Cuvintele Apostolului potoliră neliniștea creștinilor. Nu se îndoiau că s-apropie sfârșitul lumii, dar începuseră să spere că judecata îngrozitoare nu va avea loc imediat și că mai înainte au să apuce sfârșitul domniei lui Nero, pe care-o considerau drept domnia lui Antichrist, și să asiste la pedepsirea lui pentru crimele strigătoare la cer. Cu sufletul alinat, începură să se răspândească după terminarea rugăciunilor, ieșind din catacombe și întorcându-se la adăposturile lor provizorii și chiar în Transtiberim, căci veniseră știri că focul pus în câteva locuri nu apucase să se extindă, ci, întors de vânt spre râu, făcuse numai puține stricăciuni.
Apostolul, însoțit de Vinicius și de Chilon, care venea după ei, părăsi de asemenea catacomba. Tânărul tribun nu îndrăznea să-l întrerupă în rugăciune, așa că o vreme îl urmă tăcut, implorând doar din priviri îndurare și tremurând de neliniște. Continuau însă să vină oameni mulți să sărute mâinile și veșmântul Apostolului. Mamele întindeau pruncii spre el. Unii îngenuncheau în coridorul lung și întunecos și, ridicând făcliile, îi cereau binecuvântarea; alții, mergând alături de el, cântau. Nu era un moment potrivit nici pentru întrebare, nici pentru răspuns. Situația nu se schimbă nici după ce ieșiră între dealuri. Numai când răzbătură la loc liber, de unde se vedea orașul în flăcări, după ce Apostolul făcu semnul crucii de trei ori în direcția lui, se întoarse spre Vinicius și spuse:
— Nu-ți fie teamă. Nu departe de aici este casa săpătorului în care o vom găsi pe Ligia cu Linus și cu credinciosul ei slujitor. Christos, care ți-a hărăzit-o, a păstrat-o pentru tine.
Vinicius se clătină pe picioare și se sprijini cu mâna de o stâncă. Drumul de la Antium, întâmplările de lângă ziduri, căutarea Ligiei prin fumul fierbinte, nesomnul, neliniștea, îl sleiseră. Câtă brumă de putere-i rămăsese se topi la vestea că ființa care-i era mai scumpă decât orice pe lume este aproape și are s-o vadă peste puțin timp. Simți o sfârșeală prin tot trupul și-aproape că se prăbuși la picioarele Apostolului și rămase așa, îmbrățișându-i genunchii, incapabil să rostească vreun cuvânt.
Apostolul, ferindu-se, spuse:
— Nu mie, nu mie, ci lui Christos mulțumește-i!
— Ce zeu perfect! — se auzi din spate vocea lui Chilon. — Dar nu știu ce să fac cu asinii care așteaptă aici în apropiere.
— Ridică-te și vino cu mine — spuse Petru, luându-l de mână pe Vinicius.
Tânărul se ridică. În lumina incendiului, se vedeau lacrimi alunecând pe fața-i palidă de emoție. Buzele-i tremurau ca și cum s-ar fi rugat.
— Să mergem — spuse el.
Chilon repetă:
— Stăpâne, ce să fac cu asinii care așteaptă? Poate că distinsul prooroc ar prefera să meargă călare.
Nici Vinicius nu prea știa ce să răspundă; auzind însă de la Petru că locuința săpătorului este aproape, zise:
— Du asinii înapoi la Macrinus.
— Iartă, stăpâne, că-ți amintesc de casa din Ameriola. În fața acestui incendiu îngrozitor, e ușor să uiți un lucru atât de mărunt.
— Ai s-o capeți.
— O, nepot al lui Numa Pompilius, întotdeauna am fost sigur, însă acum, când a auzit promisiunea și acest mărinimos Apostol, nici nu-ți mai amintesc că mi-ai promis și o vie. Pax vobiscum! Eu am să te găsesc, stăpâne. Pax vobiscum!
Iar ei răspunseră:
— Pace ție!
Pe urmă se întoarseră amândoi la dreapta, spre dealuri. Pe drum, Vinicius zise:
— Stăpâne, spală-mă cu apa botezului, ca să mă pot numi cu adevărat serv al lui Christos, căci Îl iubesc din tot sufletul meu. Botează-mă, căci în inima mea sunt pregătit. Tot ce-are să-mi poruncească, am să îndeplinesc, iar tu spune-mi ce-aș putea să fac mai mult.
— Iubește-i pe oameni ca pe niște frați ai tăi — răspunse Apostolul — căci numai prin dragoste poți să-L slujești.
