Abia termină Vinicius de citit, când în bibliotecă se strecură încet Chilon, neanunțat de nimeni, căci servitorii aveau ordin să-l lase să intre la orice oră din zi și din noapte.
— Fie ca divina mamă a mărinimosului tău strămoș Enea să fie cu tine atât de darnică — zise el — pe cât a fost de darnic cu mine divinul fiu al Maiei{98}.
— Ce-nseamnă asta? — întrebă Vinicius, sărind de la masa la care stătea.
Iar Chilon ridică fruntea și spuse:
— Eureka{99}!
Tânărul patrician fu atât de emoționat, încât multă vreme nu putut să rostească o vorbă.
— Ai văzut-o? — întrebă, în sfârșit.
— L-am văzut pe Ursus, stăpâne, și am vorbit cu el.
— Și știi unde s-au ascuns?
— Nu, stăpâne. Un altul, din pur amor propriu i-ar fi arătat ligianului că l-a recunoscut, ori s-ar fi apucat să-l descoasă unde locuiește și s-ar fi ales cu o lovitură de pumn, iar acum toate treburile pământești i-ar fi devenit indiferente, ori, trezind bănuiala uriașului, i-ar fi făcut pe ai ei să-i caute fetei altă ascunzătoare chiar în noaptea aceea. Eu n-am procedat astfel, stăpâne. Mi-ajunge să știu că Ursus lucrează la un morar lângă Emporium, care morar se numește Demas, ca și libertul tău, și îmi ajunge fiindcă oricare dintre sclavii tăi de încredere poate să se ducă dimineața să-i ia urma și să le afle ascunzătoarea. Eu îți aduc, stăpâne, certitudinea: Ursus se află aici, atunci și divina Ligia este în Roma. Și o a doua știre importantă: în noaptea asta ea va fi aproape cu siguranță în Ostrianum…
— În Ostrianum? Unde-i asta? — întrerupse Vinicius, voind probabil să dea fuga imediat la locul pomenit.
— Vechiul hipogeum între Via Salaria și Nomentana. Acel pontifex maximus al creștinilor despre care ți-am pomenit, stăpâne, și care era așteptat pentru mai târziu, a și sosit. În noaptea asta are să boteze și să predice în cimitirul acela. Își țin învățătura ascunsă, căci, deși nu există încă niciun edict care să le interzică religia, populația îi urăște, așa că trebuie să fie prudenți. Însuși Ursus mi-a spus că toți până la unul se adună astă noapte în Ostrianum, căci fiecare vrea să-l vadă și să-l audă pe acela care a fost primul ucenic al lui Christos și pe care ei îl numesc Apostolul. Și fiindcă la ei femeile participă la ritualuri împreună cu bărbații, s-ar putea ca dintre femei numai Pomponia să lipsească. Ea n-ar avea cum să justifice față de Aulus, adept al vechilor zei, plecarea ei noaptea de acasă. Ligia însă, o, stăpâne, care se află în grija lui Ursus și a mai marilor comunității, o să meargă fără îndoială împreună cu celelalte femei.
Vinicius, care până acum trăise parcă în friguri, ținut în viață numai de speranță, acum, când speranța părea că se împlinește, se simți dintr-o dată doborât de slăbiciune, de parcă după o călătorie istovitoare l-ar fi lăsat puterile tocmai când să ajungă la țintă. Chilon observă și se hotărî să profite:
— Porțile sunt păzite de oamenii tăi, stăpâne, și sunt convins că creștinii și-au dat seama de asta. Ei însă n-au nevoie de porți. Nici Tibrul n-are nevoie de ele și, deși celelalte drumuri sunt departe de râu, merită să faci un ocol ca să-l vezi pe „Marele Apostol”. De altfel, ei trebuie să cunoască mii de posibilități de a ieși dincolo de ziduri și sunt convins că le au. În Ostrianum ai s-o găsești, stăpâne, pe Ligia și chiar dacă, ceea ce n-aș crede, n-ar fi acolo, are să fie Ursus, căci mi-a promis să-l ucidă pe Glaucus. Mi-a spus că o să fie acolo și că îl omoară. Auzi, nobile tribun? Așa că sau îl urmărești și afli unde locuiește Ligia, sau poruncești oamenilor tăi să-l prindă ca pe un ucigaș și, avându-l la mână, îl silești să mărturisească unde a ascuns-o pe Ligia. Eu mi-am făcut treaba! Altul, o stăpâne, ți-ar fi spus că a băut Ursus zece cupe din vinul cel mai bun, până a scos taina de la el; sau ți-ar fi spus că l-a lăsat să câștige o mie de sesterți, la duodecim scriptorum; sau că a cumpărat informația cu două mii… Știu că mi i-ai întoarce îndoit. Cu toate astea, odată în viață… adică, am vrut să spun că întotdeauna în viață, am să fiu cinstit. Contez, după cum a spus mărinimosul Petronius, că toate cheltuielile vor fi răscumpărate și răsplata ta va depăși toate speranțele mele.
