Pretorienii încercuiseră crângurile de pe malurile lacului, pentru ca mulțimile prea mari de spectatori să nu-l stingherească pe împărat și pe oaspeții lui. Se vorbea că tot ce are Roma remarcabil prin bogăție, inteligență sau frumusețe va fi prezent la petrecerea care nu avea precedent în istoria orașului. Tigellinus voise să-l răsplătească pe împărat pentru amânarea călătoriei în Achaia și în același timp să-i întreacă pe toți cei care mai organizaseră vreodată serbări în cinstea lui Nero, să-i dovedească astfel că nimeni nu-i în stare să-l distreze ca el.
În acest scop, încă de pe când se afla cu împăratul la Neapolis și apoi la Benevent, începuse pregătirile. Trimisese ordine ca, din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, să fie aduse animale, păsări, pești rari și plante, fără să uite de vase și țesături care aveau să dea strălucire petrecerii. Veniturile unor provincii întregi se cheltuiau pentru satisfacerea unor capricii nebunești, însă puternicul favorit nu trebuia să țină seama de asta. Influența lui creștea pe zi ce trece.
Tigellinus poate că nu-i era lui Nero mai drag decât alții, dar devenea tot mai necesar. Petronius îl întrecea cu mult prin maniere, inteligență, spirit și, în discuții, era mai distractiv pentru împărat, însă, spre nefericirea lui, îl întrecea și pe împărat, trezindu-i invidia. De asemenea, nu știa să-i fie supus în toate, iar Cezarul se cam temea de părerea lui când era vorba de gust. Cu Tigellinus, în schimb, se simțea întotdeauna la largul lui.
Chiar și titlul de arbiter elegantiarum, care i se dăduse lui Petronius, zgândărea amorul propriu al lui Nero, căci cine altul, dacă nu el, ar fi trebuit să-l poarte? Tigellinus avea totuși destulă minte ca să-și cunoască scăderile și, văzând că nu se poate lua la întrecere nici cu Petronius, nici cu Lucan, nici cu alții, iluștri fie prin naștere, fie prin talent, fie prin învățătură, se hotărî să-i eclipseze prin zel și, în primul rând, printr-un lux care să impresioneze închipuirea lui Nero.
Petrecerea fu organizată pe o plută imensă, construită din bușteni auriți. Marginile ei erau împodobite cu splendide scoici, pescuite în Marea Roșie și în Oceanul Indian, care sclipeau în culorile perlelor și ale curcubeului. Pe margini erau plantați palmieri și tufe de trandafiri înfloriți, printre care erau ascunse fântâni arteziene ce aruncau apă parfumată, statui de zei și colivii de aur sau argint pline cu păsări de diferite culori.
În mijloc se ridica un soi de baldachin uriaș din purpură siriană, sprijinit pe stâlpi de argint, sub care străluceau mesele pregătite pentru oaspeți, încărcate cu sticlărie de Alexandria, cristale și vase neprețuite, jefuite din Italia, Grecia și Asia Mică.
Pluta, care avea aspectul unei insule înflorite, era legată cu frânghii de aur și purpură de bărci în formă de pești, lebede, pescăruși și flamingo, în care stăteau, cu vâsle colorate în mână, vâslași și vâslașe goi, cu forme și trăsături desăvârșite, pieptănați după moda orientală sau cu părul prins în plase de aur.
Când Nero, sosind cu Poppea și curtenii, ajunse la pluta cea mare și se așeză sub baldachinul de purpură, vâslele începură să lovească apa, bărcile se puseră în mișcare, frânghiile de aur se încordară și pluta cu oaspeții se clinti din loc, începând să descrie cercuri pe lac. O înconjurară și alte bărci și alte plute mai mici, pline de femei cu trupuri roze, care cântau la citere și harpe.
Din crângurile de pe mal, din clădirile ciudate anume pentru acest prilej ridicate și ascunse în desiș, răsuna de asemenea muzică de instrumente și voci. Răsunau împrejurimile, răsunau crângurile, ecourile răspândeau sunet de corn și trâmbițe. Împăratul însuși, având-o de o parte pe Poppea, de alta pe Pitagora, admira totul. Când printre bărci apărură sclave tinere, costumate în sirene și acoperite cu o plasă verde care imita solzii, nu mai conteni cu laudele la adresa lui Tigellinus. Din obișnuință, îl pândea cu coada ochiului pe Petronius, așteptând părerea „arbitrului”, însă acesta rămase multă vreme rezervat și numai când fu întrebat direct, răspunse:
— Eu cred, stăpâne, că zece mii de fecioare goale fac mai puțină impresie decât una singură.
