Merseră pe Vicus Patricius în lungul Viminalului până la fosta Poartă Viminala, aproape de platoul pe care Dioclețian a construit mai târziu băi splendide. Trecură de resturile zidului lui Servius Tullius și prin niște locuri și mai pustii ajunseră la Via Nomentana, iar acolo, cotind la stânga spre Salaria, se treziră printre dealuri pline de cariere de nisip. Pe ici, pe colo se aflau cimitire. Între timp, se întunecase și, deoarece luna nu ieșise încă, le-ar fi venit foarte greu să găsească drumul, dacă nu li s-ar fi arătat creștinii înșiși, așa cum prevăzuse Chilon. În dreapta, în stânga și înainte se zăreau siluete negre mergând cu grijă spre văgăunile de nisip. Unii dintre oamenii aceia purtau felinare, acoperindu-le pe cât puteau cu mantiile, alții, care știau mai bine drumul, mergeau pe întuneric. Ochii ageri de soldat ai lui Vinicius distingeau după mișcări pe bărbații tineri de bătrânii care se sprijineau în toiege și de femeile înfășurate cu grijă în stole lungi. Rarii trecători și sătenii care plecaseră din oraș spre casă cu siguranță îi considerau pe acești călători nocturni drept muncitori, îndreptându-se spre nisipării sau membri ai vreunei asociații funerare care organizau din când în când agape rituale de noapte.
Pe măsură însă ce tânărul patrician și tovarășii lui înaintau, în jurul lor clipeau tot mai multe felinare și numărul oamenilor sporea. Unii cântau cu voce înăbușită cântece care lui Vinicius îi păreau pline de nostalgie. Urechea lui înregistra cuvinte răzlețe sau frânturi de cântec cum erau acestea: „Scoală-te, tu cel ce dormi!” sau „Învie din morți!” Din când în când, numele lui Christos se repeta în gura bărbaților și a femeilor.
Vinicius însă dădea puțină atenție la cuvinte, căci se gândea că poate una dintre siluetele acelea negre este Ligia. Unii, trecând pe aproape, spuneau: „Pace vouă!” sau „Slavă lui Christos!”, iar el tresărea și inima începea să-i bată mai tare, căci i se părea că aude vocea Ligiei. Anumite gesturi sau mișcări trezeau în el iluzia că o recunoaște, dar de fiecare dată, apropiindu-se, trebuia să-și dea seama că se înșeală.
Drumul i se păru lung. Cunoștea bine locurile acestea, însă pe întuneric nu reușea să se orienteze. La fiecare pas, apăreau când o trecere îngustă, când un zid, când niște clădiri de care nu-și amintea să le fi știut în apropierea orașului. În sfârșit, un ciob de lună apăru printre nori, luminând împrejurimile mai bine decât lumina firavă a felinarelor. În depărtare, văzură strălucind ceva ca un foc sau o flacără de torță. Vinicius se aplecă spre Chilon și întrebă dacă acolo-i Ostrianum.
Chilon, pe care noaptea, depărtarea de oraș și siluetele acestea ca niște stafii îl înfricoșau evident, răspunse cu o voce nesigură:
— Nu știu, stăpâne, n-am fost niciodată în Ostrianum. Totuși, ar fi putut să-l slăvească pe Christos undeva mai aproape de oraș.
După câteva clipe, simțind nevoia să vorbească ca să-și mai domolească frica, adăugă:
— Se adună ca tâlharii și doar n-au voie să omoare, numai dacă ligianul nu m-o fi mințit cu nerușinare.
Vinicius, care se gândea la Ligia, se mira de măsurile de precauție luate de coreligionarii ei, care se adunau în taină să-l asculte pe preotul lor suprem și spuse:
— Ca orice religie și asta își are adepții ei printre noi. Creștinii însă sunt o sectă evreiască. De ce se adună aici, când în Transtiberim sunt temple evreiești unde evreii aduc jertfe în toiul zilei?