Vinicius însă era ostaș și se obișnuise nu numai să facă față la toate întâmplările, dar și să acționeze. Își stăpâni slăbiciunea de moment și spuse:
— N-ai să te păcălești, punându-ți nădejdea în mărinimia mea, dar mai întâi ai să mergi cu mine în Ostrianum.
— Eu în Ostrianum? — întrebă Chilon, care n-avea niciun chef să meargă acolo. — Eu, nobile tribun, am promis să-ți indic locul unde se află Ligia, dar n-am promis s-o răpesc… Gândește-te, stăpâne, ce s-ar întâmpla cu mine dacă acel Ursus ligian, după ce l-ar sfâșia pe Glaucus, ar ajunge la convingerea că nu l-a sfâșiat pe motive întemeiate? Oare nu m-ar considera pe mine (de altfel, pe nedrept) autorul omorului săvârșit? Ține minte, stăpâne, cu cât e cineva mai mare filozof, cu atât mai greu poate să răspundă la întrebările prostești ale oamenilor simpli. Ce i-aș răspunde dacă m-ar întreba de ce l-am acuzat pe medicul Glaucus? Dacă însă mă bănuiești că te-aș înșela, atunci am să-ți spun: să-mi plătești numai atunci când am să-ți arăt casa în care locuiește Ligia, iar azi fă-mi dovada doar a unei firmituri din dărnicia ta, pentru ca, în cazul în care, o stăpâne, ți s-ar întâmpla vreun accident, lucru de care să ne apere toți zeii, să nu rămân cu buzele umflate. Inima ta n-ar îndura asta niciodată.
Vinicius se apropie de lădița aflată pe un postament de marmură, numită arca și, scoțând din ea o pungă, o aruncă în Chilon.
— Astea sunt scrupula{100} — zise el. — Când Ligia va fi în casa mea, vei primi una ca asta plină cu aurei.
— O, Jupiter! — strigă Chilon.
— Ai să capeți de mâncare, apoi te poți odihni. Până deseară n-ai să te miști de aici, iar când o să se lase noaptea, ai să mă întovărășești la Ostrianum.
