Între timp, la Antium, Petronius repurta aproape zilnic noi victorii asupra curtenilor, care concurau cu el în obținerea favorurilor Cezarului. Influența lui Tigellinus scăzuse cu totul. La Roma, când trebuiau înlăturați unii oameni care puteau deveni periculoși și trebuiau jefuite avuturile lor, unde erau de pus la cale aranjamente politice, de organizat spectacole uimitoare prin lux și prost gust și, în sfârșit, când era vorba de satisfăcut poftele infame ale Cezarului, Tigellinus, viclean și gata la orice, era indispensabil. Însă la Antium, printre palatele care se oglindeau în azurul mării, împăratul ducea o viață elenică. De dimineața până seara, se citeau versuri, se discuta despre frumusețe și perfecțiune, se extaziau în fața unor fericite îmbinări de cuvinte, se făcea muzică, teatru, se ocupau în exclusivitate numai de ceea ce descoperise și desăvârșise geniul grecesc. În aceste condiții, Petronius, incomparabil mai cult decât Tigellinus și decât alți curteni, spiritual, elocvent, subtil, om de gust, câștiga preponderență. Cezarul căuta societatea lui, îi cerea părerea sau sfaturile când compunea el însuși, îi arăta o prietenie mai vie decât oricând altă dată. Cei din jur aveau impresia că Petronius a repurtat, în cele din urmă, o victorie definitivă, că prietenia dintre el și împărat a intrat într-o fază statornică și că va dura ani de zile. Chiar și cei care înainte îl disprețuiau pe elegantul epicureu căutau acum să-i câștige bunăvoința. Mulți se bucurau sincer că a căpătat întâietate un om care, deși îi cunoștea pe toți până-n adâncul inimii, privind cu un zâmbet sceptic lingușirile dușmanilor săi de ieri, nu era răzbunător și nu-și folosea puterea în dauna altora fie din lene, fie din distincție. Au fost clipe când ar fi putut să-l împingă în brațele morții chiar și pe Tigellinus, el însă prefera să-și bată joc de el, scoțând la iveală lipsa lui de educație și obârșia lui de rând. Senatul de la Roma răsufla ușurat, căci de o lună și jumătate nu se mai dăduse nicio condamnare la moarte. Adevărat, la Antium, ca și în oraș, se povesteau tot felul de ciudățenii despre rafinamentul la care ajunseseră împăratul și favoritul său, până și-n desfrâu, însă toată lumea prefera să simtă deasupra sa un împărat rafinat decât unul transformat într-o bestie sub influența lui Tigellinus. Însuși Tigellinus își pierduse capul și șovăia, gândindu-se c-ar fi mai bine poate să se dea bătut, căci împăratul declarase de mai multe ori că în toată Roma și în toată curtea existau doar două suflete capabile să se înțeleagă, doi adevărați eleni: el și Petronius.
Uimitoarea abilitate a lui Petronius îi întărise pe toți în convingerea că influența lui va persista mai mult decât toate celelalte. Nu-și puteau închipui cum ar reuși împăratul să se descurce fără el, cu cine ar putea să discute despre poezie, muzică, curse și în ai cui ochi s-ar uita ca să verifice dacă ceea ce compunea era într-adevăr perfect. Însă Petronius, nepăsător ca întotdeauna, părea că nu dă nicio importanță poziției sale. Era, ca de obicei, încet în mișcări, leneș, spiritual și sceptic. Adesea dădea impresia unui om care-i ironizează pe toți, pe sine, pe Cezar și lumea întreagă. Uneori, îndrăznea să-l critice pe față pe împărat și, tocmai când cu toții credeau că a mers prea departe, că-și sapă singur groapa, atunci știa să întoarcă brusc ascuțișul criticii în folosul lui, trezind admirația celor de față și convingerea că nu există nicio situație din care să nu iasă triumfător. Odată, cam la o săptămână după întoarcerea lui Vinicius de la Roma, împăratul citi într-un cerc restrâns un fragment din Troiada sa. La sfârșit, după ce încetară ovațiile, Petronius, întrebat printr-o privire, zise:
— Nedemne versuri, bune de aruncat pe foc.
Celor de față li se opri inima de groază, căci Nero din copilărie nu mai auzise niciodată din gura nimănui o asemenea sentință. Numai fața lui Tigellinus se lumină de bucurie. Vinicius în schimb păli, gândindu-se cu spaimă că Petronius, care nu se îmbăta niciodată, de data asta întrecuse măsura cu băutura.
Nero, cu o voce mieroasă, în care vibra însă amenințător amorul propriu profund rănit, întrebă:
— Ce găsești rău în ele?