— Nu, stăpâne. Tocmai evreii sunt dușmanii lor cei mai înverșunați. Mi s-a povestit că în timpul celuilalt împărat era gata să izbucnească un război între evrei și dânșii. Împăratul Claudius, plictisit de tulburările acestea, i-a alungat pe toți evreii din Roma, dar astăzi edictul acesta nu mai este în vigoare. Creștinii totuși se ascund de evrei și de populația care, după cum îți este știut, îi acuză de crime și-i urăște.
O vreme, își continuară drumul în tăcere, după care Chilon, a cărui frică se întețea pe măsură ce se depărtau de porți, spuse:
— Întorcându-mă de la Euricius, am împrumutat de la un bărbier o perucă, iar în nas mi-am vârât două grăunțe de bob. N-ar trebui să mă recunoască. Dar și dacă m-ar recunoaște, tot n-au să mă omoare. Sunt oameni buni! Sunt chiar oameni foarte cumsecade, pe care-i iubesc și-i prețuiesc.
— Nu-i linguși prea devreme, lăudându-i — răspunse Vinicius.
Intrară într-o vâlcea îngustă, mărginită de două valuri de pământ, pe deasupra cărora trecea într-un loc un apeduct. Între timp, luna ieșise din nori și la capătul văii zăriră un zid năpădit de iederă, care strălucea argintată în lumina lunii. Aici era Ostrianum.
Lui Vinicius inima începu să-i bată mai tare.
La poartă doi fossori{104} luau însemnele. Peste o clipă, Vinicius și tovarășii săi ajunseră într-un loc destul de larg, închis din toate părțile de ziduri. Ici și colo, se vedeau pietre de mormânt risipite, dar adevăratul hipogeum{105} se afla în mijloc; era un fel de criptă, cu partea inferioară sub pământ. Acolo erau mormintele. În fața intrării în criptă clipocea un havuz.
Era evident că un număr prea mare de persoane n-ar încăpea în hipogeum. Vinicius deduse că ceremonialul va avea loc sub cerul liber, în curtea unde în curând se adună o mulțime foarte numeroasă. Cât vedeai cu ochii felinarele pâlpâiau unele lângă altele și mulți dintre cei veniți nu aveau deloc lumină. Cu excepția câtorva, care se descoperiseră, toți, de teama trădătorilor sau din pricina frigului, rămăseseră cu glugile pe cap. Tânărul patrician se gândi cu groază că dac-au să rămână așa până la sfârșit, atunci în mulțimea asta, pe întuneric, n-are s-o poată recunoaște pe Ligia.
Deodată, lângă criptă, fură aprinse câteva torțe de smoală, așezate într-un mic rug. Se făcu mai multă lumină. Îndată mulțimea începu să cânte, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, un imn ciudat. Vinicius nu auzise în viața lui un cântec asemănător. Aceeași nostalgie care-l izbise în cântecele fredonate aproape în șoaptă de câte unii în drum spre cimitir, răzbătea și acum, în acest imn, dar mult mai clară, mai impresionantă, iar în cele din urmă deveni copleșitoare, de parcă odată cu oamenii ar fi început să se tânguiască întregul cimitir, dealurile, văile și toate împrejurimile. Părea un fel de chemare în noapte, o rugăminte umilă de salvare din rătăcire și întuneric. Capetele ridicate păreau să vadă pe cineva sus de tot, iar mâinile că-l imploră să coboare. Când cântecul se termină, urmă un moment de așteptare înfrigurată, intensă, încât și Vinicius, și tovarășii săi se uitară fără să vrea spre stele, parcă temându-se că are să se întâmple ceva neobișnuit și că cineva o să coboare într-adevăr.
