În fața Acteii, fosta amantă a lui Nero, se plecau cândva capetele cele mai sus-puse din Roma. Ea însă nici chiar atunci nu voise să se amestece în treburile publice și, dac-a folosit vreodată influența ei asupra tânărului suveran, a fost poate numai pentru a-i smulge îndurare pentru cineva. Liniștită și supusă, își atrăsese recunoștința multora, dar nu-și făcuse pe nimeni dușman. Nu reușise s-o urască nici Octavia. Femeilor geloase ea le părea prea puțin periculoasă. Se știa despre ea că continuă să-l iubească pe Nero cu o dragoste tristă și îndurerată, care se menține nu prin speranță, ci doar prin amintirea clipelor în care Nero nu era numai mai tânăr și mai iubitor, dar și mai bun. Se știa că nu-și poate alunga aceste amintiri din inimă și din minte, dar că nu mai așteaptă de la viață nimic și, deoarece într-adevăr nu mai exista pericolul ca împăratul să revină la dânsa, era privită ca o persoană cu totul dezarmată și din această cauză lăsată în pace. Poppea o considera doar ca pe o slujnică liniștită și atât de inofensivă, încât nu cerea nici măcar scoaterea ei din palat.
Fiindcă totuși Cezarul o iubise cândva și o părăsise fără certuri, în mod pașnic, ba chiar oarecum prietenește, curtea mai păstra față de ea ceva din vechea considerație. Eliberând-o, Nero îi dăruise o locuință în palat, cu un cubiculum separat și cu câțiva servitori. Și, deoarece cândva Pallas și Narcis, deși erau liberții lui Claudius, nu numai că stăteau cu Claudius la masă, la petreceri, dar ocupau locuri de frunte ca niște oameni de vază, tot așa o invitau și pe ea uneori la masa împăratului. Poate că o făceau și pentru faptul că frumosul ei chip constituia o adevărată podoabă la petrecere. De altfel, Cezarul încetase de mult să se mai conducă după anumite criterii în alegerea convivilor. La masa lui se strângea cea mai pestriță amestecătură de oameni din toate stările sociale și de toate profesiile. Se găseau printre ei senatori, mai ales dintre aceia care admiteau să facă și pe măscăricii, patricieni bătrâni și tineri, dornici de plăceri, lux și distracții; femei care purtau nume glorioase, care însă nu se dădeau în lături să-și pună seara peruci blonde și să se distreze, vânând aventuri pe străzile întunecoase. Erau și funcționari superiori și preoți care în fața cupelor pline își băteau joc bucuros de propriii lor zei, iar alături de ei o gloată de tot soiul, compusă din cântăreți, mimi, muzicanți, dansatori, dansatoare, poeți care, declamând versuri, se gândeau la sesterții pe care i-ar putea căpăta lăudând versurile împăratului, filozofi-muritori-de-foame care urmăreau cu ochii lacomi mâncărurile servite, apoi conducători de care, prestidigitatori, taumaturgi{69}, povestitori de anecdote, bufoni, în sfârșit, exemplare dintre diversele celebrități de o zi, ridicate de modă sau de prostie, vagabonzi, dintre care nu lipseau nici aceia care-și acopereau sub plete lungi urechile găurite, semn distinctiv al sclavilor.
Oaspeții mai de vază se așezau direct la mese, cei mai neînsemnați serveau drept obiect de distracție în timpul banchetului, așteptând momentul în care servitorii le vor permite să se arunce asupra resturilor de mâncare și băutură. Pe oaspeții de soiul ăsta îi furnizau Tigellinus, Vatinius și Vitellius, fiind uneori nevoiți să-i îmbrace în veșminte corespunzătoare încăperilor imperiale. Cezarului îi plăcea această societate, simțindu-se foarte liber în mijlocul ei. Luxul curții aurea totul, acoperindu-l cu strălucirea lui. Mari și mici, urmașii unor neamuri ilustre și gloate de pe caldarâmul străzii, artiști valoroși și mizere epave ale unor talente defuncte se înghesuiau la palat ca să-și sature ochii, uluiți de fastul care întrecea orice închipuire, să se apropie de cei care împărțeau fel de fel de favoruri, bogății și situații, care, printr-un cuvânt, puteau să te înjosească, dar puteau și să te înalțe pe culmi nebănuite.
În ziua aceea, Ligia trebuia să ia parte la un asemenea banchet. Teama, nesiguranța și zăpăceala, explicabile după lovitura neașteptată ce-o primise, luptau în ea cu dorința fermă de a rezista încercării. Se temea de împărat, se temea de oameni, se temea de palat, a cărui zarvă o amețea, se temea de petrecerile destrăbălate despre care auzise de la Aulus, de la Pomponia Graecina și de la prietenii lor. Deși era tânără, nu era neștiutoare, căci pe vremea aceea noțiunea viciului pătrundea devreme chiar și în conștiința unei fetițe. Știa deci că în palatul acesta o amenință dezonoarea, primejdie de care o prevenise și Pomponia în clipa despărțirii. Suflet tânăr, neatins de stricăciune, acceptând fără rezerve religia în care o inițiase mama ei adoptivă, jură să se apere de dezonoare. Jură mamei, sie însăși și acelui învățător divin în care nu numai că credea, ci pe care îl și iubea cu inima ei ce încă nu se desprinsese cu totul de copilărie, pentru blândețea învățăturii, pentru amărăciunea morții și pentru slava învierii.
Fiind convinsă că de-acum încolo n-au să mai răspundă de faptele ei nici Aulus, nici Pomponia Graecina, se întreba dacă n-ar fi mai bine să nu se supună și să nu se ducă la petrecere. Pe de o parte, teama și neliniștea își spuneau cu voce tare cuvântul în sufletul ei, pe de altă parte se năștea în ea dorința de a da dovadă de curaj, perseverență, de a se expune la chinuri și moarte. Doar divinul învățător poruncise astfel. Doar el însuși a dat exemplul. Pomponia îi povestise că cei mai zeloși dintre adepți doresc din tot sufletul o asemenea încercare și se roagă să aibă parte de ea. Și pe Ligia o cuprindea uneori o astfel de dorință când era în casa lui Aulus. Se vedea mucenică, cu răni la mâini și la picioare, albă ca zăpada, însuflețită de o frumusețe suprapământeană, purtată de niște îngeri albi în azurul cerului, și imaginația ei se complăcea în asemenea viziuni. Era un vis copilăresc, dar și puțină adorare de sine, lucru pentru care Pomponia o certa. Acum însă, când nesupunerea la voința Cezarului ar fi putut atrage după sine vreo pedeapsă aspră și când chinurile evocate în visuri ar fi putut deveni realitate, în dorința ei de sacrificiu s-amestecau și teama, și o undă de curiozitate: oare cum au s-o pedepsească și ce fel de chinuri au să născocească pentru ea?
Sufletul ei, încă pe jumătate copilăresc, șovăia între cele două alternative. Acteea, aflând de ezitările ei, o privi cu atâta uimire de parcă fata ar fi aiurat. Să se împotrivească voinței împăratului? Să devină din primul moment ținta mâniei lui? Trebuie să fii un copil care nu știe ce spune, ca să gândești astfel. Din propriile mărturisiri ale Ligiei reiese că, de fapt, ea nu este ostatecă, ci o fată uitată de poporul ei. N-o apăra niciun drept al ginților și chiar dacă ar apăra-o, împăratul este destul de puternic să-l calce în picioare într-un moment de mânie. Așa i-a plăcut Cezarului s-o ia la curte, iar acum dispune de ea. De acum înainte ea este la bunul lui plac și nicio putere pe lume nu i se poate împotrivi.
— Da — continuă ea —, am citit și eu scrisorile lui Pavel din Tars și știu că în ceruri stăpânește Dumnezeu și Fiul Lui care a înviat, însă pe pământ stăpânește numai împăratul. Ține minte asta, Ligia. Știu, de asemenea, că doctrina ta nu-ți permite să fii ceea ce am fost eu și că voi, ca și stoicii despre care îmi vorbea Epictet{70}, când aveți de ales între necinste și moarte, preferați moartea. Dar poți oare să știi dinainte că te așteaptă moartea și nu necinstea? N-ai auzit oare despre fiica lui Seianus{71}, care era încă o fetiță și care, din porunca lui Tiberius, a trebuit, pentru a fi respectată legea care oprește condamnarea la moarte a fecioarelor, să treacă prin dezonoare înainte de a fi ucisă? Ligia, Ligia, nu-l supăra pe Cezar! Când are să vină clipa hotărâtoare să ai de ales între dezonoare și moarte, atunci ai să procedezi așa cum îți cere Adevărul tău, dar nu căuta cu dinadinsul pieirea și nu-l mânia pentru un motiv neînsemnat pe acest zeu pământesc, atât de crud.