Petronius se repezi:
— Nu-i crede! — zise, arătând cu mâna la cei de față. — Ei nu se pricep la nimic. Întrebi ce-i rău în versurile tale? Dacă vrei să știi adevărul, atunci am să ți-l spun: astea-s versuri bune pentru Vergiliu, bune pentru Ovidiu, bune chiar pentru Homer, dar nu pentru tine. Tu n-ai voie să scrii așa. Incendiul pe care-l descrii nu arde suficient, focul tău nu frige destul de tare. Nu asculta lingușirile lui Lucan. Pe el pentru asemenea versuri l-aș declara geniu, dar nu pe tine. Și știi de ce? Pentru că ești mai mare decât el. De la cel mai înzestrat de zei ca tine se cere mai mult. Dar ți-e lene. Preferi să dormi după prânz decât să stai să lucrezi. Tu poți crea o operă cum n-a cunoscut lumea până acum și de aceea îți spun în față: scrie alta mai bună!
Vorbea parcă în bătaie de joc, mârâind ușor, însă ochii împăratului se înrourară de plăcere, iar el zise:
— Zeii mi-au dat puțin talent, dar în afară de asta mi-au dăruit ceva mai mult: un adevărat cunoscător și un prieten, singurul care îndrăznește să-mi spună adevărul în față.
Întinse mâna sa grasă, acoperită cu păr ruginiu, spre candelabrul de aur jefuit din Delfi, ca să ardă manuscrisul.
Însă Petronius i-l luă mai înainte ca flacăra să fi ajuns la papirus.
— Nu, nu! — zise el. — Chiar așa nedemne cum sunt, ele aparțin omenirii. Lasă-mi-le!
— Permite-mi în cazul acesta să ți le trimit într-o casetă făcută după o idee de-a mea — răspunse Nero, îmbrățișându-l.
După un moment de tăcere, urmă:
— Da. Ai dreptate. La mine, incendiul Troiei nu strălucește destul, focul meu nu frige destul. Am crezut, totuși, că dac-am să fiu egal cu Homer, are să fie de ajuns. Întotdeauna m-a reținut o anumită timiditate și subapreciere a propriilor mele forțe. Tu mi-ai deschis ochii. Dar știi de ce-i așa cum spui? Atunci când un sculptor vrea să întruchipeze un zeu, își caută un model, iar eu nu l-am avut. N-am văzut niciodată un oraș arzând și de aceea în descrierea mea lipsește nota de autenticitate.
— Iar eu îți spun că trebuie să fii un mare artist ca să înțelegi asta.
Nero căzu pe gânduri, dar, după câteva clipe, spuse:
— Răspunde-mi, Petronius, la o întrebare: tu regreți că a ars Troia?
— Dacă regret?… Pe soțul șchiop al Venerei, nicidecum! Și am să-ți spun de ce. Pentru că Troia n-ar fi ars, dacă Prometeu n-ar fi dăruit oamenilor focul și dacă grecii n-ar fi declarat război lui Priam. Dacă n-ar fi existat foc, Eschil n-ar fi scris Prometeul său, iar fără război, Homer n-ar fi scris Iliada, iar eu prefer să existe Prometeu și Iliada decât să dăinuie un orășel, după cât se pare destul de amărât și murdar, în care acum ar sta cel mult un biet procurator dospit în propriu-i venin, care te-ar plictisi cu reclamațiile lui în contra areopagului local.
— Iată ce se cheamă o vorbă înțeleaptă — răspunse Cezarul. — Pentru poezie și artă poți și trebuie să sacrifici totul. Fericiți aheenii care i-au oferit lui Homer temă pentru Iliada, și fericit Priam, care a văzut pieirea orașului său. Dar eu? Eu n-am văzut un oraș în flăcări.
Urmă un răstimp de tăcere, întrerupt în cele din urmă de Tigellinus.
— Doar ți-am spus, Cezare: poruncește și ard Antiumul. Sau știi ce? Dacă-ți pare rău de vilele și palatele de aici, am să poruncesc să se pună foc navelor de la Ostia sau, mai bine, am să-ți construiesc pe o culme din munții Albani un oraș de lemn, căruia să-i pui foc cu mâna ta. Vrei?
Nero îi aruncă o privire plină de dispreț.
— Și eu contemplu cum ard niște magazii de lemn? Te-ai prostit de tot, Tigellinus! Și în plus văd că nu-mi prea apreciezi talentul și Troiada mea, de vreme ce o altfel de jertfă ți se pare prea mare pentru ea.
Tigellinus nu se tulbură, iar Nero, ca și cum ar fi vrut să schimbe vorba, adăugă după o clipă:
— Vine vara… Of, cum o fi puțind acum Roma aia!… Și totuși la jocurile de vară va trebui să ne întoarcem acolo.