În Asia Mică, în Egipt și chiar în Roma, Vinicius văzuse multe temple, cunoscuse diferite religii și auzise o mulțime de cântece, însă abia aici, pentru prima oară, văzu oamenii care nu invocau zeitatea prin cântec numai ca să îndeplinească un ritual stabilit, ci din inimă, dintr-un adevărat dor după ea, așa cum pot simți copiii dorul după tatăl lor sau după mama lor. Trebuia să fii orb ca să nu observi că oamenii aceia nu numai că-și slăveau zeul, dar îl iubeau din tot sufletul și acest lucru Vinicius nu-l mai întâlnise până acum în nici o țară, în nici un ritual, în nici un templu, căci în Roma și în Grecia, cei care mai cinsteau încă pe zei, o făceau fie să obțină un ajutor, fie de teamă, nimănui însă nici prin minte nu-i trecea să-i și iubească.
Deși n-avea gânduri decât pentru Ligia, căutând-o cu atenția încordată prin mulțime, totuși nu putea să nu vadă aceste lucruri ciudate și extraordinare care se petreceau în jurul lui.
Între timp, se mai aruncaseră câteva torțe peste focul care revărsa o lumină roșie asupra cimitirului, făcând să pălească strălucirea felinarelor. Deodată, din hipogeum ieși un bătrân îmbrăcat într-o mantie cu glugă, dar cu capul descoperit, și se urcă pe o piatră din apropierea rugului.
Văzându-l, mulțimea porni să freamăte ca un lan. În jurul lui Vinicius, s-auziră exclamații înăbușite: „Petrus! Petrus!” Unii îngenuncheară, alții întinseră mâinile spre el. Apoi se lăsă o tăcere profundă în care se auzeau, sfârâind, picăturile de smoală prelinse din torțe, uruitul îndepărtat al carelor pe Via Nomentana și foșnetul vântului în cei câțiva pini care creșteau lângă cimitir.
Chilon se aplecă spre Vinicius și șopti:
— Acesta-i! Primul ucenic al lui Christos. Un pescar!
Bătrânul ridică mâna și, făcând semnul crucii, îi binecuvântă pe cei adunați, care de data aceasta căzură cu toții în genunchi. Vinicius și tovarășii lui, nevrând să se trădeze, urmară exemplul celorlalți. Tânărul nu reușea să-și domine impresiile. I se părea că omul pe care-l vedea în fața lui e foarte simplu, dar și extraordinar în același timp, și că senzația asta de extraordinar vine tocmai de la simplitatea lui.
Bătrânul nu avea nici mitră pe cap, nici cunună de frunze de stejar pe frunte, nici frunză de palmier în mână, nici tăbliță de aur pe piept, nici veșminte presărate cu stele sau haine albe, într-un cuvânt nimic din însemnele pe care le purtau preoții răsăriteni, egipteni și greci sau flaminii romani. Și din nou îl izbi pe Vinicius aceeași deosebire pe care o simțise ascultând cântecele creștine, căci și „pescarul” acesta i se păru nu un arhiereu priceput în ceremonii, ci un simplu martor, bătrân și venerabil, care vine de departe ca să povestească un adevăr pe care l-a văzut, l-a pipăit, în care a crezut cum se crede într-un lucru evident și pe care l-a îndrăgit tocmai pentru că l-a crezut.
Pe chipul lui era întipărită puterea de convingere pe care numai adevărul o dă. Vinicius era un sceptic și nu voia să se lase impresionat de farmecul bătrânului, era totuși ațâțat de curiozitate să afle ce-ar putea spune acest emul al tainicului „Christos” și care-i învățătura pe care o mărturisesc Ligia și Pomponia Graecina.
În acest timp, Petru începuse să predice. Vorbea ca un tată care dă sfaturi copiilor săi și-i învață cum să trăiască. Îi sfătuia să renunțe la lux și la plăceri, să iubească sărăcia, puritatea moravurilor, adevărul, să suporte răbdători nedreptățile și persecuția, să asculte de cei mai mari și de autorități, să se ferească de trădare, fățărnicie și bârfire, și, în cele din urmă, să dea exemplu unii altora și chiar păgânilor.
