Casa lui Vinicius era într-adevăr împodobită cu ramuri verzi de mirt și iederă, care atârnau ca niște draperii pe pereți și pe la uși. Coloanele erau înfășurate în ghirlande de viță de vie. În atrium, peste a cărui deschidere din tavan fusese întinsă o draperie de lână purpurie pentru a feri încăperea de răcoarea nopții, era lumină ca ziua. Ardeau lampadare cu câte opt și câte douăsprezece flăcări, având formă de vase, de copaci, de animale, de păsări sau de statui cioplite din alabastru, din marmură, din bronz de Corint aurit, susținând lămpi pline cu uleiuri parfumate, nu chiar atât de prețioase ca celebrul candelabru din templul lui Apollo de care se slujea Nero, însă frumoase și sculptate de maeștri celebri. Unele erau prevăzute cu sticlă de Alexandria, altele mascate de văluri străvezii aduse tocmai de pe malurile Indului, roșii, azurii, galbene, violete, înecând atriumul în lumina lor multicoloră. Aerul mirosea a parfum de nard, care-i plăcea lui Vinicius de când luptase în Orient. În adâncul casei, unde mișunau siluete de sclave și sclavi, era de asemenea lumină. În triclinium masa era pregătită pentru patru persoane, căci la petrecere, în afară de Vinicius și Ligia, urmau să ia parte Petronius și Chrysothemis.
Vinicius urmase întru totul sfatul lui Petronius să nu se ducă personal după Ligia, ci să-l trimită pe Atacinus cu aprobarea primită de la împărat, iar el s-o primească amabil, ba chiar cu toată cinstea cuvenită:
— Ieri ai fost beat — îi spuse el. — Te-am văzut: te-ai purtat cu ea ca un pietrar din munții Albani. Nu fi prea insistent și ține minte că vinul trebuie băut pe îndelete. Să știi, de asemenea, că e plăcut să dorești, dar mult mai plăcut să fii dorit.
Chrysothemis avea în privința asta o părere personală, întrucâtva diferită; Petronius însă, numind-o vestala și porumbița lui, îi explică deosebirea care trebuie să existe între un experimentat conducător de car de la circ și un flăcăiandru care se urcă pentru prima oară în cvadrigă. Apoi, întorcându-se spre Vinicius, continuă:
— Câștigă-i încrederea, înveselește-o, fii mărinimos cu ea. N-aș vrea să asist la o petrecere tristă. Jură-i chiar pe Hades c-ai s-o dai înapoi Pomponiei, iar tu va trebui s-o faci ca mâine să prefere să rămână aici decât să se întoarcă acasă.
După aceea, arătând spre Chrysothemis, adăugă:
— Eu, de cinci ani procedez zilnic cam în același fel cu această turturea sperioasă și nu pot să mă plâng c-ar fi crudă cu mine…
Chrysothemis îl lovi ușor cu evantaiul din pene de păun și spuse:
— Cum, nu m-am opus, satirule?
— De dragul predecesorului meu…
— Sau nu mi-ai stat la picioare?
— Ca să-ți pun inele pe degetele de la picioare.
Chrysothemis își privi involuntar picioarele pe ale căror degete luceau într-adevăr nestemate, și amândoi începură să râdă. Vinicius însă nu era atent la controversa lor. Inima îi bătea neliniștită sub veșmântul înflorat de preot sirian, cu care se îmbrăcase ca s-o primească pe Ligia.
— Acum trebuie să fi ieșit din palat — spuse Vinicius, vorbind parcă singur.
— Trebuie să fi ieșit — răspunse Petronius. — Poate că, între timp, îți voi povesti despre profețiile lui Apollonios din Tyana, sau povestea aceea cu Rufinus pe care, nu mai țin minte de ce, n-am terminat-o.
Însă pe Vinicius îl interesa tot atât de puțin Apollonios din Tyana, cât și povestea lui Rufinus. Gândul lui era la Ligia și, deși știa că e mai elegant s-o primească acasă decât să meargă în chip de zbir la palat, în anumite momente regreta că nu s-a dus numai pentru că ar fi putut s-o vadă mai curând și să stea lângă ea, în întuneric, în lectica de două persoane.
În acest timp, sclavii aduseră vase de aramă pe trepiedele împodobite cu capete de berbec și începură să presare peste cărbunii încinși bucățele mici de smirnă și nard.
— Acum cotesc spre Carinae — spuse Vinicius din nou.
— El n-are să reziste: o să fugă în întâmpinarea ei și ar putea trece pe lângă lectică fără să-i întâlnească! — strigă Chrysothemis.
Vinicius zâmbi absent și spuse:
— Ba da, am să rezist.
Începu să gâfâie cu nările fremătându-i. Văzându-l, Petronius ridică din umeri.
— N-are el stofă de filozof nici de un sesterț măcar — zise Petronius — și n-o să fac niciodată din acest fiu al lui Marte un om.
Vinicius nici măcar n-auzea.
— Sunt acum în Carinae!…
Și într-adevăr ei coteau spre Carinae. Sclavii, numiți lampadari{83}, mergeau înainte, alții, numiți pedisequi, de ambele părți ale lecticei, iar Atacinus în urma ei, supraveghind cortegiul.
Înaintau încet, căci torțele, în orașul acesta înecat în beznă, luminau prost drumul. Străzile din apropierea palatului erau pustii, trecea doar din când în când câte un om, luminându-și drumul cu felinarul, însă mai departe, erau neobișnuit de populate. Aproape că din fiecare străduță ieșeau câte trei-patru oameni, toți fără felinare și toți în pelerine negre. Unii mergeau în pas cu cortegiul, amestecându-se cu sclavii, alții, în grupuri mai mari veneau din direcția opusă. Unii se clătinau ca bețivii. În anumite momente, trecerea cortegiului devenea atât de grea, încât lampadarii strigau:
— Loc pentru nobilul tribun Marcus Vinicius!
