Strigătul „Creștinii să fie dați leilor!” răsuna fără încetare în toate cartierele orașului.
În prima clipă, nu numai că nimeni nu s-a îndoit că ei erau adevărații făptași ai dezastrului, dar nici nu voia să se îndoiască, deoarece pedepsirea promitea să devină o extraordinară distracție pentru popor. S-a răspândit însă părerea că dezastrul n-ar fi luat proporții atât de îngrozitoare dacă n-ar fi fost la mijloc mânia zeilor, așa că se impuseră piacula, adică jertfe de purificare. Urmând prescripțiile Cărților Sibiline{139}, Senatul organiză festivități și rugi publice către Vulcan, Ceres și Proserpina. Matroanele aduceau jertfe Iunonei. O procesiune de femei se duse până la malul mării să ia apă cu care să stropească statuia zeiței. Femeile căsătorite pregăteau ospețe pentru zei și vegheau noaptea. Toată Roma se purifica de păcate și aducea jertfe ca să-și atragă bunăvoința Nemuritorilor. Între timp, printre ruine se trasau străzi noi, largi. Ici și colo, se și așeza temelia unor case splendide, palate și temple. Mai înainte de orice însă, se construiau în mare grabă uriașe amfiteatre de lemn, în care urmau să-și dea sufletul creștinii. Imediat după consfătuirea din casa lui Tiberius, porniră porunci la proconsuli să furnizeze animale sălbatice. Tigellinus goli vivariile tuturor orașelor italice, chiar și ale celor mai mici. Din porunca lui s-au organizat în Africa vânători uriașe, la care trebuia să ia parte toată populația locală. Au fost aduși elefanți și tigri din Asia, crocodili și hipopotami din Nil, lei din Atlas, lupi și urși din Pirinei, câini îndârjiți din Hibernia, câini moloși din Epir, bivoli și zimbri crunți din Germania. Din cauza numărului de întemnițați, jocurile urmau să întreacă prin grandoare tot ce se văzuse până atunci. Împăratul voia să înece în sânge amintirea incendiului, îmbătând Roma de propria-i cruzime.
Poporul ațâțat îi ajuta pe vigili și pe pretorieni în vânătoarea de creștini. De altfel, nu era un lucru dificil, căci creștinii, așezați în grupuri, cu corturile laolaltă cu restul populației, prin grădini, își recunoșteau în gura mare religia. Când erau împresurați, îngenuncheau și, cântând, se lăsau luați fără a opune rezistență. Răbdarea lor nu făcea decât să sporească mânia poporului, care, neînțelegând-o, o considera drept îndârjire și înrăire în crime. Pe urmăritori îi cuprindea furia. Uneori, mulțimea îi smulgea pe creștini din mâinile pretorienilor și-i sfâșia pe loc; femeile erau târâte de păr până la închisoare, copiii erau izbiți cu capul de pietre. Mii de oameni, zi și noapte, alergau, urlând, pe străzi. Victimele erau căutate printre dărâmături, în hornuri și pivnițe. În fața închisorilor, în jurul focurilor și butoaielor cu vin, se organizau ospețe bachice și jocuri. Seara, ascultau încântați răgetele animalelor, de care răsuna tot orașul. Închisorile erau înțesate și zilnic mulțimea și pretorienii mânau noi victime. Mila dispăruse. Se părea că oamenii uitaseră să vorbească și în nebunia lor sălbatică nu mai țineau minte decât un singur strigăt: „Creștinii să fie dați leilor!” Veniseră zile fierbinți și nopți sufocante, cum nu fuseseră niciodată înainte; aerul dospea de nebunie, sânge, crime.
La cruzimea asta nemăsurată, creștinii răspundeau cu o dorință tot atât de nemăsurată de martiriu. Adepții lui Christos mergeau de bunăvoie la moarte sau chiar o căutau, până când nu i-au oprit ordinele aspre ale superiorilor. La recomandarea lor, începură să se întâlnească numai în afara orașului, în catacombele de pe calea Appia și în viile din afara orașului, proprietatea patricienilor creștini, dintre care încă nu fusese niciunul închis. În Palatin se știa că printre adepții lui Christos sunt și Flavius, și Domitilla, și Pomponia Graecina, și Cornelius Pudens, și Vinicius. Împăratul însă se îndoia că populația s-ar lăsa convinsă că asemenea oameni au dat foc Romei și, pentru că era vorba în primul rând de convingerea poporului, pedeapsa și răzbunarea fură amânate pentru mai târziu. Alții credeau că pe patricienii aceia i-a salvat influența Acteii. Era o părere greșită. Petronius, după ce se despărțise de Vinicius, se dusese la Acteea să ceară ajutor pentru Ligia, însă ea nu putu să-i ofere decât lacrimi, căci trăia în uitare și durere, tolerată numai în măsura în care se ascundea de Poppea și de împărat.
O vizită totuși pe Ligia în închisoare, îi aduse veșminte și hrană și mai ales o puse la adăpost de jigniri din partea paznicilor închisorii, cumpărați de mai înainte.
Totuși Petronius, neputând uita că, dacă nu s-ar fi amestecat, dând ideea de a o lua pe Ligia din casa lui Aulus, ea probabil nu s-ar afla acum în închisoare, și, în afară de asta, dorind să câștige duelul cu Tigellinus, nu-și cruța nici timpul și nici intervențiile. În curs de câteva zile, se văzu cu Seneca, cu Domitius Afer, cu Crispinilla, prin care voia să ajungă la Poppea, cu Terpnos, cu Diodor, cu frumosul Pitagora și, în cele din urmă, cu Aliturus și Paris, cărora împăratul, de obicei, nu le refuza nimic. Cu ajutorul lui Chrysothemis, care devenise amanta lui Vatinius, se strădui să-și atragă chiar și sprijinul acestuia, fiind larg față de el și de alții, atât în promisiuni, cât și cu bani.