Pe Vinicius, pentru care bun era numai ceea ce i-o putea reda pe Ligia și rău tot ceea ce-i sta în cale, îl izbiră și-l supărară unele din aceste sfaturi. I se părea că bătrânul, recomandând castitatea și lupta împotriva poftelor, nu numai că înfierează dragostea lui, ci chiar o îndepărtează pe Ligia de el și o întărește în rezistența ei. Înțelese că dacă ea se află printre cei de față, dacă aude aceste cuvinte și le pune la inimă, atunci, în clipa asta trebuie să vadă în el un dușman al acestei învățături și un netrebnic. La gândul acesta, îl cuprinse mânia: „Ce-am auzit nou? — își spuse el. — Asta-i învățătura cea nouă, necunoscută? Cine nu știe asta? Cine n-a auzit asta? Doar și cinicii propovăduiesc sărăcia și limitarea nevoilor. Virtutea a recomandat-o și Socrate ca pe un lucru vechi și bun. Doar fiecare stoic, chiar și unul ca Seneca, laudă cumpătarea, propovăduiește adevărul și răbdarea în suferință, statornicia când ești lovit de nenorocire. Toate astea sunt ca un grâu stătut din care mănâncă șoarecii, iar oamenii nu mai vor să-l mănânce pentru că-i vechi și mucegăit.” În același timp, îl încerca și un sentiment de dezamăgire. Se aștepta să descopere taine necunoscute, vrăjitorești, sau cel puțin să audă un retor uimitor prin elocința lui. În schimb, auzi doar cuvinte nespus de simple, lipsite de orice podoabă. Îl mirau doar liniștea și concentrarea în care asculta mulțimea.
Bătrânul continua să vorbească pentru oamenii aceștia care-l ascultau încordați, îndemnându-i să fie buni, liniștiți, drepți, săraci și puri, nu ca să aibă liniște în viață, ci pentru ca după moarte să trăiască veșnic întru Christos, în mulțumire, slavă și bucurie cum n-a avut parte nimeni, niciodată, pe pământ. Ascultându-l, Vinicius, care puțin mai înainte simțise că dușmănește noua învățătură, trebui să observe că există o deosebire între preceptele bătrânului și ale cinicilor sau ale altor filozofi. Aceia predicau binele și virtutea ca pe niște lucruri raționale și singurele practice în viață, pe când bătrânul promitea în schimbul virtuții nemurirea, și nu o amărâtă de nemurire acolo, sub pământ, în plictiseală, gol și pustietate, ci una sublimă, asemenea vieții zeilor. Și vorbea despre ea ca despre un lucru absolut sigur. Într-o asemenea credință, virtutea căpăta o valoare fără margini, iar înfrângerile vieții deveneau fără importanță; să suferi vremelnic, dobândind o fericire fără sfârșit, este cu totul altceva decât să suferi numai pentru că așa-i rânduiala în natură. Bătrânul, vorbind mai departe, spuse că virtutea și adevărul trebuie iubite pentru ele înșile, fiindcă binele suprem, mai vechi decât veșnicia, și virtutea supremă, mai veche decât veșnicia, este Dumnezeu. Cine le iubește, îl iubește pe Dumnezeu și, iubindu-l, devine fiul lui iubit. Vinicius nu prea înțelegea bine acest lucru. Știa de mai înainte, din cuvintele pe care Pomponia Graecina le spusese lui Petronius, că Dumnezeu este după părerea creștinilor unul și atotputernic. Acum, auzind că el este binele și adevărul absolut, se gândi fără să vrea că față de un asemenea demiurg, Jupiter, Saturn, Apollo, Iuno, Vesta și Venus ar arăta ca o biată bandă gălăgioasă, în care își fac de cap când cu toții împreună, când fiecare pe cont propriu.
