Totul era zadarnic. Vinicius se înjosi într-atât, încât căută sprijin la liberții și sclavele împăratului și ale Poppeii, plătind promisiunile lor vane, încercând să-i atragă de partea lui prin daruri bogate. Îl găsi pe primul soț al Augustei, Rufrius Crispinus, și obținu de la el o scrisoare. Dărui vila din Antium fiului ei din prima căsătorie, lui Rufius, reușind doar să-l înfurie pe împărat, care-l ura pe fiul acesta vitreg. Printr-un trimis special îi scrise celui de-al doilea soț al Poppeii, lui Otho, în Spania, oferindu-i întreaga sa avere și pe sine însuși, până când, în cele din urmă, își dădu seama că era doar o jucărie în mâinile oamenilor și că, dacă s-ar fi prefăcut că puțin îi pasă de întemnițarea Ligiei, ar fi eliberat-o poate mai repede. Ceea ce observă și Petronius.
Între timp, zilele se scurgeau una după alta. Amfiteatrele erau gata. Se împărțeau tessere, adică semne de intrare la ludus matutinus. Însă de data asta jocurile acestea de „matineu” aveau să dureze săptămâni și luni de zile din cauza numărului nemaipomenit de mare al victimelor. Nici nu mai știau unde să-i întemnițeze pe creștini. Închisorile erau ticsite. Se iviseră frigurile. Puticuli, adică gropile comune în care erau îngropați sclavii, începuseră a se umple. De teamă ca bolile să nu se răspândească în tot orașul, autoritățile hotărâră să se grăbească.
Și toate aceste vești ajungeau la urechile lui Vinicius, stingând în el ultimele scăpărări ale speranței. Până mai existase un răgaz, putuse să-și facă măcar iluzii că are să obțină ceva, însă acum nu mai era nici acest răgaz. Spectacolele urmau să înceapă. Ligia putea să fie dusă în orice moment în cuniculum{140}-ul circului, de unde nu mai exista altă ieșire decât în arenă. Vinicius, neștiind unde o va arunca soarta și cruzimea stăpânirii, începu să umble pe la toate circurile, să-i cumpere pe paznici și pe bestiari, să le ceară lucruri pe care ei nu le puteau împlini. Uneori, își dădea seama că se zbate atâta doar ca să-i facă moartea mai puțin îngrozitoare, și atunci simțea că în loc de creieri are în cap cărbuni încinși.
Nici nu se gândea să-i supraviețuiască. Hotărâse să piară odată cu ea. Se temea numai ca durerea să nu-l ucidă mai înainte. Prietenii lui și Petronius erau convinși că ziua în care împărăția umbrelor se va deschide înaintea lui nu era prea departe. Fața lui Vinicius se făcuse cenușie, ca măștile de ceară ținute în lararii. I se întipărise pe chip uimirea, de parcă n-ar fi înțeles ce se întâmplă. Când cineva îi vorbea, își ducea mâinile la tâmple, cu o mișcare mecanică, și se uita speriat, năuc, nedumerit la interlocutor. Nopțile și le petrecea împreună cu Ursus, în închisoare, la ușa Ligiei, iar dacă ea îi poruncea să plece și să se odihnească, se întorcea la Petronius și se plimba prin atrium până dimineața. Sclavii îl găseau adesea îngenuncheat, cu mâinile ridicate la cer, sau zăcând cu fața la pământ. Se ruga lui Christos, căci el era ultima speranță. Totul dăduse greș. Ligia putea fi salvată numai printr-o minune, așa că Vinicius se bătea cu fruntea de plăcile de piatră ale podelei și implora minunea.
Atâta rațiune îi mai rămăsese ca să înțeleagă că rugăciunea lui Petru înseamnă mai mult decât a lui. Petru i-o promisese pe Ligia, Petru îl botezase, Petru însuși făcea minuni, așa că el trebuia să-i aducă salvarea și ajutorul.