Atunci Tigellinus zise:
— Când vei da drumul curtenilor, Cezare, permite-mi să rămân o clipă cu tine…
O oră mai târziu, Vinicius se întorcea cu Petronius de la vila împăratului.
— M-am temut pentru tine — zise el. — Credeam că ești beat și nu-ți dai seama că-ți pregătești pieirea. Nu uita că te joci cu moartea.
— Asta-i arena mea — răspunse Petronius nepăsător — și mă amuză sentimentul că aici sunt cel mai bun gladiator. Ai văzut cum s-a terminat? Influența mea s-a consolidat. Are să-mi trimită versurile lui într-o casetă, care (vrei să pui pariu?) are să fie extraordinar de scumpă și de un extraordinar prost gust. Voi da dispoziții medicului meu să țină în ea purgativele. Am făcut-o și pentru că Tigellinus, văzând că jocul prinde, o să vrea negreșit să mă imite. Îmi închipui ce-o să iasă când o să se decidă. O să arate ca un urs din Pirinei dansând pe sârmă. Am să râd ca Democrit{129}. Dac-aș fi vrut neapărat, aș fi reușit, cred, să-l dau de-a dura pe Tigellinus și să devin în locul lui prefectul pretorienilor. Atunci, l-aș fi avut în mână pe Ahenobarbus însuși. Însă mi-e lene… Prefer, la urma urmei, viața pe care o duc și chiar versurile împăratului.
— E-ntr-adevăr abilitate să transformi blamul în lingușire. Dar oare versurile sunt chiar atât de rele? Eu nu mă pricep.
— Nu-s mai rele decât altele. Lucan are într-un singur deget mai mult talent, dar nici Barbă-Arămie nu-i cu totul lipsit. În primul rând, nutrește o mare dragoste pentru poezie și muzică. Peste două zile, urmează să mergem la el, să ascultăm muzica imnului în cinstea Afroditei, pe care-l va termina azi sau mâine. Vom fi într-un cerc restrâns. Numai eu, tu, Tullius Senecion și tânărul Nerva. Iar în privința versurilor, ceea ce ți-am spus cândva, că le folosesc după banchet, așa cum Vitellius folosește pana de flamingo, nu-i adevărat!… Uneori sunt expresive. Lamentațiile Hecubei sunt emoționante… Ea se plânge de chinurile nașterii și Nero a găsit câteva expresii fericite, poate pentru că el însuși naște în chinuri fiecare vers… Uneori îmi pare rău de el. Pe Pollux! Ce îmbinare ciudată! Caligula era nebun de-a binelea, dar nu era un monstru ca ăsta.
— Cine poate să prevadă până unde va merge nebunia lui Ahenobarbus? — zise Vinicius.
— Absolut nimeni. Se mai pot întâmpla de-acum înainte grozăvii, de care oamenii, amintindu-și, se vor cutremura veacuri în șir. Dar tocmai asta-i interesant, chiar pasionant. Mă plictisesc adesea ca Jupiter Ammon în pustiu, cred însă că având un alt împărat m-aș fi plictisit și mai tare. Iudeul tău, Pavel, este elocvent, o recunosc. Dacă oameni ca el au să propovăduiască învățătura asta nouă, atunci zeii noștri trebuie să se păzească. Cu timpul s-ar putea să ajungă în podul cu vechituri. E adevărat că, dacă, de exemplu, împăratul ar fi creștin, ne-am simți cu toții mai în siguranță. Însă procurorul tău din Tars, dându-mi în cap cu argumentele lui, nu s-a gândit că pentru mine nesiguranța asta constituie punctul de atracție al vieții. Cine nu joacă zaruri nu-și pierde avutul, totuși oamenii joacă zaruri. Există în asta o anumită plăcere, o anumită uitare de sine. Am cunoscut fii de cavaleri și senatori care au devenit de bunăvoie gladiatori. Tu spui că mă joc cu viața. Așa este, și o fac pentru că mă amuză; în schimb, virtuțile voastre creștine m-ar plictisi, ca lucrările lui Seneca, într-o singură zi. De aceea, elocvența lui Pavel s-a irosit în van. El ar trebui să înțeleagă că oameni ca mine n-au să adopte niciodată filozofia lui. Cu tine-i altceva! Cu firea ta ai putea fie să urăști până și numele de creștin ca pe o molimă, fie să devii tu însuți creștin. Eu pot recunoaște că au dreptate, dar casc. Așa-i, ne facem de cap, dansăm pe buza prăpastiei, ceva necunoscut ne așteaptă în viitor, ceva se frânge sub picioarele noastre, ceva moare lângă noi! Dar de murit oricum vom muri. Deocamdată, n-avem chef să ne complicăm viața, slujind morții mai înainte ca ea să vină să ne ia. Viața există pentru ea însăși, nu pentru moarte.