Acteea vorbea cu multă însuflețire și dragoste. Având vederea cam scurtă, își apropie fața ei încântătoare de obrajii Ligiei, parcă voind să urmărească impresia făcută de cuvintele ei.
Ligia, aruncându-și cu încredere de copil mâinile pe după grumajii ei, spuse:
— Tu ești bună, Acteea.
Acteea, mișcată de laudă și de acest semn de încredere, o strânse la piept, apoi, desfăcându-se din brațele fetei, răspunse:
— Fericirea mea a trecut, și bucuriile au trecut, dar n-am devenit rea.
Pe urmă, începu să se plimbe cu pași mărunți prin cameră și să vorbească cu disperare parcă pentru sine însăși:
— Nu! Nici el nu era rău. Pe atunci el însuși credea despre sine că e bun și voia să fie bun. Știu asta foarte bine. Toate acestea au venit mai târziu… când a încetat să mai iubească… Alții l-au făcut așa cum este azi — alții și Poppea!
Ochii ei se umplură de lacrimi. Ligia o urmări o vreme cu ochii ei ca azurul, apoi spuse:
— Îți pare rău de el, Acteea?
— Îmi pare rău! — răspunse surd grecoaica.
Și din nou începu să se plimbe prin încăpere, cu mâinile încleștate ca de durere și cu chipul frământat. Ligia o întrebă cu sfială:
— Îl mai iubești, Acteea?
— Îl iubesc…
Iar după o clipă adăugă:
— Nimeni nu-l iubește în afară de mine…
Se lăsă tăcere. În timpul acesta, Acteea se străduia să-și recapete liniștea tulburată de amintiri și când, în sfârșit, pe fața ei reapăru expresia obișnuită de tristețe calmă, spuse:
— Să vorbim despre tine, Ligia. Să nici nu-ți treacă prin gând să te împotrivești împăratului. Ar fi o nebunie. În sfârșit, liniștește-te. Cunosc bine casa asta și cred că nu te amenință nicio primejdie din partea Cezarului. Dacă Nero ar fi poruncit să fii răpită pentru el, nu te-ar fi adus la Palatin. Aici domnește Poppea, iar de când i-a născut o fiică, Nero este și mai mult sub puterea ei… Nu. E adevărat că Nero a poruncit să vii la banchet, dar nu te-a văzut până acum, n-a întrebat de tine, deci nu-l interesezi. Poate că te-a luat de la Aulus și Pomponia numai din ură față de ei… Mi-a scris Petronius să am grijă de tine și, deoarece mi-a scris, precum știi, și Pomponia, probabil că s-au înțeles între ei. Poate că el a făcut-o la rugămintea ei. Dacă-i așa și dacă el se îngrijește de tine la rugămintea Pomponiei, nu te amenință nimic și, cine știe, nu-i exclus ca Nero, sfătuit de el, să te trimită înapoi la Aulus. Nu știu dacă Nero îl iubește foarte mult, știu însă că rar se întâmplă să aibă altă părere decât a lui Petronius.
— Ah! Acteea! — răspunse Ligia. — Petronius a fost în vizită la noi, înainte de a fi fost luată de-acolo, și mama era convinsă că Nero a ordonat predarea mea sfătuit de dânsul.
— Asta ar fi rău — spuse Acteea.
După ce se gândi câteva clipe însă, continuă:
— Totuși, poate că Petronius a spus doar așa, față de Nero, la vreo cină, că a văzut la Aulus pe ostateca ligienilor și Nero, care este gelos de puterea lui, te-a cerut numai pentru că ostatecii trebuie să stea în grija împăratului. De altfel, el nu-i iubește pe Aulus și pe Pomponia. Nu! Nu cred că Petronius, dacă ar fi vrut să te ia de la Aulus, ar fi recurs la un asemenea mijloc… Nu știu dacă Petronius este mai bun decât ceilalți care-l înconjoară pe Cezar, dar este altfel decât ei… În sfârșit, poate că în afară de el s-o mai găsi cineva care să vrea să intervină pentru tine. La Aulus n-ai cunoscut pe careva din prietenii Cezarului?
— Îi întâlneam pe Vespasian și pe Titus.
— Împăratul nu-i iubește.
— Și pe Seneca.
— E de ajuns ca Seneca să dea vreun sfat ca Nero să procedeze exact dimpotrivă.
Ligia roși:
— Și pe Vinicius…
— Nu-l cunosc.
— E o rudă de-a lui Petronius, care s-a întors de curând din Armenia…
— Crezi că Nero îl vede cu plăcere?
— Pe Vinicius îl iubesc toți.
— Și ar voi să intervină pentru tine?
— Da.
Acteea zâmbi cu duioșie și spuse:
— Atunci, cu siguranță că ai să-l vezi la banchet. Trebuie să mergi acolo, în primul rând pentru că trebuie. Numai un copil ca tine ar fi putut să gândească altfel. În al doilea rând, dacă vrei să te întorci în casa lui Aulus, găsește prilejul să-i rogi pe Petronius și pe Vinicius ca, prin influența lor, să obțină pentru tine permisiunea de a te întoarce acasă. Dacă ei ar fi aici, la fel ți-ar spune, că e o nebunie să încerci să te opui. S-ar putea, de fapt, ca împăratul să nu observe absența ta, însă dacă ar observa-o și ar constata că ai îndrăznit să te împotrivești voinței lui, n-ar mai exista salvare pentru tine. Hai, Ligia… auzi gălăgia asta în casă? Soarele coboară și oaspeții au să înceapă în curând să sosească.
— Ai dreptate, Acteea — răspunse Ligia. — Am să-ți urmez sfatul.
Desigur, Ligia n-ar fi putut să explice în ce măsură această hotărâre era o urmare a dorinței de a-i vedea pe Vinicius și Petronius, ori a curiozității feminine ca măcar o dată în viață să vadă o asemenea petrecere, pe împărat, curtea, pe renumita Poppea și pe celelalte frumuseți, întreg fastul acela nemaiauzit, despre care se povesteau minuni în Roma. În felul ei însă, Acteea avea dreptate și fata înțelegea bine acest lucru. Trebuia să meargă, așa că, de vreme ce și obligațiile ei, și înțelepciunea veneau în sprijinul dorinței sale ascunse, încetă să mai șovăie.
Acteea o conduse în unctorium-ul ei să o ungă cu parfumuri și să o îmbrace, și cu toate că în casa împăratului nu duceau lipsă de sclave, și Acteea însăși avea destule în serviciul ei personal, din compasiune pentru fata asta, a cărei nevinovăție și frumusețe îi cuceriseră inima, hotărî s-o îmbrace singură. Se dovedi atunci că în tânăra grecoaică, în ciuda vieții ei triste și a lecturii scrisorilor lui Pavel din Tars, sălășluia tot vechiul suflet elen căruia frumusețea trupului îi spunea mai mult decât orice pe lume. Când o dezbrăcă pe Ligia și-i văzu formele suple, suav împlinite, sculptate în sidef parcă, pălind ușor în nuanțe de roze, nu-și putu reține un strigăt de admirație și, dându-se câțiva pași înapoi, se uită cu încântare la această neasemuită și primăvăratecă făptură.
— Ligia! — strigă ea. — Tu ești de o sută de ori mai frumoasă decât Poppea!
Fata, minunată ca un vis, armonioasă ca o operă a lui Praxitele{72} sau ca un cântec, care însă fusese crescută în casa austeră a Pomponiei, unde pudoarea era respectată chiar și atunci când femeile erau numai între ele, rămase stingherită, roșie de rușine, cu genunchii strânși, cu mâinile la piept și genele plecate. În cele din urmă, ridicând brațele cu o mișcare bruscă, smulse acele care-i țineau părul și într-o clipă, scuturând din cap, se înveli cu părul ca într-o mantie.