Într-o noapte, se duse să-l caute. Creștinii, dintre care nu mai rămăseseră decât puțini, îl ascundeau acum cu grijă, ferindu-se chiar și unii de alții, pentru ca vreunul mai slab de duh să nu-l trădeze fără să vrea sau într-adins. În învolburarea evenimentelor, Vinicius, preocupat numai de invențiile pentru salvarea Ligiei, îl pierduse din ochi pe Apostol. De la botezul său, nu-l mai întâlnise decât o dată, înainte de începerea prigoanei. Se duse la săpătorul în a cărui colibă fusese botezat și află de la acesta că într-o vie de lângă Porta Salaria, proprietatea lui Cornelius Pudens, va avea loc o adunare a creștinilor. Săpătorul se oferi să-l conducă pe Vinicius, asigurându-l că-l va găsi acolo pe Petru. Pe înserate, porniră și, ieșind dincolo de ziduri, o apucară pe niște văi pe care creștea trestia și ajunseră la o vie așezată într-un loc sălbatic și ferit. Adunarea se ținea în șopronul în care, de obicei, se zdrobeau strugurii. Când se apropiară, urechile lui Vinicius prinseră rumoarea rugăciunii, apoi, după ce intră înăuntru, zări la lumina palidă a felinarelor câteva zeci de oameni îngenuncheați și cufundați în rugăciune. Rosteau un fel de litanie. Vocile bărbătești și femeiești repetau mereu: „Christoase, îndură-te!” În vocile acestea vibrau o tristețe și o durere sfâșietoare.
Petru era acolo. În față de tot, îngenuncheat înaintea unei cruci de lemn, bătută în peretele șopronului, se ruga. Vinicius îl recunoscu de departe, după părul lui alb și mâinile ridicate spre cer. Primul gând al tânărului patrician fu să treacă printre oameni, să se arunce la picioarele Apostolului și să strige: „Salvează-mă!”, însă fie solemnitatea rugăciunii, fie slăbiciunea îi îndoi genunchii și, căzând la pământ, la intrare, începu să repete și el, gemând și cu mâinile strâns împreunate: „Christoase, îndură-te!” Dac-ar fi fost cât de cât lucid, ar fi înțeles că nu numai el și-a adus aici durerea, tristețea și teama. În toată adunarea nu era un singur suflet de om care să nu fi pierdut ființe dragi. Cei mai zeloși și cei mai plini de curaj dintre adepți erau întemnițați și cu fiecare clipă se răspândeau noi vești despre înjosirile și chinurile la care erau supuși la închisori. Nenorocirea întrecuse toate presupunerile. Rămăsese doar pumnul acesta de oameni, dar printre ei nu mai era nicio inimă care să nu se clatine în credința ei și să nu se întrebe cu îndoială: unde-i Christos? De ce îngăduie ca demonul să devină mai puternic decât Dumnezeu?
Ei totuși îl implorau cu disperare să fie milos. În fiecare suflet mocnise până acum speranța că El va veni, va nimici răul, îl va arunca în prăpastie pe Nero și va lua în stăpânire lumea… Se mai uitau încă la cer, mai ascultau încă, se mai rugau încă, tremurând. Și Vinicius, pe măsură ce repeta: „Christoase, îndură-te!”, era cuprins de exaltare, ca atunci, în coliba săpătorului. Iată, Îl cheamă din adâncul durerii, din abis, Îl cheamă Petru. Din clipă în clipă, se va despica cerul, pământul se va cutremura din temelii și va coborî El, orbitor de luminos, cu stele la picioare, milos, dar și amenințător. El, care-i va ridica la ceruri pe credincioșii Săi și va porunci hăului să-i înghită pe prigonitori.
Vinicius își acoperi fața cu mâinile și se prăbuși la pământ. Deodată, îl înconjură liniștea; părea că teama a înghețat strigătele pe buzele tuturor celor de față. I se părea că trebuie neapărat să se întâmple ceva, că va urma o minune. Era convins că în clipa în care se va ridica și va deschide ochii, va zări o lumină care-i va orbi pe muritori și va auzi o voce care va opri bătaia inimilor.
Însă tăcerea continua. În cele din urmă, fu întreruptă de un plâns de femeie.
Vinicius se ridică și privi, uluit, înaintea sa.
În șopron, în locul luminilor supranaturale, clipeau flăcăruile mici ale felinarelor și luna care pătrundea printr-o spărtură din acoperiș, răspândind o lumină argintie. Oamenii, care stăteau îngenuncheați alături de Vinicius, ridicau în tăcere fețele ude de lacrimi spre cruce. Ici și colo, se auzeau hohote, iar de afară se auzea fluieratul încet al paznicilor. Atunci, Petru se sculă și, întorcându-se spre oameni, zise:
— Copii, îndreptați-vă cugetele către Mântuitorul nostru și oferiți-I lacrimile voastre!