Cea mai mare uimire i-o produse bătrânul spunând că Dumnezeu este de asemenea iubirea absolută și că cine-i iubește pe oameni, acela împlinește suprema lui poruncă. Nu-i suficient să-i iubești pe oamenii din neamul tău, căci Dumnezeu-omul și-a vărsat sângele pentru toți. El și-a găsit aleși și printre păgâni, ca de pildă pe centurionul Cornelius. Nu-i de ajuns să-i iubești pe cei care-ți fac bine, căci Christos i-a iertat și pe evreii care i-au dus la moarte și pe soldații romani care l-au țintuit pe cruce. Trebuie să-i iubim și pe cei care ne nedreptățesc și să le plătim cu bine pentru rău. Nu-i suficient să-i iubim pe cei buni, trebuie să-i iubim și pe cei răi, căci numai prin dragoste poate fi alungată răutatea din ei. Auzind aceste cuvinte, Chilon se gândi că toată truda lui a fost zadarnică și că Ursus nu va îndrăzni niciodată să-l omoare pe Glaucus, nici în noaptea asta, nici altă dată. Extrase însă îndată și a doua consecință din învățătura bătrânului, care-l consolă: anume că nici Glaucus n-are să-l omoare pe el, chiar dacă l-ar descoperi și l-ar recunoaște.
Vinicius nu se mai gândea că în cuvintele bătrânului nu-i nimic nou. Se întreba mirat: „Ce fel de zeu e acesta? Ce fel de religie? Și ce fel de popor?” Cele auzite pur și simplu nu-i intrau în cap. Erau pentru el idei nemaiîntâlnite. Dacă, de exemplu, el ar voi să urmeze religia asta, ar trebui să pună pe rug concepțiile lui, obiceiurile, caracterul, întreaga lui fire de până atunci, să prefacă totul în cenușă și să înceapă o viață cu totul nouă, cu un suflet absolut nou. Religia care-i poruncea să-i iubească pe parți, sirieni, greci, egipteni, gali și britani, să-i ierte pe dușmani, să le plătească cu bine pentru rău și să-i iubească, i se păru nebunească. În același timp, avea sentimentul că tocmai în nebunia ei este ceva mai puternic decât toate filozofiile de până atunci. I se părea că, fiind nebunească, e irealizabilă, și fiind irealizabilă, e divină. Sufletul său o respingea, însă simțea că se desparte de ea ca de o luncă înflorită, plină de miresme îmbătătoare pe care dacă cineva le-a respirat odată, trebuie, ca în țara lotofagilor, să uite totul și să tânjească veșnic numai după ea. I se părea că nu-i nimic real în ea, dar că față de ea realitatea este ceva atât de mărunt, încât nu merită să-i acorzi vreo importanță. Îi înconjurau niște spații vaste, niște imensități nebănuite. Cimitirul acela începu să i se pară locul de adunare al unor nebuni, însă în același timp tainic și înfricoșător, unde, ca într-un pat mistic, se naște ceva ce n-a mai existat pe lume. Își întipărise în minte tot ce spusese bătrânul din prima clipă despre viață, adevăr, dragoste, Dumnezeu. Gândurile lui erau orbite de strălucire, ca de un șir neîntrerupt de fulgere.
Ca toți oamenii care își închină viața unei pasiuni, se gândea la toate acestea prin prisma dragostei sale pentru Ligia și în tulburarea lui își dădu seama de un lucru neîndoielnic: dacă Ligia este la cimitir, dacă recunoaște religia asta, dacă ascultă și o acceptă, atunci ea niciodată nu are să devină amanta lui.
Pentru prima dată de când o cunoscuse la Aulus, Vinicius simți că, deși ar răpi-o acum, tot n-ar redobândi-o. Până acum nu-i trecuse nimic asemănător prin minte și chiar acum nu-și putea înțelege starea, căci nu era o idee clară, ci mai degrabă sentimentul tulbure al unei pierderi ireparabile, al unei nenorociri. Tremura în el o neliniște obscură, care se transformă brusc într-un val de mânie oarbă împotriva tuturor creștinilor și mai ales împotriva bătrânului. Pescarul acela, care la prima vedere i se păruse un om simplu, acum îl înfricoșa, ca un Fatum tainic și implacabil, care dispune tragic de soarta lui.