Totuși împăratului îi plăcu „petrecerea plutitoare”. Era ceva nou. De altfel, se serviră, ca de obicei, mâncăruri atât de alese, încât până și închipuirea lui Apicius ar fi leșinat la vederea lor și vinuri de atâtea soiuri, încât Otho, care servea optzeci o dată, s-ar fi ascuns sub apă de rușine dac-ar fi văzut abundența de aici. La masă, în afară de femei, luară loc numai curteni, pe care Vinicius îi lăsă în umbră pe toți prin frumusețe.
Cândva, statura și chipul lui aminteau de meseria lui de ostaș. Acum, frământările sufletești și boala prin care trecuse îi îndulciseră trăsăturile, parcă le-ar fi cizelat o mână delicată de sculptor. Pielea lui își pierduse culoarea de bronz de altădată; îi rămăsese însă un luciu auriu ca al marmurei de Numidia. Ochii deveniseră mai mari, mai triști. Numai trupul își păstrase vechile-i forme vânjoase, parcă anume făcute să poarte platoșă, însă deasupra trunchiului acesta de soldat se ridica un cap splendid de zeu grec. Petronius, când îi spusese că niciuna din curtene nu-i va rezista, vorbise ca un om cu experiență. Acum îl priveau toate, inclusiv Poppea și vestala Rubria, pe care împăratul dorise s-o aibă de față la petrecere.
Vinurile, răcite în zăpezile munților, încălziră repede inimile și capetele comesenilor. Din desișurile de pe mal apăreau mereu alte bărci în formă de lăcuste și libelule. Suprafața azurie a lacului arăta de parcă cineva ar fi presărat peste ea petale de flori și fluturi. Deasupra bărcilor se ridicau ici și colo porumbei și alte păsări din India și Africa, legate cu ațe de argint.
Soarele trecuse de amiază, dar ziua, deși petrecerea avea loc la începutul lui mai, era caldă, chiar toridă. Lacul unduia sub loviturile vâslelor care băteau în ritmul muzicii, însă în aer nu adia nici cea mai mică suflare de vânt. Frunzele copacilor stăteau nemișcate, ascultând parcă ceea ce se petrece pe apă. Pluta dădea ocol mereu lacului, purtându-i pe mesenii din ce în ce mai zgomotoși.
Petrecerea încă nu ajunsese în toiul ei când nu mai fu respectată ordinea în care se așezaseră la masă. Însuși împăratul dăduse exemplu. Venise în locul lui Vinicius, lângă Rubria vestala, să-i șușotească la ureche. Vinicius se mută lângă Poppea, care întinse brațul spre el, rugându-l să-i prindă paftaua de pe umăr, slăbită. Mâinile lui tremurau ușor când i-o prindea. Ea îl privi pe sub genele-i lungi, puțin rușinată, și clătină din cap, parcă împotrivindu-se.
Între timp, soarele, mare, roșu, cobora încet spre crestele copacilor. Oaspeții erau aproape toți beți. Pluta aluneca pe lângă maluri, unde, printre pâlcurile de copaci și flori, se vedeau oameni costumați în fauni sau satiri, cântând din flaute, fluiere și tobe, iar printre ei grupuri de fete reprezentând nimfe, driade și hamadriade.
Întunericul se lăsă, în sfârșit, și de sub baldachin răsunară strigăte de bețivi, aclamând Luna. În crânguri s-aprinseră mii de torțe. Din lupanarele de pe maluri țâșniră mănunchiuri de lumini. Pe terase apărură grupuri de femei despuiate, soții și fiice ale celor mai de vază case din Roma. Prin strigăte și gesturi deșănțate, începură să-i cheme pe meseni. Pluta acostă la mal; împăratul și curtenii năvăliră în pădure, risipindu-se prin lupanare, prin corturile ascunse în desiș, prin peșterile artificiale clădite printre izvoare și havuzuri.
Nebunia-i cuprinsese pe toți. Nimeni nu știa unde-i împăratul, cine-i senator, cine-i cavaler, gimnast sau muzicant. Satirii și faunii începură să alerge, țipând, după nimfe. Loveau cu tirsele în lămpi ca să le stingă. Unele colțuri de pădure fură înecate de întuneric. Pretutindeni însă se auzeau strigăte, râsete, șoapte, răsuflări gâfâite. Într-adevăr, Roma nu mai văzuse până atunci nimic asemănător.
Vinicius nu era beat ca la banchetul din palatul împăratului, la care participase și Ligia. Era însă uluit. Ceea ce vedea îl amețise. Îl cuprinsese și pe el febra plăcerii. Năvălind în pădure, alergă împreună cu alții, uitându-se care din driade i se va părea cea mai frumoasă. Pe lângă el treceau mereu alte grupuri de driade, țipând și cântând, urmărite de fauni, satiri, senatori, cavaleri. În cele din urmă, văzu un convoi de fecioare condus de una costumată în Diana. Alergă spre ele, voind s-o vadă mai de aproape pe zeiță. Deodată, înmărmuri. I se păru că o recunoaște pe Ligia în zeița cu luna pe cap.