Acteea, apropiindu-se și mângâindu-i părul, spuse:
— O, ce păr ai!… N-am să-l presar cu pudră de aur, căci strălucește de la sine în străfulgerări aurii ici și colo, pe unde-i încârlionțat… Doar pe alocuri poate am să-i dau o ușoară nuanță aurie, abia-abia, de parcă l-ar lumina o rază… Minunată trebuie să fie țara voastră ligiană unde cresc asemenea fete.
— Nu mi-o amintesc — spuse Ligia. — Ursus mi-a spus că pe la noi sunt păduri, păduri și iarăși păduri.
— Și într-o pădure înfloresc flori — adăugă Acteea, înmuindu-și palmele într-o vază plină cu verbină și umezind părul Ligiei.
După aceea, începu să ungă ușurel tot trupul fetei cu uleiuri parfumate din Arabia, apoi o îmbrăcă într-o tunică moale de culoarea aurului, fără mâneci, peste care urma să pună un peplum{73} alb ca zăpada. Mai înainte însă trebuia pieptănat părul, așa că o înveli deocamdată într-un soi de haină largă de casă numită synthesis și, așezând-o pe un scaun, o lăsă pentru câteva minute în mâinile sclavelor, ea supraveghind de departe pieptănatul. În același timp, două sclave încălțară piciorușele Ligiei cu sandale albe, brodate cu purpură, legându-le cruciș cu panglici aurii pe gleznele ei de alabastru. Când terminară cu pieptănatul, îi puseră un peplum cu splendide falduri ușoare, pe urmă Acteea îi atârnă mărgăritare la gât și presără pulbere de aur pe cârlionții părului ei. Porunci apoi să fie îmbrăcată și ea, nemailuându-și privirile încântate de la Ligia.
În curând fu gata și, când în fața porții principale începură să apară primele lectici, intrară amândouă într-un criptoportic lateral, de unde se vedeau poarta principală, galeriile interioare și curtea înconjurată de colonade de marmură numidă.
Pe sub arcada înaltă a porții, deasupra căreia splendida cvadrigă a lui Lysias părea să ridice în aer pe Apollo și Diana, treceau din ce în ce mai mulți oameni. Ochii Ligiei fură izbiți de o priveliște minunată, despre care casa modestă a lui Aulus nu putuse să-i dea nici cea mai mică idee. Era momentul în care soarele, asfințind, își așternea ultimele lui raze peste coloanele de marmură galbenă de Numidia, dându-le o strălucire de aur în irizări roze. Printre coloane, alături de statuile albe reprezentând danaide, zei sau eroi, se scurgea mulțimea de bărbați și femei, asemănători statuilor prin îmbrăcămintea lor — togi drapate, peplum-uri și stofe alunecând grațios în falduri moi, strălucind în lumina soarelui ce apunea. Un Hercule uriaș, cu capul încă în lumină, dar de la piept cufundat în umbra aruncată de o coloană, privea de sus la mulțimea aceea. Acteea îi arătă Ligiei senatori îmbrăcați în togi cu borduri late, cu tunici colorate și cu semiluni pe încălțăminte, cavaleri, artiști renumiți și matroane din Roma, îmbrăcate fie după moda romană, fie grecește, fie în fantastice costume orientale, cu părul coafat în formă de turn sau piramidă, sau pieptănat după chipul statuilor de zeițe, netezit pe cap și împodobit cu flori. Multora dintre bărbații și femeile care treceau, Acteea le rostea numele, adăugind în câteva cuvinte amănunte — uneori îngrozitoare, care-o înspăimântau pe Ligia, sau o umpleau de admirație și uimire. I se arăta o lume ciudată, a cărei frumusețe îi fermeca ochii, dar ale cărei contradicții nu reușea să le înțeleagă cu mintea ei de fată. În amurgul care învăluise cerul, printre șirurile de coloane nemișcate pierzându-se în adânc și peste oamenii asemănători statuilor, stăpânea o mare liniște. Părea că în peisajul de marmură trebuie să trăiască niște semizei lipsiți de griji, împăcați și fericiți, însă vocea domoală a Acteii dezvăluia una după alta tainele îngrozitoare ale acestui palat și ale acestor oameni. Iată, criptoporticul de colo, unde pe coloanele și pardoseala de marmură albă mai stăruie încă sângele lui Caligula căzut sub pumnalul lui Cassius Chereas; acolo a fost omorâtă soția lui, iar copilul zdrobit prin izbire de pietre. Dincolo, sub aripa aceea se află o hrubă subterană în care a pierit de foame, rozându-și mâinile, Drusus cel tânăr. Dincoace a fost otrăvit Drusus cel bătrân. Acolo s-a zvârcolit de spaimă Gemellus. Acolo a căzut în convulsii Claudius, dincoace Germanicus. Pretutindeni, aceste ziduri au auzit gemete și horcăituri de muribunzi, iar oamenii care se grăbesc acum la petrecere, îmbrăcați în tunici colorate, înveliți în togi, împodobiți cu flori și nestemate, sunt poate condamnații de mâine. Poate că pe chipul multora dintre ei zâmbetul ascunde spaima, neliniștea, nesiguranța pentru ziua de mâine. Poate că în clipa asta în inimile acestor semizei, în aparență lipsiți de griji și încununați, colcăie zavistia, lăcomia, invidia. Gândurile răvășite ale Ligiei nu reușeau să țină pasul cu vorbele Acteii și, în vreme ce lumea aceea strălucitoare îi atrăgea privirile cu o forță tot mai mare, inima i se strângea înspăimântată și sufletul îi fu cuprins brusc de un dor nespus, nemărginit, după Pomponia Graecina și după casa liniștită a lui Aulus, în care stăpânea dragostea, și nu crima.
În acest timp, dinspre Vicus Apollinis s-apropiau noi valuri de oaspeți. De dincolo de poartă, se auzea larmă, dominată de strigătele clienților care-și conduseseră patronii. Prin curte și printre colonade forfotea un furnicar de sclavi ai Cezarului, sclave, băieți, soldați pretorieni care făceau de strajă la palat. Ici și colo, printre fețele albe și măslinii, apărea câte-o față neagră de numid sub o cască cu pene, cu verigi mari aurii în urechi. Se aduceau lăute, citere, buchete de flori crescute în seră, căci era toamnă târzie, lămpi portative de argint, aur sau aramă. Murmurul tot mai intens al discuțiilor se amesteca cu clipocitul havuzului, ale cărui șuvoaie, roze în luminile amurgului, cădeau de sus pe marmură și se spărgeau parcă-n suspine.
Acteea se oprise din povestit, dar Ligia continua să se uite, căutând pe cineva în mulțime. Deodată, fața ei se îmbujoră. Printre coloane apărură Vinicius și Petronius, îndreptându-se spre marele triclinium, frumoși, calmi, asemănători unor zei în togile lor albe. Când printre oameni necunoscuți zări aceste două fețe cunoscute și apropiate, mai ales când îl văzu pe Vinicius, Ligia simți că o mare greutate i s-a luat de pe inimă. I se păru că-i mai puțin singură. Dorul acela fără margini după Pomponia și după casa lui Aulus, care o copleșise cu câteva clipe mai înainte, încetă brusc să mai fie dureros. Ispita de a-l vedea pe Vinicius și de a vorbi cu el înăbuși celelalte sentimente. Zadarnic evocă în amintirea ei tot ce auzise despre nelegiuirile din casa împăratului; cuvintele Acteii și avertismentele Pomponiei rămaseră ca niște ecouri îndepărtate. Deodată, își dădu seama că nu numai obligația, ci și propria ei dorință o îmboldește să meargă la petrecere. Gândindu-se că peste câteva clipe va auzi iarăși glasul acela drag și plăcut, care-i vorbise despre dragostea și fericirea demnă de zei și care îi mai răsuna și azi în urechi ca un cântec, se simți cuprinsă de bucurie.
