Vâlvătăile se răsfrângeau pe cer, până departe în zare, ca o tragică aureolă. De după dealuri, răsări luna plină, disc uriaș de culoarea aramei încinse de foc. Părea că privește uimită cum piere cetatea care stăpânea lumea. În imensitățile rumene ale cerului luceau stele, ca niște puncte de jăratic. Spre deosebire de nopțile obișnuite, pământul era mai luminos decât cerul. Roma, ca un rug gigantic, lumina întreaga Campania. În lumina sângerie, puteai zări până departe dealurile, orașele vecine, vile, temple, statui, apeducte coborând din munți spre oraș, iar pe apeducte roiuri de oameni, care se urcaseră acolo ca să fie mai feriți sau ca să privească incendiul.
În acest timp, teribila stihie cuprindea mereu noi cartiere. Nu mai încăpea îndoială că focul era pus de mâini criminale, căci mereu alte incendii izbucneau în locuri depărtate unele de altele. De pe colinele pe care era construită Roma, flăcările curgeau ca niște râuri spre văile unde case cu câte cinci și șase caturi se înghesuiau una-ntr-alta, pline de tarabe, prăvălii, amfiteatre din lemn, înjghebate pentru diferite spectacole, depozite de cherestea, ulei, magazii de grâne, de alune și conuri de pin cu ale căror semințe se hrănea populația săracă și magazii de îmbrăcăminte care uneori, din mărinimia cezarilor, era distribuită gloatei pripășite prin străduțele strâmte. Acolo focul găsea hrană din belșug și-o devora cu lăcomie, stârnind lanțuri de explozii, înghițind străzi întregi cu repeziciune amețitoare. Oamenii care-și instalaseră corturile în afara orașului sau care stăteau cocoțați pe apeducte ghiceau după culoarea focului ce materii ard. Rafale înnebunite de vânt aruncau când și când din adâncurile focului trâmbe de coji de alune și migdale aprinse, care se ridicau brusc în sus ca niște stoluri uriașe de fluturi luminoși și plesneau cu zgomot în aer, sau, purtate de vânt, cădeau peste alte cartiere, peste apeducte și peste câmpurile din jurul orașului. Orice gând de salvare părea absurd. Panica sporea cu fiecare clipă. Pe de o parte, populația orașului își căuta salvarea prin fugă, asaltând toate porțile, iar pe de altă parte incendiul ademenea mii de oameni din împrejurimi, orășeni și țărani, păstori pe jumătate sălbatici din Campania, atrași de speranța jafului.
Strigătul: „Piere Roma!” răsuna necontenit pe buzele mulțimii. Pieirea orașului apărea în ceasurile acelea ca sfârșitul dominației romane însăși și dezlegarea tuturor legăturilor care ținuseră strânsă omenirea într-un singur nod. Gloata, formată mai ales din sclavi și venetici, care nu era deloc interesată în dominația imperiului roman și pe care răsturnarea putea numai să o elibereze de lanțuri, lua pe alocuri atitudini amenințătoare. Violența și jaful luau proporții. Părea că numai spectacolul pieirii orașului, ocupând atenția oamenilor, îi mai reținea și că măcelul avea să înceapă imediat ce orașul va fi devenit ruină. Sute de mii de sclavi, uitând că în afară de temple și ziduri Roma mai are încă vreo câteva zeci de legiuni în cele patru părți ale lumii, păreau că așteaptă doar un semnal și un conducător. Tot mai des era pomenit numele lui Spartacus — însă Spartacus nu mai era. În schimb, cetățenii începură să se adune în bande și să se dedea la tâlhării. Cele mai îngrozitoare zvonuri se răspândeau pe la toate porțile. Unii susțineau că, din porunca lui Jupiter, Vulcan distruge orașul printr-un pârjol ce izbucnește din pământ, alții că-i răzbunarea Vestei pentru vestala Rubria. Mulți oameni, convinși de aceste supoziții, nu mai voiau să salveze nimic; în schimb, împresurând templele, cereau îndurare zeilor. Însă cel mai persistent era zvonul că împăratul însuși poruncise să se dea foc Romei, ca să scape de mirosurile care veneau dinspre Subura și să construiască un nou oraș cu numele de Neronia. Zvonul acesta stârnea mânia oamenilor, și dacă, după cum gândea și Vinicius, s-ar fi găsit un conducător care să folosească izbucnirea aceasta de ură, lui Nero i-ar fi bătut ceasul cu mulți ani mai devreme.