În prima clipă, pe fața grecului se oglindiră spaima și șovăiala, se liniști însă repede și spuse:
— Cine ți se poate împotrivi, stăpâne? Ia cuvintele astea ca o prezicere de bine, așa cum le-a luat odinioară pe altele asemănătoare marele nostru erou{101} în templul lui Amon. În ceea ce mă privește, aceste „scrupule” (își scutură punga) au învins scrupulele mele, fără a mai vorbi de tovărășia ta, care este pentru mine o fericire și o plăcere…
Vinicius îl întrerupse, nerăbdător, și începu să-l descoasă despre amănuntele discuției cu Ursus. Un lucru reieșea clar de aici: sau adăpostul Ligiei va fi descoperit încă în noaptea asta, sau ea însăși va putea fi răpită la înapoierea din Ostrianum. La gândul acesta pe Vinicius îl cuprinse o bucurie nebunească. Acum, când era aproape sigur că o va redobândi pe Ligia, supărarea și resentimentele pe care le nutrise împotriva ei dispărură. Pentru bucuria asta o iertă de orice vină. Se gândea la ea ca la o ființă scumpă și dorită, cu sentimentul că după o lungă călătorie se întoarce la el. Ar fi avut chef să cheme sclavii, să le poruncească să îmbrace casa în ghirlande. În clipa asta nu mai era supărat nici pe Ursus. Era gata să ierte tuturor totul. Chilon, care, cu toate serviciile pe care i le aducea, îi trezise întotdeauna o senzație de scârbă, acum i se păru un om amuzant și interesant. I se luminase casa, i se luminaseră ochii și chipul. Se simțea din nou tânăr și dornic de viață. Suferințele care-l măcinaseră nu-i dăduseră întreaga măsură a dragostei lui pentru Ligia. Înțelese acest lucru abia acum, când speranța s-o aibă devenea certă. Dorința de ea se trezea în Vinicius ca pământul încălzit de soarele primăverii; pornirile lui erau acum mai puțin oarbe și sălbatice, mai pline de bucurie și duioșie. Simțea în sine o energie nemărginită și era convins că-i de ajuns s-o vadă pe Ligia în fața lui și nimeni n-are să i-o mai poată lua, nici toți creștinii din întreaga lume, nici împăratul însuși.
Chilon prinse curaj, văzându-l cât e de bucuros, și începu să-i dea sfaturi. După părerea lui, jocul încă nu-i câștigat. Trebuie procedat cu maximă prudență, altfel totul se poate duce de râpă. Îl conjură pe Vinicius să n-o răpească pe Ligia din Ostrianum. Acolo trebuie să se ducă cu glugi pe cap, cu fețele acoperite, mulțumindu-se să privească din vreun colțișor întunecos, căutând printre cei prezenți. Dacă au s-o vadă pe Ligia, singurul lucru bun de făcut, o să fie s-o urmărească de departe, să vadă în care casă intră, iar a doua zi în zori să înconjoare casa cu un număr mare de sclavi și s-o ia de acolo, ziua, pe lumină. Ea, fiind ostatecă, aparține Cezarului, așa că o poate lua fără să se teamă de lege. Dacă n-au s-o găsească în Ostrianum, au să-l urmărească pe Ursus și rezultatul va fi același. La cimitir nu poate merge însoțit de un mare număr de oameni, căci ar atrage atenția asupra lor, iar atunci creștinii n-ar trebui decât să stingă toate luminile, așa cum au făcut la prima răpire, și să se risipească sau să se ascundă pe întuneric, în ascunzători numai de ei știute. În schimb, trebuie să se înarmeze sau mai bine, să ia cu sine vreo doi oameni siguri și puternici, să se poată apăra la nevoie.
Vinicius recunoscu că are perfectă dreptate și, amintindu-și de sfaturile lui Petronius, porunci sclavilor să-l aducă la el pe Croton. Chilon, care cunoștea pe toată lumea din Roma, se liniști pe deplin, auzind numele cunoscutului atlet, a cărui putere supraomenească o admirase adesea în arenă și declară că merge la Ostrianum. Punga plină cu aurei i se păru mult mai ușor de dobândit cu ajutorul lui Croton.
Se așeză deci, bine dispus, la masa la care-l chemă după puțin timp supraveghetorul din atrium și, în timp ce mânca, povesti sclavilor cum a furnizat stăpânului lor o alifie fermecată cu care-i de ajuns să ungi copitele celor mai slabi cai și îi lasă mult în urma lor pe ceilalți. Învățase să pregătească alifia asta de la un anumit creștin, căci mai marii creștinilor sunt mult mai pricepuți la farmece și minuni chiar decât thesalienii, deși Thesalia e renumită prin vrăjitoarele ei. Creștinii au o încredere nemărginită în el. Cine știe ce înseamnă peștele înțelege cu ușurință de ce au încredere în el. Vorbind astfel, se uita atent la fețele sclavilor în speranța că poate va descoperi printre ei un creștin și-l va denunța lui Vinicius. Când speranța îl înșelă, se simți dezamăgit și începu să mănânce și să bea peste măsură, nemaicontenind cu laudele la adresa bucătarului, pe care-l asigura că are să facă tot ce-i stă în putere să-l răscumpere de la Vinicius. Veselia lui era tulburată numai de gândul că la noapte va trebui să meargă în Ostrianum. Își făcea curaj, spunându-și că are să fie deghizat, pe întuneric și în tovărășia a doi oameni, dintre care unul este, ca luptător, zeul întregii Rome, celălalt patrician și cu înaltă funcție militară. „Chiar dac-au să-l descopere pe Vinicius — își zise el — n-au să îndrăznească să ridice mâna asupra lui, iar în ce mă privește, au să fie grozav de iscusiți dac-au să-mi vadă fie și vârful nasului.”