Deodată, bucuria aceasta o înspăimântă. O înfiora gândul că trădează și învățătura curată în care fusese educată, și pe Pomponia, și pe sine însăși. Altceva este să mergi din obligație și altceva să te bucuri de o asemenea obligație. Se simți vinovată, nedemnă, pierdută. O cuprinse disperarea și-i veni să plângă. Dac-ar fi fost singură, ar fi îngenuncheat și ar fi început să se bată în piept, repetând: „E vina mea, vina mea!” Ținând-o de mână, Acteea o conduse prin camerele interioare în marele triclinium, în care urma să se desfășoare banchetul, dar ea vedea negru înaintea ochilor, urechile-i vâjâiau de emoțiile prin care trecuse, iar inima îi zvâcnea în piept, înăbușind-o. Zări ca prin vis mii de lămpi clipind pe mese și pe pereți și tot ca într-un vis auzi aclamațiile cu care era întâmpinat împăratul, care-i apăru ca prin ceață. Strigătele o asurzeau, strălucirea o orbea, parfumurile o amețeau și, mai mult moartă decât vie, abia o mai recunoscu pe Acteea, care o așeză la masă, ocupând și dânsa un loc alături.
După o clipă, auzi adresându-i-se o voce joasă, cunoscută:
— Salut pe cea mai frumoasă dintre fecioarele de pe acest pământ și dintre stelele de pe cer! Te salut, divină Callina!
Tresărind, Ligia întoarse capul: alături de ea ședea Vinicius.
Era fără togă, căci comoditatea și obiceiul cereau să scoți toga la petreceri. Era îmbrăcat într-o tunică roșie, fără mâneci, cu broderii de argint în chip de frunze de palmieri. Brațele-i erau goale și-aveau prinse deasupra cotului, după obiceiul oriental, două brățări late de aur. De la cot în jos erau epilate cu grijă, netede, însă prea musculoase, adevărate brațe de ostaș, făcute pentru sabie și scut. Pe cap purta o cunună de trandafiri. Cu sprâncenele lui îmbinate deasupra nasului, cu ochii lui minunați, cu pielea bronzată, Ligiei îi apăru ca o personificare a tinereții și a forței, atât de frumos, încât, deși își mai revenise întrucâtva, abia reuși să îngaime:
— Te salut, Marcus…
El continuă:
— Fericiți ochii mei care te văd; fericite urechile mele care au auzit vocea ta mai plăcută mie decât a flautului și a citerei. De mi s-ar fi oferit să aleg cine să stea lângă mine la petrecerea asta, tu, Ligia, sau Venus, pe tine te-aș fi cerut, o, divino!
O privea nesățios, mistuitor. Privirile lui alunecau de pe fața ei pe gât, pe brațele goale, mângâindu-i formele delicate, se bucurau de ea, o învăluiau, o sorbeau. Pe chipul lui străluceau, amestecându-se, dorința, dragostea, fericirea, contopite într-o încântare fără margini.
— Știam c-o să te văd în casa împăratului — continuă el —, totuși, când te-am zărit, sufletul meu s-a cutremurat de o nețărmurită bucurie, de parcă fericirea asta mi-ar fi ajuns cu totul pe neașteptate.
Ligia își revenise cu încetul. Simțind că în mulțimea asta și casa asta el este singura ființă apropiată, începu să vorbească cu el și să-l întrebe de tot ce era de neînțeles pentru ea și o înfiora. De unde știa el că are s-o găsească în casa Cezarului și de ce se află ea aici? De ce a luat-o Cezarul de la Pomponia? Aici se teme și ar vrea să se întoarcă la Pomponia. Tânjirea și neliniștea ar ucide-o, dacă n-ar fi speranța că Petronius și cu el au să intervină pentru ea la împărat.
Vinicius îi destăinui cum auzise de răpirea ei chiar de la Aulus. Nu știe pentru ce se află ea aici. Cezarul nu dă socoteală nimănui de dispozițiile și poruncile sale. Totuși, să nu se teamă. El, Vinicius, e lângă ea și va rămâne lângă ea. Ar prefera să-și piardă ochii decât să n-o mai vadă pe ea, ar prefera să-și piardă viața decât s-o părăsească. Ea este sufletul lui și o va apăra ca pe propriul lui suflet. Are să-i construiască la el acasă un altar ca pentru zeița lui, pe care să-i jertfească smirnă și aloes, iar primăvara anemone și flori de măr… Și, de vreme ce se teme de casa împăratului, îi promite că n-are s-o lase în casa asta.
Deși vorbea pe ocolite și uneori născocea, în glasul lui vibra adevărul, căci sentimentele lui erau sincere. Îl cuprinsese mila față de ea. Vorbele ei îl răscoleau. Când ea începu să-i mulțumească și să-l asigure că Pomponia are să-l iubească pentru bunătatea lui, și ea însăși are să-i fie toată viața recunoscătoare, emoția îl copleși și era convins că niciodată în viață n-are să se poată împotrivi rugăminții ei. Inima i se topea de drag. Frumusețea ei îi ațâța simțurile, o dorea, în același timp însă, își dădea seama că îi este foarte dragă și că într-adevăr ar putea s-o adore ca pe o zeiță. Simțea o nestăvilită nevoie să-i vorbească despre frumusețea ei și despre adorația lui pentru ea și, fiindcă gălăgia petrecerii se întețise, se trase mai aproape de dânsa și începu să-i șoptească cuvinte gingașe, venite din adâncul sufletului, suave ca muzica și amețitoare ca vinul.
Și o ameți. Printre străinii aceștia care o înconjurau, el îi apăru tot mai apropiat, tot mai drag și mai cinstit, devotat din tot sufletul. O liniștea, îi promitea să o scoată din casa împăratului, îi promitea să n-o părăsească și s-o slujească. Înainte, la Aulus, îi vorbise doar în general despre dragoste și despre fericirea pe care i-o poate da, acum însă îi spunea fără ocol că o iubește, că-i este cea mai scumpă și cea mai dragă ființă. Ligia auzea pentru prima oară asemenea cuvinte din gura unui bărbat. I se părea că se trezește dintr-un somn. O îneca o fericire în care bucuria nemărginită se amesteca cu o neliniște fără margini. Obrajii-i ardeau, inima-i zvâcnea, sta cu buzele întredeschise, parcă uluită. O cuprindea teama, ascultând asemenea vorbe, dar pentru nimic în lume n-ar fi vrut să-i scape vreuna. Din când în când, își pleca ochii, pe urmă iarăși îndrepta spre Vinicius privirea ei luminoasă, sfioasă și întrebătoare, de parc-ar fi voit să murmure: „Spune mai departe!”
Gălăgia, muzica, mireasma florilor și parfumul cădelnițelor orientale o amețiră iarăși.
La Roma era obiceiul ca oamenii să stea lungiți la petreceri. Acasă, Ligia ocupa un loc între Pomponia și micul Aulus. Acum însă, alături de ea, stătea Vinicius, tânăr, puternic, îndrăgostit, aprins, iar ea, dându-și seama de înflăcărarea lui, simțea cum o încearcă rușinea, dar și bucuria. O învăluia o plăcută sfârșeală, un fel de leșin, o dulce uitare, ca o cădere în somn.
Apropierea ei îl tulburase și pe Vinicius. Fața îi pălise, nările-i fremătau ca unui cal oriental. Răsuflarea îi devenise scurtă, gâfâită, cuvintele i se încurcau în gură. Și el se afla pentru prima oară așezat așa, lângă ea. Gândurile începură să i se încețoșeze, simțea curgându-i prin vine un foc pe care în zadar încerca să-l stingă în vin. Și nu vinul îl amețea, ci fața minunată a Ligiei, brațele ei goale, sânii ei feciorelnici care palpitau sub tunica aurie, trupul ei ascuns în faldurile albe ale peplum-ului. În cele din urmă, cuprinse mâna ei mai sus de încheietură, așa cum mai făcuse o dată în casa lui Aulus, o trase spre el și începu să-i șoptească cu buzele înfiorate:
— Te iubesc, Callino… divina mea!…
— Marcus, dă-mi drumul! — spuse Ligia.
Însă el vorbea mai departe, cu ochii înnegurați:
— Divina mea! Iubește-mă!…
În clipa aceea, se auzi vocea Acteii, care stătea de partea cealaltă a Ligiei:
— Cezarul se uită la voi.