Ligia văzuse printre perdele grupurile acestea negre și începuse să tremure de emoție. O cuprindeau pe rând speranța și teama. „El e! E Ursus cu creștinii! Acum are să se întâmple”, spunea ea cu buzele tremurânde. „O, Christoase, ajută-mă! O, Christoase, salvează-mă!”
Atacinus, care la început nu dăduse atenție acelei neobișnuite mișcări de pe stradă, începu la un moment dat să se neliniștească. Era ceva ciudat. Lampadarii trebuiau să strige tot mai des: „Loc pentru lectica nobilului tribun!” Oamenii necunoscuți împingeau într-atât lectica, încât Atacinus porunci sclavilor să-i gonească cu bețele.
Deodată, se auziră țipete în fruntea cortegiului și în aceeași clipă se stinseră toate torțele. În jurul lecticii se produse învălmășeală și încăierarea începu. Atacinus își dădu seama că era un atac pus la cale.
Când înțelese asta, înlemni. Se știa că uneori împăratul, însoțit de curtenii săi, ca să se distreze, se deda la violențe în Subura și în alte cartiere ale orașului. Se știa că din aceste incursiuni nocturne se întorcea uneori plin de cucuie și vânătăi, dar cine se apăra, era condamnat la moarte chiar dacă era senator. Casa vigililor, a căror îndatorire era să vegheze asupra ordinii în oraș, nu se afla prea departe, însă în asemenea cazuri, paza se prefăcea surdă și oarbă. În jurul lecticii încăierarea era în toi; oamenii se luptau, lovindu-se năprasnic, răsturnând și călcând totul în picioare. Lui Atacinus îi fulgeră prin gând: orice-ar fi, trebuie s-o salveze pe Ligia și pe sine, iar restul să-l lase în voia soartei. O trase cumva din lectică, o luă în brațe și încercă să se furișeze prin întuneric, însă Ligia începu să strige:
— Ursus! Ursus!
Era îmbrăcată în alb, așa că putea fi văzută prin beznă. Atacinus încercă s-o învelească în grabă cu mantia lui, când deodată un clește teribil îl apucă de gât, iar peste cap i se abătu parcă un bolovan uriaș, zdrobitor.
Se prăbuși pe loc, ca un bou izbit cu barosul în fața altarului lui Jupiter.
Cei mai mulți dintre sclavi zăceau la pământ sau se salvaseră luând-o la fugă, ciocnindu-se prin întunericul dens de colțurile zidurilor și rănindu-se. La fața locului rămase numai lectica sfărâmată în încăierare. Ursus o ducea pe Ligia spre Subura. Tovarășii lui îl urmau, risipindu-se treptat pe drum.
Sclavii se adunară în fața casei lui Vinicius, să se sfătuiască. Nu îndrăzneau să intre. După un scurt conciliabul, se întoarseră la locul ciocnirii, unde găsiră câteva trupuri zăcând pe jos. Printre ele se afla și Atacinus, care mai dădea semne de viață, dar deodată zvâcni puternic, se încordă și rămase nemișcat.
Îl luară cu ei, oprindu-se din nou în fața porții. Trebuiau să-l anunțe pe stăpân de cele întâmplate.
— Să anunțe Gulo — șoptiră câțiva. — Și lui îi curge sânge pe față, ca și nouă, iar stăpânul îl iubește. Pentru Gulo primejdia e mai mică decât pentru alții.
Dar germanul Gulo, un sclav bătrân, care-l crescuse pe Vinicius de copil și pe care acesta îl moștenise de la mama lui, sora lui Petronius, spuse:
— Eu îl anunț, dar mergem toți. Să nu cadă numai asupra mea mânia lui.
Vinicius începuse să fie neliniștit de-a binelea. Petronius și Chrysothemis râdeau de el. Se plimba cu pași repezi, încoace și încolo, prin atrium, repetând într-una:
— Ar fi trebuit să fie de mult aici!… Ar fi trebuit să fie de mult aici!…
Și voia să plece, însă Petronius și Chrysothemis îl reținură.
Deodată, se auziră pași la intrare și în atrium pătrunse un grup de sclavi. Oprindu-se lângă perete, ridicară mâinile și începură să se vaiete:
— Aaaa!… Aa!
Vinicius se năpusti la ei.
— Unde-i Ligia? — strigă el cu voce teribilă.
— Aaaa!…
Gulo îi ieși înainte cu fața însângerată, cerând în grabă îndurare:
— Iată sângele nostru, stăpâne! Am apărat-o! Iată sângele, stăpâne, iată sângele!
Nu apucă să termine, căci Vinicius, înșfăcând un sfeșnic de bronz, zdrobi dintr-o lovitură țeasta sclavului. Apoi, se prinse cu mâinile de cap și, înfigându-și degetele în păr, gemu răgușit:
— Me miserum! Me miserum!…
Cu fața învinețită, cu ochii înfundați sub frunte, cu spume la gură, răcni cu o voce neomenească:
— Vergi!
— Stăpâne! Aaaa!… Îndură-te! — gemeau sclavii.
Petronius se ridică cu o expresie de dezgust pe față.
— Hai, Chrysothemis! — spuse el. — Dacă vrei să vezi carne, am să pun să se deschidă prăvălia măcelarului din Carinae.
Și ieși din atrium, iar în întreaga casă împodobită cu iederă, pregătită pentru petrecere, curând răsunară gemete și șuierături de vergi, care ținură aproape până dimineața.
Note
{83} Se numeau astfel sclavii care, o dată cu lăsarea întunericului, purtau torțe aprinse, luminând calea personajelor importante.