Și tăcu.
Deodată, dintre cei adunați, răsună o voce de femeie plină de reproș amarnic și de durere fără margini:
— Eu sunt văduvă, am avut un singur fiu, care mă ținea… Dă-mi-l înapoi, Doamne!
Urmă un răstimp de liniște. Petru stătea în fața grupului îngenuncheat, bătrân, îngrijorat, și în clipa aceea le apăru ca bătrânețea și neputința întruchipate. O altă voce începu să se lamenteze:
— Călăii le-au necinstit pe fiicele mele și Christos a îngăduit una ca asta!
Și o a treia voce:
— Am rămas singură cu copiii și când au să mă ia și pe mine, cine-o să le dea pâine și apă?
Apoi a patra:
— Pe Linus, pe care l-au cruțat la început, l-au luat apoi și l-au supus la chinuri, Doamne!
Apoi a cincea:
— Când ne-om întoarce acasă, au să ne prindă pretorienii. Nu știm unde să ne ascundem.
— Vai nouă! Cine-o să ne apere?
Și astfel, în liniștea nopții, plânsetul nu mai contenea. Bătrânul pescar închise ochii, clătinându-și capul alb, în fața acestei dureri și spaime omenești. Urmă din nou tăcere. Numai paznicii fluierau încetișor afară.
Vinicius sări în picioare, vrând din nou să-și croiască drum printre oameni până la Apostol și să ceară de la el salvare, însă parcă deodată s-ar fi căscat o prăpastie în fața lui și simți cum i se taie picioarele. Ce va fi dacă Apostolul își va mărturisi neputința, dacă va afirma că împăratul roman este mai puternic decât Christos din Nazaret? La acest gând se cutremură. Simți că în această prăpastie se va prăbuși nu numai bruma de speranță câtă i-a mai rămas, ci el însuși cu Ligia împreună, și dragostea lui pentru Christos, și credința, și toate pentru care a trăit, și va rămâne numai moartea și noaptea ca o mare nesfârșită.
Între timp, Petru începu să vorbească, la început cu o voce atât de înceată, că abia putea fi auzit:
— Copiii mei! Pe Golgota am văzut cum L-au răstignit pe Dumnezeu. Am auzit ciocanele și am văzut cum s-a ridicat crucea pentru ca mulțimea să vadă moartea Fiului Omului… Și am văzut cum L-au străpuns într-o coastă și cum a murit. Iar atunci, întorcându-mă la cruce, strigam îndurerat, așa cum strigați voi: „Vai! Vai! Doamne! Tu ești Dumnezeu! De ce-ai îngăduit asta? De ce-ai murit și de ce-ai umplut sufletele noastre de amărăciune, când credeam că va veni împărăția Ta?”… Iar El, Domnul și Dumnezeul nostru, a treia zi a înviat și a fost printre noi, până când într-o mare lumină s-a ridicat la ceruri… Iar noi, văzând cât de mică ne-a fost credința, ne-am îmbărbătat inimile și de atunci semănăm sămânța Lui…
Apoi, întorcându-se în direcția de unde se auzise văduva plângându-și fiul, continuă cu glas mai puternic:
— De ce vă plângeți?… Dumnezeu însuși s-a supus chinurilor și morții și voi vreți ca pe voi să vă scutească? Oameni cu credință mică! Oare ați înțeles învățătura Lui, oare El numai viața asta v-a promis-o? Iată, vine la voi și vă spune: „Urmați calea Mea”, iată, vă ridică la El, iar voi vă agățați cu mâinile de pământ, strigând: „Doamne, salvează-ne!” Eu sunt un fir de praf în fața lui Dumnezeu, însă față de voi sunt Apostolul Domnului și locțiitorul Lui, așa că vă spun în numele lui Christos: nu-i moartea în fața voastră, ci viața, nu chinurile, ci bucurii nemăsurate, nu lacrimi și suspine, ci cântări, nu robie, ci libertatea! Eu, Apostolul Domnului, îți spun ție, văduvo: fiul tău nu moare, ci se naște întru slavă și viață veșnică și te vei întâlni cu el! Ție, tată, căruia călăii ți-au pângărit fiicele nevinovate, îți promit că ai să le regăsești mai albe decât crinii Hebronului! Vouă, mame pe care vă vor răpi de lângă orfani, vouă, care-i veți pierde pe părinții voștri, vouă, care vă plângeți, vouă, care veți privi la moartea celor iubiți, vouă, cei îngrijorați, nefericiți, speriați, și vouă, care veți muri în numele lui Christos, vă spun: vă veți trezi ca dintr-un somn într-o fericire veșnică și veți trece din noapte în lumina Domnului! În numele lui Christos, să cadă negura de pe ochii voștri și să vă întăriți inimile!