— Da! Înțeleg și simt asta. Când eram copil, credeam în zeii romani, dar nu i-am iubit. Numai pe Acesta singur Îl iubesc. Mi-aș da viața bucuros pentru El.
Își îndreptă privirile spre cer, repetând cu exaltare:
— Căci El este unul! Căci El singur este bun și milostiv! Poate pieri nu numai orașul acesta, dar lumea toată și eu tot pe El am să-L recunosc și numai în El am să cred!
— Iar El te va binecuvânta pe tine și casa ta! — încheie Apostolul.
Cotiră într-altă vâlcea, la capătul căreia se vedea o luminiță palidă. Petru o arătă cu mâna și spuse:
— Iată casa săpătorului care ne-a dat adăpost, când, întorcându-ne cu Linus bolnav din Ostrianum, n-am mai putut pătrunde în Transtiberim.
Curând, ajunseră acolo. Casa era mai degrabă o peșteră săpată într-o crăpătură a muntelui, închisă din afară cu un perete lipit din pământ și trestie. Ușa era închisă, însă prin deschizătura care ținea loc de fereastră se vedea interiorul luminat de foc.
O siluetă neagră, uriașă, se ridică să-i întâmpine pe noii veniți și întrebă:
— Cine sunteți?
— Servii lui Christos — răspunse Petru. — Pace ție, Ursus!
Ursus se plecă la picioarele Apostolului, apoi, recunoscându-l pe Vinicius, îi prinse mâna și o duse la buze.
— Și tu, stăpâne? — spuse el. — Binecuvântat să fie numele Mielului, pentru bucuria pe care o vei face Callinei.
Spunând acestea, deschise ușa și intrară. Linus, bolnav, zăcea cu fața slăbită, cu fruntea galbenă ca fildeșul. Alături de foc, stătea Ligia, ținând în mână niște peștișori înșirați pe sfoară, destinați probabil cinei.
Ocupată cu scoaterea peștilor de pe sfoară, convinsă că intrase Ursus, nici nu ridică ochii. Vinicius se apropie și, rostindu-i numele, întinse brațele spre ea. Atunci ea se ridică repede. Un fulger de uimire și bucurie trecu peste fața ei și, fără niciun cuvânt, ca un copil care, după zile de teamă și nenorocire, își regăsește tatăl sau mama, se aruncă în brațele lui deschise.
El o strânse la piept, însuflețit de aceeași emoție, de parcă o adevărată minune ar fi salvat-o. Apoi, desfăcându-și brațele, o îmbrățișă, repetându-i numele. Îngenunche, sărutându-i poala rochiei și mâinile. Bucuria lui era fără margini.
În cele din urmă, îi povesti cum a venit într-o goană din Antium, cum a căutat-o pe lângă ziduri, prin fum, în casa lui Linus, și cât a fost de îndurerat și de speriat, cât a suferit până când Apostolul i-a arătat adăpostul ei.
— Însă acum — spuse el — când te-am regăsit, nu te mai las aici, în apropierea acestui infern și a acestei mulțimi înnebunite. Oamenii se omoară între ei, sclavii se revoltă și jefuiesc. Numai Dumnezeu unul știe ce nenorociri mai pot să cadă asupra Romei. Am să te salvez pe tine și pe voi toți. O, draga mea!… Vreți să mergeți cu mine la Antium? Acolo ne urcăm într-o corabie și plecăm în Sicilia. Pământurile mele sunt ale voastre, casele mele sunt casele voastre. Ascultă-mă! În Sicilia regăsim familia lui Aulus, te voi reda Pomponiei și te voi lua apoi din mâinile ei. Doar tu, o, carissima, nu te mai temi de mine. Botezul nu m-a spălat încă, dar întreabă-l pe Petru dacă acum câteva clipe, venind spre tine, nu i-am spus că vreau să fiu un adevărat serv al lui Christos și dacă nu l-am rugat să mă boteze fie și în această casă a săpătorului. Ai încredere în mine, aveți încredere cu toții.
Ligia ascultă aceste cuvinte cu fața luminată. Până acum, din cauza incendiului și a tulburărilor provocate de catastrofă, trăiau cu toții într-o continuă nesiguranță și teamă. Plecarea în liniștita Sicilie ar fi pus capăt tuturor neliniștilor și ar fi deschis o nouă epocă de fericire în viața lor. Dacă Vinicius ar fi vrut s-o ia numai pe Ligia singură, s-ar fi opus cu siguranță ispitei, nevoind să-i părăsească pe Apostolul Petru și pe Linus, însă Vinicius spusese: „Veniți cu mine! Pământurile mele sunt ale voastre, casele mele sunt casele voastre!”