Toate aceste strădanii fură zadarnice. Seneca, nesigur de ziua sa de mâine, începuse să-i explice că creștinii, chiar dacă într-adevăr n-au incendiat Roma, trebuie să fie lichidați pentru binele orașului. Justifica adică viitorul măcel printr-o rațiune de stat. Terpnos și Diodor luară banii și nu făcură în schimb nimic. Vatinius îl informă pe împărat că s-a încercat cumpărarea lui. Numai singur Aliturus, care la început avea o atitudine dușmănoasă față de creștini, acum, fiindu-i milă de ei, îndrăzni să pomenească împăratului de fata întemnițată și să-l roage pentru ea, însă nu obținu nimic în afara răspunsului:
— Crezi oare că am un suflet mai mărunt decât al lui Brutus, care, pentru binele Romei, nu și-a cruțat proprii fii?
Când îi repetă lui Petronius răspunsul, acesta spuse:
— De vreme ce a găsit comparația cu Brutus, nu mai e nicio speranță.
Îi părea rău de Vinicius, temându-se ca nu cumva să-și ia viața. „Acum — își spunea Petronius — îl mai țin încă intervențiile pe care le face ca să salveze fata, întâlnirile cu ea și însăși suferința, însă când toate încercările au să eșueze și când se va stinge și ultima scânteie de speranță, pe Castor, el n-are să poată supraviețui și are să se străpungă cu propria-i sabie”. Petronius înțelegea mai ușor că poți să sfârșești în felul acesta decât să iubești și să suferi astfel. Între timp, Vinicius făcea încă tot ce-i dădea prin minte ca s-o salveze pe Ligia. Făcea vizite curtenilor, și el, cândva atât de mândru, le cerșea ajutorul. Prin Vitellius, îi oferi lui Tigellinus domeniile sale din Sicilia și tot ce-ar fi dorit. Tigellinus, nevoind să se expună la răzbunarea Augustei, refuză. Să se ducă personal la împărat, să-i cuprindă genunchii și să-l implore ar fi fost inutil. Vinicius voise, de fapt, să facă și asta, însă Petronius, auzind de planul lui, îl întrebă:
— Și dacă te refuză, dacă îți răspunde în glumă sau cu o amenințare mișelească, ce-ai să faci?
La întrebarea asta, fața lui Vinicius se contractă de durere și furie. Scrâșni din dinți amenințător.
— Da! — spuse Petronius. — De aceea nu te sfătuiesc s-o faci. Închizi toate căile de salvare!
Vinicius se stăpâni și, trecându-și palma peste fruntea brobonată de sudoare rece, spuse:
— Nu, nu! Sunt creștin!…
— Și ai să uiți de asta, cum ai uitat și adineauri. Ai dreptul să te duci pe tine la pierzare, dar nu și pe ea. Nu uita prin ce-a trecut înainte de moarte fiica lui Seianus.
Vorbind astfel, nu era tocmai sincer, căci îl interesa mai mult viața lui Vinicius decât a Ligiei. Știa însă că numai teama de a n-o pierde pe Ligia o să-l poată opri de la vreun pas disperat. Și avea dreptate. La Palatin se sconta pe venirea tânărului tribun și se luaseră măsurile corespunzătoare.
Suferințele lui Vinicius întrecuseră tot ce poate suporta un suflet de om. Din clipa când Ligia fusese întemnițată și martirizarea ei devenise o certitudine, nu numai c-o iubea mai mult ca oricând, ci o adora pur și simplu cu evlavie aproape religioasă, ca pe o divinitate. Gândindu-se că are s-o piardă pe această ființă iubită și sfântă și că, în afară de moarte, o așteaptă și chinuri, mai îngrozitoare chiar decât moartea, sângele îi îngheța în vine. Ființa lui toată devenise un geamăt necontenit. Mintea i se tulbura. Avea uneori senzația că-i arde creierul și că îndată are să-i plesnească. Încetase să mai înțeleagă ce se petrece. Nu mai înțelegea de ce Christos, cel milostiv, Dumnezeu, nu vine în ajutorul adepților Săi, de ce nu se despică pământul, înghițind zidurile afumate ale Palatinului și, odată cu ele, pe Nero, pe curteni, tabăra pretorienilor și întreg acest oraș al crimei. Își spunea că Christos n-are această putere, că nu poate să fie altfel, că tot ce se petrece sub ochii lui și-i frânge inima e un vis. Însă răgetul animalelor îi spunea că-i realitate, bocănitul topoarelor de sub care apăreau arenele îi spunea că asta-i realitatea, iar urletul oamenilor și închisorile pline i-o confirmau. Atunci și credința lui în Christos se clătina, adăugând un nou chin pentru el, poate cel mai îngrozitor din toate.
Iar Petronius îi spunea:
— Nu uita prin ce a trecut înainte de moarte fiica lui Seianus.
Note
{139} Culegere de oracole privitoare la destinul Romei antice, consultate ori de câte ori vreo calamitate abătută asupra cetății reclama o ceremonie publică pentru îmbunarea zeilor.