Pe Vinicius îl cuprinse o mânie năprasnică și împotriva împăratului, și împotriva Acteii. Cuvintele ei risipiseră farmecul beției. În acest moment, chiar o voce prietenoasă tânărului i s-ar fi părut inoportună. Convins că Acteea caută intenționat să împiedice discuția lui cu Ligia, înălță capul și, uitându-se la tânăra libertă peste brațul Ligiei, spuse cu răutate:
— A trecut vremea, Acteea, când la banchete stăteai alături de împărat. Se spune că te paște orbirea, atunci cum poți să-l vezi?
Ea răspunse, parcă cu tristețe:
— Totuși îl văd… Și el are vederea scurtă și se uită la voi prin smarald.
Tot ceea ce făcea Nero îi alarma chiar și pe cei mai apropiați de el, așa că Vinicius se trezi dintr-o dată neliniștit și privi pe furiș spre împărat. Ligia, care, la începutul petrecerii, îl văzuse ca prin ceață din cauza tulburării, iar pe urmă, absorbită de prezența lui Vinicius și de vorbele lui, nu se mai uitase deloc la împărat, întoarse și ea spre el ochii curioși și speriați.
Acteea spusese adevărul. Împăratul sta aplecat peste masă, cu un ochi închis, ținând în dreptul celuilalt un smarald rotund, șlefuit, pe care-l folosea întotdeauna, și se uita la ei. Pentru o clipă, privirea lui se întâlni cu privirea Ligiei și inima fetei se strânse de spaimă. Când, copilă fiind, mergea la moșia lui Aulus din Sicilia, o bătrână sclavă egipteană îi povestea despre balaurii care locuiesc în peșterile din munți. Avusese impresia că se uitase la ea ochiul verzui al unui asemenea balaur. Apucă mâna lui Vinicius, ca un copil care se teme. Capul prinse a-i vui de gânduri ce se alungau învălmășite. Deci acesta era el? Îngrozitorul și atotputernicul? Nu-l văzuse niciodată până atunci și credea că arată altfel. Își imagina o față îngrozitoare, cu răutatea întipărită în trăsături și văzuse un cap mare, într-adevăr îngrozitor, așezat pe un gât gros, însă mai curând caraghios, căci de departe semăna cu un cap de copil. Tunica de culoarea ametistului, interzisă muritorilor de rând, arunca o lumină vineție pe fața lui lată și rotundă. Avea părul închis la culoare, frezat după moda introdusă de Otho, în patru rânduri de cârlionți. Nu purta barbă, căci nu demult o jertfise lui Jupiter, lucru pentru care întreaga Romă îi era recunoscătoare. Oamenii însă șopteau între ei că renunțase la ea pentru că, așa ca tuturor bărbaților din neamul lui, îi creștea roșcată. Pe fruntea lui, mult boltită deasupra sprâncenelor, era totuși ceva olimpian. Sprâncenele-i încruntate exprimau conștiința atotputerniciei. Sub fruntea lui de semizeu însă se afla o față de maimuță, de bețiv și de comediant, frământată de pofte schimbătoare, umflată de grăsime în ciuda vârstei tinere, bolnăvicioasă, respingătoare. Ligiei îi apăru dușmănos, dar mai presus de orice hidos.
După o clipă, puse jos smaraldul și nu se mai uită la ea. Atunci îi văzu ochii bulbucați, albaștri, clipind în lumina excesivă, sticloși, reci, asemănători cu ochii morților.
Întorcându-se spre Petronius, Cezarul zise:
— Aceea este ostateca de care-i îndrăgostit Vinicius?
— Ea este — răspunse Petronius.
— Cum se numește poporul ei?
— Ligian.
— Lui Vinicius i se pare frumoasă?
— Îmbracă în peplum femeiesc un trunchi putred de măslin și lui Vinicius are să i se pară frumos. Pe chipul tău însă, o, inegalabil cunoscător, citesc de pe acum sentința! Nu-i nevoie s-o faci publică! Așa-i! E prea uscată! Chiar slăbănoagă! O adevărată măciulie de mac înfiptă într-un lujer subțire, iar tu, divinule estet, la femeie prețuiești tulpina și de trei ori, de patru ori, tu ai dreptate! Fața singură nu înseamnă nimic. Am avut mult de câștigat stând în preajma ta, însă n-am încă o privire atât de sigură… Și sunt gata să pariez cu Tullius Senecion pe iubita lui că, deși la banchet, când stau cu toții culcați, e greu să dai un verdict asupra întregii făpturi, tu ți-ai și spus de-acum: „Prea îngustă în șolduri.”
— Prea îngustă în șolduri — răspunse Nero, clipind din ochi.
Pe buzele lui Petronius apăru un zâmbet abia perceptibil. Tullius Senecion, care până în clipa aceea discutase cu Vestinus, sau mai degrabă își bătuse joc de credința acestuia în vise, se întoarse spre Petronius și, cu toate că habar n-avea despre ce-i vorba, spuse:
— Te înșeli! Eu țin cu împăratul.
— Bine — răspunse Petronius. — Tocmai îi explicam că ai un pic de minte, însă împăratul susține că ești un măgar sadea.
— Habet{74}! — spuse Nero, râzând și întorcând în jos degetul mare, cum se făcea la circuri în semn că gladiatorul primise o lovitură și că trebuia să fie lichidat.
Vestinus, crezând că este vorba tot despre vise, strigă:
— Eu cred în vise și Seneca mi-a spus o dată că și el crede.
— Noaptea trecută am visat că eram vestală — spuse Calvia Crispinilla, aplecându-se spre masă.
Auzind asta, Nero începu să bată din palme, alții îi urmară exemplul și aplauzele durară câteva clipe, căci Crispinilla, divorțată de câteva ori, era faimoasă pentru viața ei desfrânată.
Fără să se tulbure, ea continuă:
— Și ce-i cu asta? Toate vestalele sunt bătrâne și urâte. Numai Rubria mai seamănă a om, așa că am fi două, deși Rubriei vara îi ies pistruii.
— Permite-mi totuși, prea pură Calvia, să constat — zise Petronius — că numai în vis mai puteai să fii vestală!
— Și dac-ar da ordin Cezarul?
— Aș crede că se împlinesc chiar și cele mai ciudate vise.
— Se împlinesc — spuse Vestinus. — Pe cei care nu cred în zei îi înțeleg, dar cum să nu crezi în vise?
— Dar în prezicători? — întrebă Nero. — Mi s-a prezis o dată că Roma va înceta să mai existe, iar eu voi domni peste tot Răsăritul.
— Prezicerile și visurile se leagă între ele — spuse Vestinus. — O dată, un proconsul, cunoscut ca necredincios, a trimis un sclav la templul lui Mopsus cu o scrisoare sigilată pe care nu a permis s-o deschidă, ca să controleze dacă zeul reușește să răspundă la întrebarea cuprinsă în scrisoare. Sclavul a dormit noaptea în templu, ca să aibă un vis prevestitor, după care s-a întors și a spus: „Am visat un tânăr, luminos ca soarele, care mi-a spus un singur cuvânt: «negru».” Proconsulul, auzind acest cuvânt, a pălit și, întorcându-se spre oaspeții lui, necredincioși ca și el, a spus: „Știți ce era în scrisoare?”
Aici, Vestinus se întrerupse și, ridicând cupa de vin, începu să bea.
— Ce era în scrisoare? — întrebă Senecion.
— În scrisoare era întrebarea: „Ce taur să aduc jertfă: alb sau negru?”
Interesul trezit de povestire fu tulburat de Vitellius care, venind beat la banchet, izbucni pe neașteptate, fără niciun motiv, într-un râs deșănțat.
— De ce râde butoiul ăsta de seu? — întrebă Nero.
— Râsul îi deosebește pe oameni de animale — spuse Petronius —, iar el n-are altă dovadă că nu-i porc.
Dar Vitellius se întrerupse în mijlocul râsului și, plescăind din buzele-i lucind de grăsimi, se uită la cei din jur, uluit, de parcă nu i-ar fi văzut niciodată mai înainte.
Își arătă palma, ca o perniță, și spuse răgușit:
— Mi-a căzut din deget inelul de cavaler moștenit de la tata.
— Care a fost cizmar — adăugă Nero.
Vitellius râse din nou în hohote și începu să caute inelul în peplum-ul Calviei Crispinilla.