— Îmi pare rău de tine, Petronius.
— Să nu-ți pară mai rău decât mie. Înainte, nu te simțeai tocmai rău printre noi și, luptând în Armenia, îți era dor de Roma.
— Și acum mi-e dor de Roma.
— Da! Pentru că te-ai îndrăgostit de o vestală creștină, care locuiește în Transtiberim. Nici nu mă mir, nici nu te acuz. Mai mult mă mir că, în ciuda acestei filozofii, despre care spui că-i o mare a fericirii, și în ciuda dragostei care în curând urmează să fie încununată, tristețea nu-ți părăsește chipul. Pomponia Graecina e veșnic tristă, iar tu, de când ai devenit creștin, ai încetat să mai zâmbești. Nu încerca să mă convingi că-i o filozofie veselă! De la Roma te-ai întors și mai trist. Dacă voi creștinește vă iubiți astfel, atunci, pe pletele blonde și inelate ale lui Bachus, n-am să vă țin tovărășie!
— Asta-i altceva — răspunse Vinicius. — Eu îți jur nu pe pletele lui Bachus, ci pe sufletul tatălui meu, că niciodată înainte n-am bănuit măcar că poate exista o fericire cum e cea pe care-o respir astăzi. Tânjesc însă, și, ciudat, când sunt departe de Ligia, mi se pare că o amenință un pericol. Nu știu ce fel de pericol, nu-mi dau seama de unde ar putea veni, însă îl presimt așa cum marinarul presimte furtuna.
— Peste două zile mă angajez să obțin pentru tine permisiunea să părăsești Antiumul pentru cât timp vrei. Poppea e mai liniștită și, după câte știu, nu te amenință nimic din partea ei nici pe tine, nici pe Ligia.
— Chiar astăzi m-a întrebat ce-am făcut la Roma, deși plecarea mea a fost secretă.
— Poate că a poruncit să fii spionat. Acum însă trebuie să țină seama și ea de mine.
Vinicius se opri și zise:
— Pavel spune că uneori Dumnezeu te previne, însă nu îngăduie să crezi în prevestiri, așa că încerc să nu mă mai gândesc la presimțirea asta, dar nu reușesc. Am să-ți spun ce s-a întâmplat ca să-mi ușurez sufletul. Stăteam cu Ligia alături, într-o noapte senină ca asta, și făceam planuri de viitor. Nu pot să-ți spun cât eram de fericiți și de liniștiți. Și atunci, dintr-o dată, au început să ragă leii. La Roma ăsta-i un lucru obișnuit, totuși din clipa aceea nu mai am liniște. Am avut impresia că-i o amenințare, prevestirea unei nenorociri… Știi că teama nu mă cuprinde cu una, cu două, dar atunci m-am înfiorat. A venit așa de ciudat și pe neașteptate, încât și acum îmi sună mereu în urechi răgetele leilor și-s stăpânit de o continuă neliniște. Am mereu impresia că Ligia are nevoie de apărare, că o amenință ceva îngrozitor… poate chiar leii aceia. Și uite așa mă zbucium întruna. Obține pentru mine permisiunea să plec, căci altfel am să plec fără permisiune. Nu mai pot să stau aici. Ți-o repet: nu mai pot!
Petronius începu să râdă.
— Nu s-a ajuns încă până acolo — zise el — ca fii de consuli sau soțiile lor să fie dați leilor în arene. Poate să vă aștepte orice altă moarte, dar asta nu. De altfel, cine știe dacă erau lei, căci zimbrii germani rag cam la fel. În ce mă privește, îmi bat joc de prevestiri și de soartă. Ieri, noaptea era caldă și am văzut o ploaie de stele căzătoare. Altora nu le-ar fi plăcut o asemenea priveliște, dar eu m-am gândit: dacă printre ele se află și a mea, măcar n-are să-mi lipsească compania!…
Tăcu vreo câteva clipe, îngândurat, apoi zise:
— De altfel, dacă Christos al vostru a înviat, poate să vă apere și pe voi doi de moarte.
— Poate — răspunse Vinicius, uitându-se la cerul spuzit de stele.
Note
{129} Filozof antic grec (cca. 460–370 î.e.n.), reprezentant remarcabil al materialismului atomic și al ateismului, exponent ideologic al democrației sclavagiste. Una dintre legende îl reprezintă râzând de toate pe lume, conform filozofiei sale care ține seamă de latura bună a lucrurilor, fără a se preocupa de imperfecțiunea lor.