Un săpător puse din nou, pe neobservate, câteva torțe pe foc. Vântul încetă să mai foșnească prin pini. Flacăra se ridica dreaptă, mlădie, spre stelele care străluceau pe cerul înseninat, iar bătrânul, pomenind de moartea lui Christos, începu să povestească numai despre el. Toți îl ascultau cu răsuflarea tăiată. Liniștea se făcu și mai profundă, încât ți se părea că auzi bătaia inimilor. Omul acesta văzuse! Și povestea ca unul căruia fiecare clipă i se întipărise atât de adânc în minte, încât, atunci când închidea ochii, revedea totul.
Povesti cum, întorcându-se de la Cruce, a stat împreună cu Ioan două zile și două nopți în foișorul Cinei, nedormind și nemâncând, de amărăciune, de durere, de teamă și îndoială, ținându-și capetele în mâini și gândindu-se că El a murit. Vai, ah! Cât a fost de greu! Cât de greu! Răsărea ziua a treia și zorile albeau zidurile, iar el și Ioan stăteau așa lângă perete, nemângâiați, fără speranță. Cum îi prindea somnul (căci nu dormiseră nici noaptea din ajunul patimilor), cum se trezeau iarăși și începeau să se lamenteze. Iar când răsări soarele, veni într-un suflet Maria din Magdala, cu părul despletit, strigând: „L-au luat pe Domnul!” Iar ei, auzind asta, se ridicară repede și alergară într-acolo. Ioan, care era mai tânăr, ajunse primul. Văzu mormântul gol, dar nu îndrăzni să intre. Abia când ajunseră toți trei la intrare, cel care le vorbește intră și văzu pe piatră giulgiul și legăturile, dar trupul nu-l găsi.
Teama îi cuprinse, căci se gândeau că preoții l-au furat pe Christos. Se întoarseră amândoi acasă și mai întristați. Pe urmă veniră și ceilalți ucenici și începură să jelească, când cu toți împreună, ca să fie mai lesne auziți de Stăpânul Cerului, când pe rând. Speranța lor se destrămase. Se așteptaseră ca învățătorul să răscumpere Israelul, și iată se împlineau trei zile de când a murit. Nu înțelegeau de ce Tatăl l-a părăsit pe Fiul și ar fi preferat să nu mai vadă lumina zilei, să moară, atât de grea le era povara.
La amintirea acestor clipe îngrozitoare, două lacrimi picurară din ochii bătrânului și se văzură limpede în lumina focului cum se prelingeau pe barba lui căruntă. Capul bătrân, pleșuv îi tremura. Vocea i se frânse în piept. Vinicius își spuse: „Omul acesta spune adevărul!” Ascultătorii din jur plângeau de asemenea. Mai auziseră adesea despre patimile lui Christos și știau că după jale va urma bucuria, dar fiindcă le povestea Apostolul care văzuse toate astea, erau impresionați, își frângeau mâinile și se băteau cu pumnii în piept.
Încetul cu încetul însă se liniștiră, căci îi biruia dorința să asculte mai departe. Bătrânul închise ochii, de parc-ar fi vrut să vadă mai deslușit, în mintea lui, lucruri îndepărtate, și continuă:
„În vreme ce ei se tânguiau astfel, din nou veni în fugă Maria din Magdala, strigând că l-a văzut pe Domnul. Orbită de strălucirea lui, nu-l recunoscuse, crezând că este un grădinar, dar El i-a spus: «Maria!» Atunci ea a strigat: «Rabbi!» și i-a căzut la picioare. Iar el i-a poruncit să meargă la ucenici, apoi a dispărut, însă ei, ucenicii, n-au crezut-o și în timp ce ea plângea de bucurie, unii o certau, alții credeau că-și pierduse mințile, căci afirma că în mormânt văzuse îngeri, iar ei, alergând a doua oară acolo, au văzut mormântul gol. Pe urmă, seara, a venit Cleofas, care fusese la Emmous, împreună cu un alt frate. Se întoarseră în grabă, spunând: «Domnul a înviat cu adevărat.» Și începură să vorbească, ținând ușile încuiate de frica evreilor. Atunci El a apărut printre ei, deși ușa n-a scârțâit. Ei înghețaseră de frică, iar El le-a spus: «Pace vouă!»”