Aducându-și aminte de discuția cu lucrătorul, toată teama lui pieri. Nu avea nici cea mai mică îndoială că lucrătorul acela e Ursus. Din povestirile lui Vinicius și ale celor care o luaseră pe Ligia din palatul împăratului, aflase de puterea neobișnuită a acestui om. Deoarece pe Euricius îl întrebase de oameni deosebit de puternici, nu era nimic ciudat că i-l indicase pe Ursus. Pe urmă, tulburarea și revolta lucrătorului, când îi pomenise de Vinicius și Ligia, nu-ți permitea să te îndoiești că aceste persoane îl interesează în mod deosebit; el pomenise de asemenea de căința lui pentru un omor, iar Ursus îl omorâse pe Atacinus; în afară de asta, și semnalmentele lucrătorului corespundeau întru totul descrierii lui Vinicius. Numai numele schimbat putea trezi îndoieli, Chilon însă avusese timp să afle că creștinii primesc adesea la botez nume noi.
„Dacă Ursus îl omoară pe Glaucus – își zise Chilon – e bine, dacă nu-l omoară, o să fie de asemenea bine; o dovadă cât de greu se decid creștinii să ucidă. L-am prezentat pe acest Glaucus ca pe fiul lui Iuda și trădător al tuturor creștinilor. Am fost atât de elocvent, încât până și o piatră s-ar fi mișcat și ar fi făgăduit că-i cade în cap lui Glaucus. Totuși, abia l-am convins pe ursul acesta ligian să-mi promită că pune laba pe el… Șovăia, nu voia, vorbea de întristare și de pocăința lui. Se vede treaba că între ei răzbunarea nu-i permisă… Nedreptățile îndurate trebuie să le ierți, pentru cele îndurate de alții, nu prea ai voie să te răzbuni, ergo, gândește-te, Chilon, ce te poate amenința? Glaucus n-are voie să se răzbune pe tine!… Dacă Ursus nu-l ucide pe Glaucus pentru o vină atât de mare ca trădarea tuturor creștinilor, cu atât mai mult n-are să te omoare pe tine pentru una atât de mică cum este trădarea unui singur creștin. De altfel, după ce-am să-i arăt odată acestui lasciv porumbel sălbatic cuibul porumbiței, am să mă spăl pe mâini de toate și am să mă mut înapoi în Neapolis. Și creștinii pomenesc de o spălare a mâinilor, probabil că ăsta-i mijlocul prin care, dacă ai un litigiu cu ei, poți să-l lichidezi definitiv. Sunt niște oameni buni creștinii ăștia și se vorbește atât de rău despre ei! O, zei! Asta-i dreptatea pe lume! Oricum, învățătura asta îmi place pentru că nu permite să ucizi. Dar dacă nu permite să ucizi, atunci cu siguranță că nu permite nici să furi, nici să înșeli, nici să mărturisești fals, așa că n-aș zice că-i ușoară. Probabil că ea te învață nu numai să mori cinstit, cum te învață stoicii, dar și să trăiești cinstit. Dac-am să fac cândva avere și am să am o casă ca asta și sclavi tot așa de mulți, poate c-am să devin creștin pentru un timp oarecare, cât o să-mi convină. Bogatul poate să-și permită orice, chiar și să fie virtuos… Da! Asta e o religie pentru bogați și nu înțeleg de ce-s atâția săraci printre ei. Ce câștig au din asta? Și cum de lasă ca virtutea să-i lege de mâini? Trebuie să reflectez cândva asupra acestui lucru. Deocamdată, slavă ție, Hermes, că m-ai ajutat să-l găsesc pe bursucul ăsta… Dac-ai făcut asta pentru cele două junci albe de aceeași vârstă și cu coarnele aurite, atunci nu te mai recunosc. Să-ți fie rușine, doborâtorule al lui Argus{102}. Un zeu atât de isteț să nu prevadă de la bun început că n-o să capete nimic! Îți ofer în schimb recunoștința mea, iar dacă preferi în locul recunoștinței mele două dobitoace, atunci tu ești al treilea și în cel mai bun caz ar trebui să fii păstor, nu zeu. Păzește-te să nu dovedesc oamenilor ca filozof ce sunt că nu exiști, căci atunci nimeni n-o să-ți mai aducă jertfe. Cu filozofii e recomandabil să fii în relații bune.”