Ele îl înconjurară, jucând o horă nebunească, apoi se risipiră ca o turmă de căprioare, ațâțându-l să le urmărească. El însă rămase pe loc, cu răsuflarea tăiată. Deși văzuse că Diana nu-i Ligia și de aproape nici măcar nu seamănă cu ea, surpriza întâlnirii îl sleise. Dintr-o dată, îl cuprinse un dor nemăsurat după Ligia cum nu mai simțise niciodată. Dragostea pentru ea îl copleși ca un val uriaș.
Niciodată nu-i fusese mai dragă, nu i se păruse mai pură, mai scumpă ca în această pădure a nebuniei și a desfrâului. Adineauri voise să soarbă din paharul acesta, să se abandoneze patimilor dezlănțuite; acum îl cuprinse dezgustul, îl sufoca rușinea. Avea nevoie de aer, iar ochii lui — de stele curate, și se hotărî să fugă din pădurea asta îngrozitoare.
Abia se urni când lângă el se opri o femeie cu capul acoperit cu un văl și-și puse mâinile pe umerii lui. Simți pe obraji respirația ei fierbinte când îi șopti:
— Te iubesc!… Vino! Nu ne vede nimeni. Grăbește-te!
Vinicius o întrebă, trezit parcă din somn:
— Cine ești?
Ea își lipi pieptul de el, stăruind:
— Grăbește-te! Uite ce pustiu e aici, iar eu te iubesc! Vino!
— Cine ești? — repetă Vinicius.
— Ghicește!…
Spunând acestea, își apăsă prin văl buzele de buzele lui, îmbrățișându-l. Când era gata să se înăbușe, își desprinse fața de el.
— O noapte de dragoste!… O noapte de nebunie! — spuse ea, respirând repede. — Azi e permis… Ia-mă!
Pe Vinicius sărutul îl arse, scârbindu-l. Sufletul lui era în altă parte. În toată lumea asta, pentru el nu exista nimeni în afară de Ligia. Îndepărtând cu mâna femeia voalată, spuse:
— Oricine ai fi, o iubesc pe alta și nu te vreau.
Ea își apropie obrajii de el:
— Dă vălul la o parte…
În clipa aceea, foșniră frunzele tufișului de mirt din apropiere; femeia dispăru ca o nălucă de vis; numai de departe răsună râsul ei, cam ciudat și dușmănos.
În fața lui Vinicius apăru Petronius.
— Am auzit și am văzut — spuse el.
Vinicius răspunse:
— Să plecăm de aici!…
Și plecară. Trecură pe lângă lupanarele strălucind de lumini, prin pădure, pe lângă cordonul de pretorieni călare, și găsiră lecticile.
— Trec pe la tine — spuse Petronius.
Și urcară împreună. Pe drum tăcură amândoi. Abia când ajunseră în atrium-ul lui Vinicius, Petronius spuse:
— Știi cine a fost?
— Rubria? — întrebă Vinicius, cutremurându-se numai la gândul că Rubria era vestală.
— Nu.
— Atunci cine?
Petronius spuse în șoaptă:
— Flacăra Vestei a fost pângărită, căci Rubria a fost cu împăratul. Iar cu tine a vorbit…
Și adăugă și mai încet:
— Diva Augusta.
Se lăsă o clipă de tăcere.
— Împăratul — spuse Petronius — n-a știut să-și ascundă de ea pasiunea sa pentru Rubria, așa că poate ea a vrut să se răzbune, iar eu v-am împiedicat fiindcă, dacă, recunoscând-o pe Augusta, ai fi refuzat-o, ai fi fost pierdut fără nicio șansă de salvare. Tu, Ligia și poate și eu.
Însă Vinicius izbucni:
— M-am săturat de Roma, de împărat, de petreceri, de Augusta, de Tigellinus și de voi toți! Mă înăbuș! Nu mai pot să trăiesc așa! Nu pot! Mă înțelegi?
— Îți pierzi capul, judecata, măsura!… Vinicius!
— Numai pe ea o iubesc pe lume!
— Deci?
— Deci nu vreau altă dragoste, nu mai vreau viața voastră, petrecerile voastre, nerușinarea și crimele voastre!
— Ce se petrece cu tine? Ești creștin?
Tânărul, cuprinzându-și capul în palme, spuse, disperat:
— Nu încă! Nu încă!