Atunci, Vatinius se apucă să imite țipetele unei femei speriate, iar Nigidia, prietena Calviei, o tânără văduvă cu obraji de copil și ochi de curtezană, spuse cu voce tare:
— Caută ceea ce n-a pierdut.
— Și ceea ce nu i-ar folosi la nimic, dac-ar găsi — termină poetul Lucan.
Petrecerea devenea tot mai veselă. Șiruri nesfârșite de sclavi aduceau mereu alte feluri de mâncare; din vase mari, pline cu zăpadă și înfășurate în iederă, se scoteau în fiecare clipă ulcioarele cu felurite soiuri de vin. Beau cu toții din abundență. Din tavan se cerneau mereu peste masă și peste meseni petale de trandafiri.
Petronius începu să-l roage pe Nero ca, mai înainte să se fi îmbătat oaspeții, să înnobileze petrecerea cu cântecul său. Un cor de voci susținea rugămințile lui Petronius, Nero însă refuză. Nu era vorba doar de curaj, deși îi lipsea și acesta întotdeauna… Numai zeii știu cât îl costă pe el toate manifestările în public… E adevărat că nu se dă în lături de la ele, căci trebuie să faci ceva pentru artă și, de altfel, dacă Apollo l-a dăruit cu voce, darurile zeilor nu se cade să fie irosite. Înțelege chiar că este o îndatorire a lui față de stat. Însă astăzi este într-adevăr răgușit. Noaptea trecută și-a pus greutăți de plumb cald pe piept, dar nici asta n-a ajutat… Intenționează chiar să plece la Antium, ca să respire aer de mare.
Lucan începu să-l conjure în numele artei și al întregii omeniri. Știu cu toții că divinul poet și cântăreț a compus o nouă odă către Venus, față de care poemul lui Lucrețiu nu-i decât schelălăitul unui pui de lup de un an. Trebuie ca banchetul acesta să fie un adevărat banchet. Un împărat atât de bun nu se cade să-și chinuiască supușii: „Nu fi tiran, Cezare!”
— Nu fi tiran! — repetară toți cei care stăteau mai pe aproape.
Nero deschise brațele, arătând că n-are încotro. Atunci, pe fața tuturor apăru o expresie de recunoștință și toți ochii se ațintiră spre el. Mai întâi însă, el porunci să fie anunțată Poppea că va cânta, declarându-le celor de față că ea nu venise la banchet pentru că nu se simțea bine și, deoarece niciun medicament nu-i poate ameliora starea cum o face cântecul lui, i-ar părea rău să o priveze de un asemenea prilej.
Poppea sosi îndată. Îl juca pe Nero după buna ei plăcere, știa însă că atunci când e vorba de amorul lui propriu de cântăreț, conducător de care sau poet, e periculos să-l iriți. Intră deci, frumoasă ca o zeiță, îmbrăcată ca și Nero în veșmânt de culoarea ametistului și cu un șirag de perle uriașe la gât, jefuit cândva din tezaurul lui Massinissa{75}, regele numizilor. Avea părul de aur și, cu toate că era divorțată de două ori, un chip și priviri de fecioară.
Fu întâmpinată cu urale și numită „divina augusta”. Niciodată în viață Ligia nu văzuse un chip atât de frumos și nu-i venea să-și creadă ochilor, deoarece, după câte aflase de la Pomponia, Poppea Sabina era una din cele mai odioase femei din lume. Ea îl împinsese pe Cezar să-și ucidă mama și soția. Auzise din povestirile oaspeților lui Aulus și ale servitorilor că statuile ei erau răsturnate noaptea prin oraș; auzise și de inscripțiile ale căror autori erau condamnați la cele mai aspre pedepse și care reapăreau totuși în fiecare dimineață pe zidurile orașului. Acum însă, când o văzu pe această slăvită Poppea, considerată de adepții lui Christos drept întruparea răului și a nelegiuirii, i se păru că numai îngerii sau niște spirite cerești ar putea arăta așa. Nu reușea să-și desprindă ochii de la ea, iar de pe buze îi porni, fără să vrea, întrebarea:
— Ah, Marcus, oare e posibil?
Iar el, surescitat de vin și enervat că atâtea lucruri furaseră atenția fetei, îndepărtând-o mereu de el și de cuvintele lui, spuse:
— Da, ea e frumoasă, dar tu ești de o sută de ori mai frumoasă. Tu nu te cunoști, căci altfel te-ai îndrăgosti de tine ca Narcis… Ea se îmbăiază în lapte de măgăriță, dar pe tine probabil că Venus te-a îmbăiat în propriu-i lapte. Tu nu te cunoști, ocelle mi{76}!… Nu te uita la ea. Întoarce-ți privirile spre mine, ocelle mi!… Atinge cu buzele potirul acesta de vin și pe urmă am să-l sărut și eu în același loc…
Și se apropia tot mai mult, iar ea începu să se retragă spre Acteea. Însă în clipa aceea se ceru liniște, căci se ridicase Cezarul în picioare. Cântărețul Diodor îi dădu o lăută în genul celor numite delta, altul, Terpnos, care urma să-l acompanieze, se apropie, purtând un instrument muzical numit nablium. Nero, sprijinind delta de masă, ridică ochii în sus și timp de câteva clipe în triclinium domni liniștea, întreruptă numai de foșnetul petalelor de trandafir care tot ningeau din tavan.
După aceea, începu să cânte, sau mai degrabă să psalmodieze, scandând, în acompaniamentul a două lăute, imnul său către Venus. Nici vocea, puțin cam voalată, nici versurile nu erau rele, așa că pe biata Ligia o cuprinseră din nou remușcările, fiindcă oda, deși slăvea pe impura, păgâna Venus, i se păru foarte frumoasă. Însuși Cezarul, cu cununa de lauri pe frunte, cu privirile îndreptate spre înălțime, i se păru superb și mult mai puțin înfricoșător și mai puțin hidos decât la începutul petrecerii.
Invitații răspunseră cu tunete de aplauze. Strigăte: „O, voce cerească!” răsunau în jur, unele dintre femei își ridicaseră palmele în aer în semn de admirație și rămaseră așa chiar și după terminarea cântecului, altele își ștergeau ochii înlăcrimați; întreaga sală clocotea. Poppea își plecă căpșorul auriu și duse la buze mâna lui Nero, ținând-o îndelung în tăcere, iar tânărul Pitagora, un grec neasemuit de frumos, același cu care mai târziu Nero, pe jumătate nebun, avea să se cunune cu respectarea întregului ritual, îngenunche acum la picioarele lui.
Nero însă se uita cu atenție la Petronius, ale cărui laude le dorea întotdeauna mai presus de orice. Petronius spuse:
— În privința muzicii, Orfeu trebuie să fie tot atât de galben de invidie în clipa asta ca și Lucan aci de față; iar în privința versurilor, regret că nu sunt mai rele, căci poate atunci aș fi găsit cuvinte corespunzătoare pentru lauda lor.
Lucan nu-i luă în nume de rău că pomenise de invidie, dimpotrivă, îl privi cu recunoștință și, prefăcându-se prost dispus, începu să mormăie:
— Blestemată soartă, care mi-ai poruncit să trăiesc în aceeași vreme cu un asemenea poet! Aș fi avut un loc și în amintirea oamenilor, și în Parnas, dar așa mă sting ca o lampă în lumina soarelui.
Petronius însă, care avea o memorie uimitoare, începu să repete fragmente din odă, să citeze versuri disparate, să evidențieze și să analizeze expresiile cele mai frumoase. Lucan, chipurile uitând de invidie, adăugă la cuvintele lui Petronius propria-i încântare. Pe fața lui Nero se oglindeau plăcerea și o vanitate fără margini, nu numai vecină, ci chiar soră bună cu prostia. El însuși le reamintea versurile pe care le considera mai frumoase. În cele din urmă, îl consolă pe Lucan, spunându-i să nu se piardă cu firea, căci, deși omul rămâne ceea ce este din naștere, cinstirea acordată de oameni lui Jupiter nu exclude cinstirea celorlalți zei.