Spunând acestea, ridică mâna, parcă poruncind, iar ei simțiră fiori de viață în vine și un tremur de frică, fiindcă în fața lor nu stătea un bătrân neputincios, ci un uriaș care îi ridica din praf.
— Amin! — strigară câteva voci.
În ochii lui strălucea o lumină tot mai intensă. În glasul lui se simțea forță, atitudinea lui deveni solemnă. Capetele se plecară în fața lui, iar el continuă:
— Semănați, plângând, ca să culegeți în bucurie! De ce vă temeți de forța răului? Deasupra pământului, a Romei, a zidurilor orașului, este Domnul care sălășluiește în voi. Pietrele se vor uda de lacrimi, nisipul se va muia de sânge, gropile vor fi pline de trupurile voastre, iar eu vă spun: voi sunteți învingătorii! Domnul vine să cucerească acest oraș al crimei, al asupririi și al trufiei, iar voi sunteți cohortele Lui! Și așa cum El a răscumpărat prin chin și sânge păcatele lumii, așa o să răscumpărați și voi prin chinuri și sânge acest culcuș al nelegiuirii… Aceasta vă vestește El prin gura mea!
Întinse brațele, privind țintă undeva sus. În piepturile lor aproape că se oprise bătaia inimii. Erau convinși că ochii lui văd ceea ce niciunui muritor nu-i este dat să vadă.
Fața i se schimbă, deveni strălucitoare. Privi o vreme în tăcere, de parcă ar fi amuțit de încântare, pe urmă se auzi iarăși vocea lui:
— Ești aici, Christoase, și-mi arăți căile Tale!… Cum, Doamne?!… Nu în Ierusalim, ci în orașul acesta al diavolului vrei să-Ți statornicești cetatea de scaun? Aici, pe lacrimile acestea și pe sângele acesta vrei să-Ți întemeiezi biserica Ta? Aici, unde azi domnește Nero, va lua ființă împărăția Ta veșnică? O, Doamne, Doamne! Și poruncești acestor oameni îngroziți să pună oasele lor la temelia Sionului lumii, iar spiritului meu poruncești să călăuzească popoarele pământului? Și iată, reverși izvorul puterii asupra celor slabi ca să devină tari, și iată, îmi poruncești să pasc oile Tale de acum și până la împlinirea veacurilor… O, Tu slăvit în hotărârile Tale, Tu care poruncești să învingem. Hosanna! Hosanna!
Cei înspăimântați fură îmbărbătați, cei care se îndoiau își recâștigară credința. Vocile se auziră strigând: „Hosanna!” și „Pro Christo!”, apoi se lăsă liniște. Fulgere sclipitoare de vară luminară interiorul șopronului și fețele palide de emoție.
Petru, cu ochii pierduți în viziunea sa, se mai rugă încă multă vreme. Când se trezi, își întoarse spre oameni fața luminată de inspirație și spuse:
— Iată, Domnul a învins șovăiala din voi. Duceți-vă și voi și învingeți în numele Lui!
Deși era convins că vor învinge, că din lacrimile și sângele lor se va naște mântuirea, totuși vocea îi tremura de emoție când începu să-și ia rămas bun de la ei. Făcând semnul crucii, spuse:
— Acum vă binecuvântez, copiii mei, pentru chinuri, pentru moarte, pentru veșnicie!
Ei, strângându-se în jurul lui, îi căzură la picioare, strigând: „Noi suntem gata, dar tu, cap sfânt, păzește-te, căci tu ești trimisul care va conduce în locul lui Christos!” Și, spunând așa, se agățară de hainele lui, iar el le puse mâinile pe cap și-și luă rămas bun de la fiecare, așa cum își ia rămas bun părintele care-și trimite copiii într-o călătorie îndepărtată.
