În zorii zilei următoare, doi oameni în negru înaintau pe calea Appia spre șesul Campaniei.
Unul era Nazarius, celălalt apostolul Petru, care părăsea Roma și pe coreligionarii chinuiți acolo.
Cerul la răsărit căpătase o nuanță verzuie, care, încet, trecea în culoarea șofranului. Copacii cu frunze argintii, marmura albă a vilelor și arcadele apeductelor căpătau contur, ieșind încet din întuneric. Cerul se lumina treptat, luând tonuri aurii. Răsăritul parcă s-ar fi topit într-o apă roză și Munții Albani apărură vineții, copleșiți de lumină.
Aurora se oglindea în picăturile de rouă care tremurau pe frunzele copacilor. Ceața se rări, descoperind priveliștea vastă a șesului, cu case, cimitire, orășele și pâlcuri de arbori printre care străluceau albe coloane de temple.
Drumul era pustiu. Sătenii care aduceau legume în oraș probabil că nu apucaseră încă să se înhame la cărucioarele lor. Plăcile de piatră, cu care era pavat drumul până în munți, răsunau în liniștea dimineții sub sandalele de lemn pe care le purtau călătorii.
Soarele apăru dintr-un defileu al munților și un spectacol ciudat izbi privirile apostolului. I se păru că cercul de foc, în loc să se ridice pe cer, a coborât din munți și se rostogolește pe drum.
Petru se opri și spuse:
— Vezi lumina aceea care se apropie de noi?
— Nu văd nimic — răspunse Nazarius.
Petru își puse palma streașină la ochi și adăugă după o clipă:
— Vine spre noi un om în lumina soarelui.
La urechile lor nu ajungea însă nici cel mai mic zgomot de pași. În jur era liniște deplină. Nazarius vedea doar că în depărtare tremură copacii de parcă i-ar fi scuturat cineva și că lumina se revarsă tot mai bogată peste șes.
Privi mirat la apostol.
— Rabbi! Ce ai? — întrebă, neliniștit.
Petru scăpă din mâini toiagul de drumeț. Ochii lui priveau țintă înainte, buzele-i erau întredeschise. Pe față i se zugrăveau uimirea, bucuria, încântarea. Deodată, se aruncă în genunchi, cu mâinile întinse înainte, strigând:
— Christe! Christe!…
Căzu cu fața la pământ, ca și cum ar fi sărutat picioarele cuiva. După un răgaz de tăcere, se auziră cuvintele bătrânului, întrerupte de suspine:
— Quo vadis, Domine{160}?…
Nazarius nu auzi răspunsul, dar la urechile lui Petru ajunse o voce tristă și blândă, care spunea:
— Dacă tu părăsești poporul Meu, mă duc la Roma, ca să mă răstignească pentru a doua oară.
Apostolul zăcea la pământ cu fața în praf, nemișcat, fără să scoată o vorbă. Lui Nazarius i se păru că a leșinat sau că a murit. În sfârșit, se ridică, luând toiagul cu mâini tremurânde, și, fără să spună nimic, se întoarse spre cele șapte coline ale orașului.
Băiatul întrebă ca un ecou:
— Quo vadis, Domine?…
— La Roma — răspunse apostolul încet.
Și se întoarse.
Pavel, Ioan, Linus și toți credincioșii îl întâmpinară cu uimire și cu spaimă, mai ales că în zori, imediat după plecarea lui, pretorienii înconjuraseră casa lui Miriam și-l căutaseră pe apostol. La toate întrebările el le răspundea cu bucurie și liniște:
— L-am văzut pe Domnul!
Încă în aceeași seară, se duse la cimitirul Ostrianum să-i învețe și să-i boteze pe aceia care voiau să se scalde în apa vieții.
De atunci, venea acolo zilnic și veneau zi de zi mulțimi tot mai numeroase. Se părea că din fiecare lacrimă a martirilor se nasc noi adepți, că fiecare suspin din arenă răsună ca un ecou în mii de piepturi. Împăratul înota în sânge, Roma și întreaga lume păgână își făceau de cap, însă cei care se săturaseră de crime și nebunii, cei care fuseseră călcați în picioare, cei a căror viață era mizerie și asuprire, toți cei frământați, triști și nefericiți veneau să asculte ciudata poveste despre un zeu care, din dragoste pentru oameni, se lăsase răstignit, ca să le răscumpere păcatele.
Găsindu-l pe acest Dumnezeu, pe care-L puteau iubi, găseau ceea ce nu putea da nimănui lumea de atunci: fericirea dragostei.
Petru înțelese că nici împăratul, nici toate legiunile lui n-au să poată învinge adevărul viu, că n-au să-l înece nici lacrimile, nici sângele și că abia acum începe izbânda lui. Înțelese, de asemenea, și de ce-l întorsese Domnul din drum: iată, orașul acesta al orgoliului și al crimei, al desfrâului și al forței brutale începea să fie și orașul Lui, de două ori capitală, din care se va revărsa asupra întregii lumi cârmuirea trupurilor și a sufletelor.
Note
{160} Încotro mergi, Doamne (Stăpâne)?