Se spunea, de asemenea, că împăratul înnebunise, că a poruncit pretorienilor și gladiatorilor să lovească în popor, dezlănțuind un măcel general. Unii jurau pe zei că fiarele din vivarii au fost eliberate din porunca lui Barbă-Arămie, că au fost văzuți pe străzi lei cu coamele arzând, elefanți turbați și zimbri zdrobind oamenii sub copite. Zvonul acesta avea un temei. În câteva locuri, elefanții, înnebuniți de incendiul care se apropia, distruseseră vivariile și, ieșind în libertate, goneau într-o panică sălbatică în direcția opusă focului, distrugând totul în calea lor, ca un uragan. După zvonurile care circulau, oamenii pieriți în foc se numărau cu zecile de mii. Într-adevăr, pieriseră mulți. Unii, pierzându-și averea sau ființele cele mai dragi, se aruncau singuri în flăcări, de disperare. Pe alții însă îi înăbușise fumul. În centrul orașului, între Capitoliu, pe de o parte, și Quirinal, Viminal și Esquilin, pe de altă parte, ca și între Palatin și dealul Caelius, unde erau străzile cele mai populate, incendiul izbucnise în mai multe locuri deodată și grupurile de oameni, fugind, se trezeau pe neașteptate înconjurați de flăcări din toate părțile, pierind de o moarte îngrozitoare în mijlocul vâlvătăilor.
Înfricoșați, derutați, înnebuniți, în cele din urmă nu mai știau unde să fugă. Drumurile erau zăgăzuite de mormane de lucruri părăsite. În unele locuri strâmte, trecerea era complet înfundată. Cei care se refugiaseră în diferite piețe, cum era locul pe care mai târziu avea să fie clădit Amfiteatrul Flavian, sau în fața templului Terrei sau lângă porticul Liviei, sau mai sus, lângă templul Iunonei sau al Lucinei, sau pe maidanul dintre Clivus Vibrius și vechea Poartă Esquilină, încercuiți de o mare de foc, au pierit de dogoare. Chiar și în locurile unde n-a ajuns focul, au fost găsite după aceea sute de trupuri pârjolite; pe alocurea, nenorociții smulseseră lespezile de piatră din pavaj și, ca să se apere de dogoare, se îngropaseră pe jumătate în pământ. Aproape nicio familie din centrul orașului nu s-a putut salva cu toți ai ei. De-a lungul zidurilor, pe la porți și pe drumurile ce ieșeau din oraș, se auzeau urletele disperate ale femeilor care își strigau soții sau copiii pieriți în înghesuială sau în flăcări.
În timp ce unii cerșeau îndurarea zeilor, alții îi blestemau. Puteai vedea bătrâni întorși spre templul lui Jupiter Eliberatorul, care, ridicând mâinile, strigau: „Ești salvator, salvează-ți altarul, salvează orașul!” Mânia disperării se îndrepta mai ales împotriva vechilor zei romani, care, în credința populației, erau obligați să vegheze cu mai multă grijă decât ceilalți asupra cetății. Constatând că sunt neputincioși, își băteau joc de ei. În schimb, atunci când pe Via Asinaria apăru un convoi de preoți egipteni, ducând statuia zeiței Isis, salvată din templul de lângă Porta Caelimontana, mulțimea năvăli în cortegiu, se înhămă la car, îl duse până la Porta Appia, unde, luând statuia, o așeză în templul lui Marte, ciomăgindu-i pe preoții care îndrăzniră să se opună. În alte locuri, îi chemau în ajutor pe Serapis, Baal sau Iehova, ai căror adepți, ieșind ca un furnicar de pe străduțele din Subura și Transtiberim, umpluseră de larmă câmpiile de lângă ziduri. Printre lamentații de deznădejde, răsunau și strigăte de triumf; unii-l slăveau în cor pe „Stăpânul lumii”, alții, înfuriindu-se, se încăierau cu ei. În unele locuri, bărbați, bătrâni, femei și copii cântau imnuri ciudate, solemne, al căror sens nu putea fi înțeles și în care se repetau mereu, ca un refren, cuvintele: „Iată vine Judecătorul, e ziua mâniei și a răsplății”. Și astfel valurile de oameni neostoite, fără somn, înconjurau ca o mare biciuită de furtună orașul mistuit de flăcări.
Nici disperarea însă, nici blestemele, nici cântecele nu foloseau la nimic. Catastrofa era implacabilă, totală și neîndurătoare ca Destinul. Lângă Amfiteatrul lui Pompei luară foc depozitele de cânepă și frânghii, necesare în cantități uriașe în circuri, arene, pentru tot felul de mașini folosite la jocuri. Se aprinseră în același timp și clădirile vecine în care erau depozitate butoaiele cu smoală pentru uns funiile. Timp de câteva ore, această parte a orașului, dincolo de care se întindea Câmpul lui Marte, fu luminată de o coloană de flăcări atât de strălucitoare, încât spectatorii, pe jumătate înnebuniți de groază, avură impresia că fusese răsturnată ordinea zilelor și-a nopților și că răsărise soarele. Pe urmă însă, lumina sângerie copleși totul. Din noianul de foc țâșneau spre cerul înfierbântat jerbe de flăcări, risipindu-se în văzduh. Șiraguri de scântei și mănunchiuri incandescente smulse de vânt zburau hăt, departe, peste Campania, până spre munții Albani. Noaptea devenea tot mai luminoasă, aerul însuși părea că arde. Tibrul curgea ca un torent de jăratic. Nefericitul oraș se transformase într-un infern. Incendiul cuprindea spații tot mai mari, lua cu asalt dealurile, se revărsa peste șes, inunda văile.