Imediat după aceea începură să iasă din șopron, căci se grăbeau să ajungă acasă, iar de acolo la închisori și în arene. Mințile lor se desprinseseră de pământ. Sufletele își luaseră zborul spre veșnicie și mergeau ca în vis, exaltați, să opună credința din inima lor forței și cruzimii bestiilor.
Pe Apostol îl luă Nereus, un servitor al lui Pudens, și-l duse pe o cărăruie ascunsă prin vie, la casa sa. În noaptea luminoasă, Vinicius îi urmă și, când ajunseră, în sfârșit, la coliba lui Nereus, se aruncă la picioarele Apostolului.
Acesta, recunoscându-l, îl întrebă:
— Ce dorești, fiule?
Vinicius, după cele ce auzise în șopron, nu mai îndrăznea să-i ceară nimic. Cuprinzându-i picioarele cu ambele mâini, își lipi fruntea de genunchii lui, plângând.
— Știu — spuse Apostolul. — Ți-au luat fata pe care-o iubeai. Roagă-te pentru ea!
— Stăpâne! — gemu Vinicius, strângând picioarele Apostolului. — Stăpâne! Eu sunt un biet vierme, dar tu L-ai cunoscut pe Christos; imploră-L, intervino tu pentru ea.
Tremura de durere ca o frunză și se bătea cu fruntea de pământ, deoarece, cunoscând puterea Apostolului, știa că numai el singur poate să i-o redea. Petru fu mișcat de durerea lui.
Își aminti cum odată Ligia, dojenită de Crispus, se prăbușise tot așa la picioarele lui, cerând îndurare. Își aminti că o ridicase și o îmbărbătase. Acum îl ridică și pe Vinicius.
— Fiule — spuse el — am să mă rog pentru ea, însă tu nu uita ce-am spus celorlalți oameni care șovăiau, că Dumnezeu însuși a trecut prin chinurile răstignirii și nu uita că după viața asta începe alta, veșnică.
— Știu!… Am auzit — răspunse Vinicius, palid — dar vezi, doamne… nu pot! Dacă e nevoie de sânge, roagă-L pe Christos să-l ia pe al meu… Eu sunt soldat. Să îndoiască, să întreiască chinul hărăzit ei, am să rezist! Dar s-o salveze pe ea! E încă un copil, doamne, iar El e mai puternic decât împăratul, cred asta! Mai puternic! Tu însuți țineai la ea. Tu ne-ai binecuvântat! E încă un copil nevinovat!…
Se aplecă din nou și, lipindu-și fața de genunchii lui Petru, începu să repete:
— Tu L-ai cunoscut pe Christos, doamne! Tu L-ai cunoscut. El are să te asculte! Intervino pentru ea!
Petru, cu ochii închiși, se ruga stăruitor.
Fulgere de vară începură să brăzdeze din nou cerul. La lumina lor, Vinicius stătea cu ochii țintă la buzele Apostolului, așteptând de acolo sentința de viață sau de moarte. În liniște, se auzeau prepelițele, chemându-se prin vii, și uruitul surd, îndepărtat, al norilor plutind peste Via Salaria.
— Vinicius — întrebă Apostolul în cele din urmă — crezi tu oare?
— Doamne, oare altfel aș fi venit aici? — răspunse Vinicius.
— Atunci să-ți păstrezi credința până la sfârșit, căci credința mișcă și munții din loc. Chiar dacă-ai s-o vezi pe fata aceea sub sabia călăului sau în gura leului, tot să crezi că Christos poate s-o salveze. Crede și roagă-te Lui! Am să mă rog și eu împreună cu tine.
După aceea, ridicând fața spre cer, spuse tare:
— Milostivule Christos, privește la inima aceasta îndurerată și adu-i mângâiere! Milostivule Christos, îmblânzește furtuna! Milostivule, Tu, care L-ai rugat pe Tatăl să îndepărteze paharul amărăciunii de la buzele Tale, îndepărtează-l acum de la buzele acestui serv al Tău! Amin!
Iar Vinicius, ridicând mâinile spre stele, spuse, gemând:
— O, Christoase! Sunt al Tău! Ia-mă în locul ei!
La răsărit, cerul începea să pălească.
Note
{140} Coridor subteran.