Astfel, discutând cu sine și cu Hermes, se întinse pe o laviță, își puse mantia sub cap și în timp ce sclavii strângeau masa, adormi. Fu trezit când sosi Croton. Apoi intră în atrium, unde avu prilejul să contemple, plăcut impresionat, statura gigantică a lanistului, fost gladiator, care domina încăperea. Croton se învoise cu Vinicius asupra prețului expediției și tocmai îi spunea:
— Pe Hercule! Bine că m-ai chemat la tine azi, stăpâne, căci mâine plec la Benevent. M-a chemat acolo nobilul Vatinius să lupt în prezența împăratului cu un oarecare Sifax, cel mai puternic negru pe care l-a dat cândva Africa. Îți închipui, stăpâne, cum are să-i trosnească șira spinării în brațele mele, dar în afară de asta, am să-i zdrobesc cu pumnul și falca lui cea neagră.
— Pe Pollux! — răspunse Vinicius. — Sunt convins că așa ai să faci, Croton.
— Și ai să procedezi foarte bine — adăugă Chilon. — Da!… În afară de asta, să-i zdrobești falca! E un gând bun și o faptă demnă de tine. Sunt gata să pun rămășag că ai să-i zdrobești falca. Deocamdată însă, unge-ți membrele cu ulei, dragul meu Hercule, și încinge-te, căci să știi că poți avea de-a face cu un adevărat Caccus{103}. Omul care o păzește pe fata ce-l interesează pe ilustrul Vinicius, se pare că are o putere excepțională.
Chilon vorbea așa numai ca să ațâțe ambiția lui Croton, însă Vinicius spuse:
— Așa-i, n-am văzut, dar mi s-a spus despre el că, prinzând un taur de coarne, poate să-l târască până unde vrea.
— Vai! — strigă Chilon, care nu-și închipuise ca Ursus să fie atât de puternic.
Croton zâmbi disprețuitor.
— Mă prind, ilustre stăpâne — spuse el —, să apuc cu mâna asta pe cine-mi indici, iar cu astălaltă să mă apăr de șapte asemenea ligieni și să-ți aduc fata acasă chiar dacă toți creștinii din Roma ar goni după mine ca lupii de Calabria. Dacă n-am să fac asta, mă las biciuit pe acest impluvium.
— Nu-l lăsa, stăpâne, să facă asta! — strigă Chilon. — Au să arunce în noi cu pietre și atunci la ce-o să mai ajute puterea lui? Nu-i mai bine să luăm fata din casă și să n-o expunem nici pe ea, nici pe noi la pieire?
— Așa o să facem, Croton — încuviință Vinicius.
— Banii tăi, voia ta! Ține minte însă, stăpâne, că mâine plec la Benevent.
— Am cinci sute de sclavi numai în oraș — răspunse Vinicius.