„Și l-am văzut cum l-au văzut toți ceilalți, iar El era ca lumina și fericirea inimilor noastre, căci am crezut că a înviat și că mările au să sece, munții au să se fărâmițeze, dar slava lui nu va pieri.”
„Iar după opt zile, Toma Didymus a pus degetele pe rănile Lui și i-a atins coasta Lui și pe urmă, căzându-I la picioare, a strigat: «Domnul meu și Dumnezeul meu!» Atunci El i-a răspuns: «Dacă m-ai văzut, ai crezut. Binecuvântați să fie cei care n-au văzut și au crezut.» Și aceste cuvinte le-am auzit și ochii noștri îl priveau, căci era printre noi.”
Vinicius asculta și ceva ciudat se petrecea cu el. Uitase pentru un moment unde se află, pierduse simțul realității, măsura, judecata. Stătea în fața a două alternative, ambele de neacceptat. Nu putea să creadă ceea ce spunea bătrânul, dar își spunea că ar trebui să fii orb și să respingi propria-ți judecată, ca să presupui că omul acela care spunea: „Am văzut”, ar fi mințit. Emoția lui, lacrimile, întreaga lui făptură și amănuntele întâmplărilor povestite aveau în ele ceva care făcea imposibilă orice bănuială. În anumite momente, lui Vinicius i se părea că visează. Vedea însă în jur mulțimea tăcută; fumul felinarelor ajungea la nările lui; nu departe ardeau torțele, iar alături pe o piatră stătea un om bătrân, în pragul morții, tremurând puțin din cap, care povestea, repetând mereu: „Am văzut!”
Și le povesti în continuare totul, până la înălțarea la cer. Uneori se odihnea, căci vorbea foarte amănunțit, dar se simțea că fiecare amănunt cât de mic s-a întipărit în mintea lui ca săpat în piatră. Cei care-l ascultau erau fascinați, își scoteau glugile de pe cap ca să audă mai bine și să nu piardă niciunul dintre acele cuvinte care erau neprețuite pentru ei. Aveau senzația că o putere supraomenească îi duce în Galileea, că merg împreună cu ucenicii prin câmpurile de acolo și pe malul apelor, că cimitirul acesta s-a transformat în lacul Tiberiadei, iar pe mal, în ceața zorilor, stă Christos așa cum stătea atunci când Ioan privind din barcă a spus „Iată-l pe Domnul!” — iar Petru s-a aruncat în apă ca, înotând, să ajungă mai repede la mal, să cadă la picioarele adorate. Pe fețele lor erau întipărite încântarea și uitarea de sine, o fericire și o dragoste fără margini.
Se pare că în cursul lungii povestiri a lui Petru unii avuseseră viziuni; când spuse că în momentul înălțării la cer, norii au început să se strângă sub picioarele Mântuitorului și să-l acopere, ascunzându-l de ochii apostolilor, toate capetele se ridicară instinctiv spre cer. Fu o clipă de așteptare, parcă oamenii aceia sperau să-l mai zărească încă, sau poate așteptau ca El să coboare din nou din câmpiile cerești ca să vadă cum bătrânul Apostol paște oile ce-i fuseseră încredințate și să-și binecuvânteze turma.
Pentru acești oameni în clipa aceea nu mai existau temple, zei, păgâni, era numai Christos, care umplea pământul, marea, cerul, lumea.
Pe la casele îndepărtate, risipite de-a lungul Viei Nomentane, cocoșii începură să cânte, anunțând miezul nopții. În clipa aceea, Chilon îl trase pe Vinicius de colțul mantiei și șopti:
— Stăpâne, acolo, nu departe de bătrân, îl văd pe Urban și lângă el o fată.
Vinicius se scutură ca de un vis și, întorcându-se în direcția indicată de grec, o văzu pe Ligia.
Note
{104} Gropari.
{105} Construcție subterană servind drept cavou.