Se ridică apoi s-o conducă pe Poppea, care, fiind într-adevăr bolnavă, dorea să plece. Oaspeților le porunci să-și reocupe locurile, anunțându-i că va reveni. Într-adevăr, se întoarse după câteva clipe, ca să se parfumeze cu fum înmiresmat din cădelnițe și să asiste la spectacolul pe care el însuși, Petronius sau Tigellinus îl pregăteau de obicei pentru petrecere.
Se citeau iarăși versuri sau se ascultau dialoguri, în care paradoxul ținea locul spiritului. Mai târziu, renumitul mim Paris prezentă peripețiile lui Io, fiica lui Inachos. Oaspeților, și mai cu seamă Ligiei, neînvățate cu asemenea spectacole, li se părea că văd minuni și vrăji. Paris, prin mișcările mâinilor și ale trupului, știa să exprime lucruri în aparență imposibil de exprimat în dans. Palmele lui frământau aerul, imaginând un nor luminos, viu, plin de vibrații, voluptos, care înconjura figura unei fete pe jumătate leșinate. Era un tablou, nu un dans, un tablou clar, înfățișând iubiri tainice, fermecător și nerușinat. Când apoi intrară coribanți{77} cu fete siriene și începură un dans bahic, în sunetele citerelor, flauturilor, cimbalelor și tobelor, un dans sălbatec, plin de țipete dezmățate, Ligiei i se păru că o arde un foc viu și ar fi dorit ca trăsnetul să lovească casa asta sau să se prăbușească acoperișul peste capetele mesenilor.
Însă din plasa de aur atârnată sub tavan nu cădeau decât petale de trandafiri, iar Vinicius, pe jumătate beat, îi spunea:
— Te-am văzut în casa lui Aulus la havuz și m-am îndrăgostit de tine. Era în zori și tu credeai că nu te vede nimeni, dar eu te-am văzut… Și de-atunci te văd mereu așa, deși peplum-ul mi te ascunde. Scoate-ți peplum-ul, așa cum a făcut și Crispinilla. Nu vezi? Și zeii, și oamenii caută numai dragoste. În afară de dragoste, nu mai există nimic pe lume! Sprijină-ți capul pe pieptul meu și închide ochii.
Sângele îi zvâcnea puternic în tâmple și în brațe. Avea senzația că alunecă într-o prăpastie și că Vinicius, care puțin mai înainte îi păruse atât de apropiat și de iubitor, în loc s-o salveze, o trage el însuși în adânc. Se mânie pe el. Din nou se temea și de petrecerea asta, și de el, și de ea însăși. O voce, amintind de vocea Pomponiei, mai strigă o dată în sufletul ei: „Ligia, salvează-te!” Însă o altă voce îi șoptea că este prea târziu și că cine a fost ars de o asemenea vâlvătaie, cine a văzut tot ceea ce s-a petrecut la acest banchet, cine și-a simțit inima bătând cum și-o simțise ea ascultând cuvintele lui Vinicius, cine a tremurat de fiorii care au cuprins-o când el se apropia de ea, acela e pierdut fără nicio speranță de salvare. I se făcu rău. În anumite momente, îi venea să leșine, simțea că ceva îngrozitor se petrece cu dânsa. Știa că mânia Cezarului n-ar fi cruțat pe nimeni care ar fi plecat până nu se ridica el de la masă, dar chiar de n-ar fi fost așa, n-ar mai fi avut putere să facă gestul acesta.
Iar până la sfârșitul petrecerii mai era mult. Sclavii aduceau mereu alte feluri de mâncare și umpleau într-una cupele cu vin, iar în fața mesei așezate în semicerc, apărură doi atleți ca să dea oaspeților un spectacol de lupte.
Începură imediat lupta. Trupurile puternice, lucind de ulei, se încleștară, formând o singură stâncă. Oasele trosniră în îmbrățișarea sălbatecă. Dinții strânși convulsiv scrâșneau fioros. Din când în când, se auzeau bufniturile rapide și înfundate ale picioarelor pe podeaua dată cu șofran. Apoi, din nou rămâneau nemișcați, tăcuți, și spectatorii aveau impresia că au în fața lor un grup sculptat în piatră. Ochii romanilor urmăreau cu plăcere jocul spinărilor, picioarelor și brațelor teribil încleștate. Lupta însă nu dură prea mult, căci Croton, maestru și mai marele școlii gladiatorilor, nu degeaba trecea drept cel mai puternic atlet din imperiu. Adversarul lui începu să gâfâie, apoi să horcăie, fața i se învineți și, în cele din urmă, căzu, vărsând sânge pe gură.
O furtună de aplauze salută sfârșitul luptei, iar Croton, punându-și un picior pe spatele adversarului, își încrucișă pe piept brațele uriașe, rotindu-și privirile triumfătoare peste sală.
Intrară apoi imitatorii de animale și de voci de animale, scamatorii și bufonii, însă puțini se mai uitau la ei, căci vinul împăienjenise privirile spectatorilor. Petrecerea se transformase treptat într-o orgie. Fetele siriene, care dansaseră mai înainte dansul bahic, se amestecară cu oaspeții. Muzica se transformase într-o gălăgie dezordonată și sălbatecă de citere, lăute, cimbale, sistre egiptene, trompete și cornuri, și deoarece unii dintre oaspeți doreau să discute, începură să strige la muzicanți să plece. Aerul, saturat de parfumul florilor, al uleiurilor cu care niște efebi superbi stropeau în timpul petrecerii tălpile oaspeților, de miros de șofran și transpirație, devenise sufocant. Lămpile pâlpâiau anemice, pe frunți cununile stăteau strâmb, obrajii păleau, năpădiți de nădușeală.
Vitellius căzu sub masă. Nigidia, beată, cu trupul dezgolit pe jumătate, își rezema capul de pieptul lui Lucan, iar poetul, beat și el, începu să spulbere, suflând ușor, pudra aurie de pe părul ei, ridicând ochii spre tavan cu o nespusă încântare. Vestinus repeta cu încăpățânarea bețivului pentru a zecea oară răspunsul lui Mopsus la scrisoarea pecetluită a proconsulului. Tullius, care-și bătea joc de zei, spunea cu voce tărăgănată, întreruptă de sughițuri:
— Dacă Sferos al lui Xenofan e rotund, atunci, înțelegi, pe un asemenea zeu poți să-l rostogolești cu piciorul ca pe un butoi.
Însă Domitius Afer, un bătrân hoț și denunțător, fu revoltat de această blasfemie și, de mânie, își vărsă falernul pe tunică. El mai credea în zei. Oamenii spun că Roma are să piară, ba chiar sunt unii care susțin că a și început să piară. Păi sigur!… Dar dac-o să piară, o să se întâmple numai din cauză că tineretul și-a pierdut credința, și fără credință nu există virtute. Au fost uitate și părăsite vechile obiceiuri, simple, nerafinate, și nimănui nu-i trece prin minte că epicurienii n-au să poată ține piept barbarilor. Totu-i zadarnic! În ceea ce-l privește, regreta că a apucat să trăiască asemenea timpuri, că trebuie să-și caute în plăceri refugiul din fața necazurilor, care, altfel, repede l-ar da gata.
Spunând acestea, trase spre sine o dansatoare siriană și începu să-i sărute gâtul și spatele cu gura lui toată știrbă. Văzându-l, consulul Memmius Regulus râse și, ridicându-și chelia împodobită cu o cunună alunecată pe-o ureche, spuse:
— Cine zice că Roma piere?… Prostii!… Eu, consulul, știu mai bine… Videant consules{78}! Treizeci de legiuni… apără pax romana{79} a noastră!…
Apoi, își duse pumnii la tâmple și începu să răcnească, acoperind larma sălii:
— Treizeci de legiuni! Treizeci de legiuni!… Din Britania până la granița parților!
Brusc însă căzu pe gânduri și, ducând degetul la frunte, murmură:
— Sau poate chiar treizeci și două…
Și se rostogoli sub masă, unde îndată începu să vomite limbi de flamingo, ciuperci la cuptor, ciuperci la gheață, lăcuste în miere, pește, cărnuri și tot ce mâncase și băuse.
Pe Domitius nu-l liniștea numărul legiunilor care apărau pacea Romei: „Nu, nu! Roma trebuie să piară pentru că au pierit credința în zei și obiceiurile strămoșești. Roma trebuie să piară și e păcat, căci viața e totuși plăcută, împăratul mărinimos și vinul bun! Ah, ce păcat!”