Plecându-se spre mâna lui ca să i-o sărute în semn de supunere, spuse:
— Căminul tău — e al meu!
Rușinându-se deodată, fiindcă rostise cuvintele pe care, după obiceiul roman, le spuneau numai miresele, la cununie, roși și rămase în lumina focului, cu capul plecat, temându-se că gestul ei ar putea să fie luat în nume de rău.
În privirea lui Vinicius însă citi doar dragoste nețărmurită. Tânărul îi spuse lui Petru:
— Roma arde din porunca împăratului. Încă de la Antium se plângea că n-a văzut niciodată un mare incendiu. Dar dacă nu s-a dat înapoi de la o asemenea crimă, închipuiți-vă de ce mai poate fi în stare. Cine știe dacă, strângând armata, n-are să poruncească masacrarea populației? Cine știe ce proscrieri au să urmeze? Cine știe dacă, după incendiu, n-au să urmeze războiul civil, măceluri, foamete? Feriți-vă de primejdii. Și s-o ferim pe Ligia. Acolo o să așteptați în liniște până ce trece furtuna, iar când va fi trecut, o să vă întoarceți din nou să semănați sămânța voastră.
Afară, dinspre Ager Vaticanus, parcă anume să confirme temerile lui Vinicius, se auziră niște strigăte îndepărtate, pline de furie și spaimă. În aceeași clipă, sosi și săpătorul, stăpânul casei, și, închizând iute ușa, spuse:
— Oamenii se omoară lângă Circul lui Nero. Sclavii și gladiatorii i-au atacat pe cetățeni.
— Auziți? — spuse Vinicius.
— S-a umplut paharul — vorbi Apostolul — și urgiile vor fi fără sfârșit, ca marea.
Se întoarse spre Vinicius și, arătându-i-o pe Ligia, spuse:
— Ia-o pe fata asta, pe care ți-a sortit-o Dumnezeu, și salveaz-o, iar Linus, care e bolnav, și Ursus să meargă cu voi.
Vinicius, care-l îndrăgise pe Apostol din toată inima, se grăbi să spună:
— Îți jur, învățătorule, că n-am să te las aici să pieri!
— Domnul are să-ți răsplătească pentru gândul tău bun — răspunse Apostolul — dar oare n-ai auzit că Christos mi-a zis de trei ori pe malul lacului: „Paște turma mea!”?
Vinicius tăcu.
— Deci, dacă tu, pe care nimeni nu te-a îndemnat să mă ocrotești, nu vrei să mă lași aici să pier, cum vrei să-mi las eu turma în ziua năpastei? Când a fost furtună și când eram cu inimile înfricoșate, El nu ne-a părăsit; atunci eu, servul, cum să nu urmez pilda Stăpânului meu?
Linus își ridică fața slăbită și întrebă:
— Dar eu cum să nu urmez pilda ta, locțiitor al Domnului?
Vinicius se frământă un timp, pradă gândurilor sale de neliniște, apoi, luând-o pe Ligia de mână, spuse cu o voce în care vibra dârzenia soldatului roman:
— Ascultă-mă, Petru, Linus și tu, Ligia! Am vorbit mânat de mintea mea cea omenească. Voi însă cunoașteți o altă înțelepciune, care nu ține seama de interesele voastre, ci numai de poruncile Mântuitorului. Da! Eu n-am înțeles asta și am greșit, căci de pe ochii mei nu s-a risipit încă negura și vechea mea fire se mai trezește în mine. Dar fiindcă Îl iubesc pe Christos și vreau să fiu servul Lui, deși în cazul acesta e vorba de ceva mai mult decât de propria mea viață, iată, îngenunchez înaintea voastră și jur că voi împlini și eu porunca iubirii și nu-i voi părăsi pe frații mei în ziua nenorocirii.
Îngenunche și, cuprins de exaltare religioasă, ridică ochii și mâinile spre cer, zicând:
— Oare Te înțeleg, o, Christoase? Oare sunt demn de Tine?
Mâinile îi tremurau, ochii îi înotau în lacrimi, trupul întreg i se cutremura de fiorii credinței și ai dragostei. Apostolul Petru luă o amforă cu apă și, apropiindu-se de el, spuse solemn:
— Iată, te botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin!
Elanul religios îi cuprinse și pe cei de față. Aveau impresia că coliba se umple de o lumină supranaturală, că aud o muzică divină, că stânca peșterii se deschide deasupra capetelor lor, că din cer vin stoluri de îngeri, iar sus, în înălțimi, se vede o cruce și două mâini străpunse care binecuvântează.
Iar de afară, se auzeau strigătele oamenilor care se ucideau și vuietul flăcărilor din orașul mistuit de incendiu.