasă copilul iubit și erau gata din adâncul sufletului să-i binecuvânteze pe amândoi. Însă timpul trecea și nu sosea nicio veste. Abia seara se auzi ciocanul în poartă.
După o clipă, intră un sclav și-i dădu lui Aulus o scrisoare. Bătrânul comandant, deși-i plăcea să dea dovadă de stăpânire de sine, o luă cu mâna tremurândă și-o desfăcu cu atâta înfrigurare, de parcă ar fi fost vorba de întreaga lui casă.
Deodată, fața i se întunecă de parcă un nor ar fi trecut pe deasupra, umbrind-o.
— Citește — spuse el Pomponiei.
Pomponia luă scrisoarea și citi ceea ce urmează:
„Marcus Vinicius îl salută pe Aulus Plautius. Ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat din voința Cezarului, în fața căreia plecați-vă capetele, așa cum ni le plecăm și eu, și Petronius.”
După aceea, se lăsă o lungă tăcere.
Note
{64} Filozof grec, întemeietorul filozofiei stoice. S-a născut la Citium (pe la sfârșitul sec. IV î.e.n.).