Și, lipindu-și obrazul de omoplații bacantei siriene, începu să plângă:
— Ce contează viața viitoare!… Ahile avea dreptate: mai bine să fii argat în lumea asta însorită decât rege în țara cimerienilor{80}. Și se mai pune și întrebarea dacă zeii există într-adevăr, cu toate că necredința duce tineretul la pieire…
Între timp, Lucan suflase toată pulberea de aur de pe părul Nigidiei, care adormise beată. Luă fire lungi de iederă din vaza din fața lui și o înfășură pe femeia adormită, apoi privi la cei din jurul său, foarte încântat, parcă vrând să-i întrebe ceva.
Se împodobi după aceea și pe sine cu iederă, repetând cu profundă convingere:
— Eu nu-s om, sunt un faun.
Petronius nu era beat, însă Nero, care la început băuse puțin din considerație pentru vocea-i „divină”, spre sfârșit golea o cupă după alta și se îmbătase. Vru chiar să declame mai departe versuri de-ale sale, de data asta grecești, dar le uitase și din greșeală declamă o poezie de Anacreon. Încercară să-i țină isonul Pitagora, Diodor și Terpnos, dar fiindcă nu le mergea niciunuia, se lăsară păgubași. Uitând de versuri, Nero începu să admire, ca un fin cunoscător ce era, frumusețea lui Pitagora și să-i sărute mâinile, entuziasmat. Mâini atât de frumoase văzuse numai cândva… la cine oare?
Ducându-și palma la fruntea nădușită, începu să-și forțeze memoria. După câteva clipe, pe fața lui se oglindi spaima:
— Aha! La mama! La Agripina!
Dintr-o dată, îl cuprinseră viziuni sumbre.
— Se spune — zise el — că umblă în nopțile cu lună pe mare, pe lângă Baiae și Bauli… Nu face nimic, umblă doar așa, umblă parc-ar căuta ceva. Iar când se apropie de o barcă, se uită și pleacă, iar pescarul la care s-a uitat moare.
— Nu-i o temă rea — spuse Petronius.
Vestinus, întinzându-și gâtul ca de cocor, șopti tainic:
— Nu cred în zei, dar cred în spirite!
Nero însă nu le dădu atenție și continuă:
— Doar am ținut lemuria{81}. Nu vreau s-o văd! E al cincilea an. A trebuit, a trebuit s-o condamn pentru că trimisese un ucigaș să mă omoare și, dacă nu i-aș fi luat-o înainte, nu m-ați fi auzit azi declamând.
— Mulțumim, Cezarule, în numele orașului și al lumii întregi — strigă Domitius Afer.
— Vin! Și să se bată în timpane.
Gălăgia reîncepu. Lucan, învelit tot în iederă, se ridică și începu să strige, ca să acopere zgomotul:
— Eu nu-s om, ci faun și locuiesc în pădure… E… he… ooo!
În cele din urmă, se îmbătă de-a binelea și împăratul, se îmbătă toată lumea, bărbații și femeile de-a valma. Vinicius nu era mai puțin beat decât ceilalți. Mistuit cum era de dorință, simțea trezindu-se în el și cheful de ceartă, ceea ce i se întâmpla întotdeauna când întrecea măsura la băutură. Fața-i brună pălise, limba i se împleticea, în timp ce striga cu voce puternică și poruncitoare:
— Dă-mi buzele! Azi sau mâine, totuna-i!… Destul am așteptat! Împăratul te-a luat de la Aulus ca să mi te dăruiască mie, înțelegi? Mâine pe înserat am să trimit după tine, înțelegi?… Împăratul mi te-a promis înainte de a te fi luat de acolo… Trebuie să fii a mea! Dă-mi buzele! Nu vreau să aștept până mâine… Dă-mi repede buzele!
Și o luă în brațe. Acteea căuta s-o apere pe Ligia; ea însăși se apăra cu ultimele puteri, căci se simțea pierdută. Zadarnic însă se forța să desprindă de pe ea brațul lui epilat; în zadar îl implora cu vocea-i slabă, care tremura de tristețe și de spaimă, să nu fie crud și să aibă milă de ea. Îi simțea răsuflarea duhnind de vin tot mai aproape, fața lui ajunse chiar lângă fața ei. Nu mai era Vinicius cel pe care-l știa, bun și aproape drag sufletului ei, ci un satir beat și rău, care o umplea de groază și de scârbă.
Totuși, forțele o părăseau tot mai mult. În zadar, zbătându-se, își întorcea fața, ca să evite sărutările lui. El se ridică și o cuprinse cu amândouă brațele și, gâfâind, începu să-i strivească cu gura buzele palide.
În aceeași clipă însă, o forță îngrozitoare desfăcu brațele lui de pe trupul fetei, atât de ușor, de parc-ar fi fost brațele unui copil, iar pe el îl împinse la o parte ca pe un vreasc sau o frunză căzută. Ce se întâmplase? Vinicius își frecă ochii uimiți și deodată zări deasupra lui statura uriașă a ligianului numit Ursus, pe care-l cunoscuse în casa lui Aulus.
Ligianul stătea liniștit și se uita la Vinicius cu ochii lui azurii atât de ciudat, încât tânărului îi îngheță sângele în vine. Pe urmă, o luă în brațe pe prințesa lui și cu pas egal și liniștit ieși din triclinium.
Acteea ieși imediat după el.
Vinicius rămase o clipită împietrit, apoi zvâcni din loc și alergă spre ieșire:
— Ligia! Ligia!…
Doborât însă de uimire, de mânie și de vin, simți cum i se taie picioarele. Căzu o dată și încă o dată, apoi se atârnă de brațul gol al uneia dintre bacante și-o întrebă, clipind din ochi:
— Ce s-a întâmplat?
Ea, luând o cupă de vin, i-o întinse, zâmbindu-i, cu ochii împăienjeniți:
— Bea!
Vinicius bău și se rostogoli pe jos.
Cea mai mare parte din oaspeți zăceau sub masă; alții umblau cu pașii împleticiți prin triclinium, alții dormeau pe paturile pe care se stătea la ospețe, sforăind sau vomitând în somn prisosul de vin, iar peste consulii și senatorii beți, peste dansatoarele și patricienele bete, peste întreaga lume aceasta atotputernică încă, dar istovită, încununată și ghiftuită, dar muribundă, din plasa de aur prinsă de tavan se cerneau fără încetare petale de trandafiri.
Afară începuse să se lumineze de ziuă.
Note
{69} Persoane care pretindeau că pot săvârși miracole.
{70} Filozof stoic, născut în Frigia. A fost sclavul lui Epafrodit, un libert al lui Nero, apoi a fost eliberat. În anul 90, împăratul Domițian l-a exilat din Roma.
{71} Favorit al lui Tiberiu, prefect al pretoriului; în timpul retragerii împăratului în insula Capri, a avut sarcina guvernării. Urmărind să ajungă la tron, a comis o serie de crime și apoi a organizat un complot împotriva lui Tiberiu. Complotul fiind descoperit, Seianus a fost întemnițat și strangulat în închisoare. Fiica i-a urmat soarta.
{72} Celebru sculptor grec (cca 400–330 î.e.n.), remarcabil prin grație și finețea liniilor.
{73} Veșmânt fără mâneci, prins pe umărul drept cu o pafta, ce se purta peste tunică.
{74} E lovit!
{75} Regele Numidiei. A trecut de partea romanilor și a contribuit în mare măsură la înfrângerea Cartaginei în timpul celui de-al doilea război punic.
{76} Giuvaerul meu!
{77} Preoți ai zeiței Cibela, care, cu prilejul serbărilor închinate acestei zeițe, executau dansuri cu mișcări contorsionate.
{78} Să vegheze consulii!
{79} Pacea romană.
{80} În credința grecilor antici, țară legendară situată la marginea pământului, unde se afla intrarea în împărăția întunecatului Hades, stăpânul umbrelor celor morți.
{81} Lemures — spiritele morților în religia romană, care reveneau pe pământ în anumite zile și îi chinuiau pe cei vii. Pentru îmbunarea lor se făceau serbări speciale, numite lemuria, fixate la 9, 11 și 13 mai.