Roma își făcea de cap ca și mai înainte. Părea că orașul acesta, care cucerise lumea, începe, din cauza lipsei de conducători, să se nimicească singur. Încă înainte de a le fi sunat ceasul apostolilor, ieși la iveală complotul lui Calpurnius Pison, după care cele mai sus-puse capete din Roma fură secerate cu atâta neîndurare, încât chiar și cei dispuși să vadă în Nero un zeu începură a-l socoti un zeu al morții. Doliul învălui orașul, spaima se cuibări în case și în inimi, însă porticurile continuau să fie împodobite cu iederă și flori, căci nu era voie să manifești durere după cei morți. Oamenii care se trezeau dimineața își puneau întrebarea: „Cui îi vine rândul astăzi?” Cortegiul de stafii care-l urma pe Cezar sporea cu fiecare zi.
Pison plăti cu capul complotul, iar după el Seneca și Lucan, Fenius Rufus și Plautius Lateranus, și Flavius Scevinus, și Afranius Quinctianus, și desfrânatul tovarăș de nebunii al împăratului, Tullius Senecion, și Proculus, și Araricus, și Tugurinus, și Fratus, și Silanus, și Proximus, și Subrius Flavius, cândva devotat din tot sufletul lui Nero, și Sulpicius Aper. Pe unii îi pierduse propria nimicnicie, pe alții teama, pe alții bogăția, pe alții bărbăția. Împăratul, speriat de numărul complotiștilor, își ticsise palatul cu ostași și ținea orașul în stare de asediu, trimițând zilnic centurionii cu condamnări la moarte la casele bănuite. Condamnații se mai ploconeau încă, în scrisori pline de lingușiri, mulțumind Cezarului pentru sentință și lăsându-i o parte din avere, ca să salveze restul pentru copii. Se părea că Nero dinadins întrecea orice măsură, ca să se convingă în ce hal de umilință ajunseseră oamenii și cât au să mai suporte domnia lui sângeroasă. După complotiști căzură rudele, prietenii și chiar simplii cunoscuți. Locatarii splendidelor case ridicate după incendiu, ieșind în stradă, erau siguri c-au să vadă șiruri întregi de cortegii funerare. Pompeius, Cornelius Martialis, Flavius Nepos și Statius Domitius au pierit acuzați de lipsă de dragoste față de împărat; Novius Priscus, pentru că era prieten cu Seneca; Rufrius Crispinus a fost privat de dreptul la foc și apă, pentru că fusese cândva soțul Poppeii. Pe marele Thraseas l-a dus la pieire virtutea. Mulți au plătit cu viața originea lor nobilă. Chiar și Poppea a fost victima unei furii de moment a împăratului.
Senatul se ploconea în fața acestui imperator înfiorător, ridica temple în cinstea lui, făcea rugăciuni pentru vocea lui, încununa statuile lui și-i acorda preoți, ca unui zeu. Senatorii se duceau la Palatin, tremurând de frică, ca să admire cântecul lui — Periodonices — și să-și facă de cap împreună cu el la orgii.
Între timp, de jos, din pământul îmbibat cu sânge și lacrimi, dădea rod, în tăcere, dar tot mai puternică, sămânța semănată de Petru.