După aceea, le făcu semn să plece, iar el se duse în bibliotecă și, așezându-se, scrise către Petronius următoarele cuvinte:
„Chilon a găsit-o pe Ligia. Astă seară mă duc cu el și cu Croton în Ostrianum și am s-o răpesc sau acolo pe loc, sau mâine din casa în care se ascunde. Fie ca zeii să reverse asupra ta toată bunăvoința lor. Rămâi sănătos, carissime, căci bucuria nu-mi permite să scriu mai mult.”
Lăsând trestia din mână, începu să se plimbe cu pași repezi prin încăpere, căci în afară de bucuria care-i umpluse sufletul, îl mistuia înfrigurarea. Își spunea că a doua zi Ligia are să fie în casa asta. Încă nu știa cum are să se poarte cu ea, simțea însă că dacă ea o să vrea să-l iubească, are să devină sclavul ei. Își aminti de asigurările Acteii că a fost iubit și se înduioșă. Va trebui deci numai să învingă pudoarea ei feciorelnică și unele jurăminte pe care probabil le impune învățătura creștină. Dacă-i așa, după ce Ligia va fi în casa lui și va ceda îmbierilor sau forței, va trebui să-și spună și ea: „S-a întâmplat! Ce să-i faci?” iar pe urmă va fi docilă și iubitoare.
Intrarea lui Chilon întrerupse cursul acestor plăcute gânduri.
— Stăpâne — spuse grecul —, iată ce mi-a venit în minte: dar dacă creștinii au anumite însemne, anumite tessera fără de care nu va fi lăsat nimeni să intre în Ostrianum? Știu că în casele de rugăciuni așa se procedează. Am primit odată un asemenea însemn de la Euricius; permite-mi deci să mă duc la el, să-l întreb amănunțit și să mă aprovizionez cu asemenea însemne dacă se dovedesc absolut necesare.
— Bine, nobile înțelept — răspunse Vinicius, vesel. — Vorbești ca un om prevăzător și pentru asta ți se cuvine laudă. Ai să mergi deci la Euricius, sau unde-ți place, dar pentru mai mare siguranță ai să lași aici, pe masă, punga aceea pe care-ai căpătat-o.
Chilon, care întotdeauna se despărțea cu durere de bani, se cam strâmbă, însă, neavând încotro, se conformă poruncii și ieși. De la Carinae până la Circ, unde se afla dugheana lui Euricius, nu era prea departe; de aceea se întoarse cu mult înainte de căderea serii.
— Iată însemnele, stăpâne. Fără ele nu ne-ar fi dat drumul. L-am întrebat amănunțit despre drum. I-am spus lui Euricius că am nevoie de însemne numai pentru prietenii mei, eu însumi n-am să merg, fiindcă pentru mine, om bătrân, e prea departe și, în sfârșit, că mâine am să-l văd oricum pe Marele Apostol, care are să-mi repete fragmentele cele mai frumoase din cuvântarea sa.
— Cum adică: n-ai să mergi? Trebuie să mergi! — spuse Vinicius.
— Știu că trebuie, însă am să merg bine învelit cu o glugă și pe voi vă sfătuiesc să faceți la fel, altfel putem speria păsările.
Curând, începură să se pregătească, căci se lăsa amurgul pe pământ. Luară mantii galice, cu glugi, și felinare; în plus, Vinicius se înarmă pe sine și pe tovarășii săi cu cuțite scurte, încovoiate. Iar Chilon își puse peruca de care făcuse rost pe drumul de întoarcere de la Euricius. Apoi porniră, grăbind să ajungă la îndepărtata Poartă Nomentana înainte de închiderea ei.
Note
{98} Hermes, fiul lui Zeus și al Maiei, solul zeilor, protectorul comerțului, întruchiparea iscusinței și a șireteniei. La romani – Mercur.
{99} Am găsit! (în lb. greacă).
{100} Mărunțiș.
{101} Este vorba de Alexandru Macedon, care a consultat celebrul oracol din oaza lui Amon, cu prilejul campaniei din Egipt (331 î.e.n.).
{102} În mitologia greacă, monstru cu o sută de ochi, ucis de Hermes, care l-a adormit cu flautul său.
{103} Monstru mitologic.