În noaptea aceea, Vinicius nu se culcă deloc. La câtva timp după plecarea lui Petronius, când își dădu seama că gemetele sclavilor biciuiți n-aveau să-i potolească nici durerea, nici furia, strânse un grup dintre celelalte slugi și porni în fruntea lor, în toiul nopții, s-o caute pe Ligia. Cutreieră cartierul Esquilin, apoi Subura, Vicus Sceleratus și toate străzile laterale. După aceea ocoli Capitoliul și trecu peste podul lui Fabricius până pe insulă{84}, apoi străbătu partea de oraș de dincolo de Tibru, cartierul Transtiberim. Era o goană fără țel. El însuși nu mai spera s-o găsească pe Ligia. Continua s-o caute mai mult pentru a umple cu ceva noaptea aceea îngrozitoare. Se întoarse acasă abia în zori, când în oraș începeau să apară carele și catârii negustorilor de legume și când brutarii deschideau prăvăliile. Când ajunse acasă, porunci să fie luat cadavrul lui Gulo, de care nimeni nu îndrăznise să se atingă până atunci, apoi ordonă ca sclavii cărora le fusese răpită Ligia să fie trimiși la ergastulele de la țară, ceea ce era o pedeapsă mai îngrozitoare decât moartea.
Pe urmă, aruncându-se pe lavița așternută în atrium, începu să-și muncească mintea tulburată, întrebându-se cum s-o găsească și s-o ia înapoi pe Ligia.
Să renunțe la ea, s-o piardă, să n-o mai vadă niciodată, i se părea de neconceput și numai gândindu-se îl cuprindea nebunia. Firea neînduplecată a tânărului ostaș se lovise pentru prima oară în viață de o forță potrivnică, de o altă voință puternică și pur și simplu nu putea înțelege cum e posibil să îndrăznească cineva să stea în calea dorinței lui. Vinicius prefera ca lumea întreagă și Roma să se năruiască în ruine, decât să nu obțină ceea ce dorea el. Îi fusese smulsă cupa plăcerii aproape de la buze, ceea ce i se părea de neiertat, cerând răzbunarea legilor divine și umane.
Însă mai presus de orice nu voia și nici nu putea să se împace cu soarta, căci niciodată nu dorise în viață nimic atât de mult cât o dorea pe Ligia. Era convins că nu poate să trăiască fără ea. Nu-și putea închipui ce-are să facă mâine fără ea, cum are să-și ducă mai departe zilele. În unele momente, îl apuca o mânie nebună împotriva ei. Ar fi vrut s-o bată, s-o târască de păr până în cubiculum și s-o tortureze, apoi iarăși îl cuprindea un dor nestăpânit după vocea ei, după chipul și ochii ei și simțea că ar fi în stare să i se prosterneze la picioare. O striga, își mușca degetele, își cuprindea capul cu mâinile. Făcea eforturi disperate să se potolească, să poată gândi în liniște cum s-o redobândească și nu reușea. Îi veneau în minte zeci și zeci de mijloace și soluții, care de care mai nebunești. În cele din urmă, i se năzări că nimeni altul n-a putut să i-o răpească decât Aulus și că în cel mai rău caz Aulus trebuie să știe unde se ascunde ea.
Sări în picioare, gata s-alerge la casa lui Aulus. Dacă n-au să i-o dea înapoi, dacă n-au să cedeze amenințărilor, are să se ducă la împărat să-l acuze de nesupunere pe bătrânul comandant și are să obțină condamnarea lui la moarte, dar înainte de moarte are să-i smulgă mărturisirea unde este ascunsă Ligia. Însă chiar dacă au să i-o dea de bunăvoie, tot are să se răzbune. E adevărat că l-au primit în casă și l-au îngrijit, dar asta n-are a face. Răpindu-i-o pe Ligia, l-au jignit și l-au eliberat de orice obligație de recunoștință. Sufletul lui răzbunător și aprig se bucura, gândindu-se la disperarea Pomponiei Graecina când centurionul are să-i aducă condamnarea la moarte a bătrânului Aulus. Căci era aproape sigur că are s-o obțină. Are să-i ajute la asta Petronius. De altfel, Cezarul nu refuza nimic amicilor săi, decât atunci când îl împiedică aversiunea sau pofta sa personală.
Deodată, o îngrozitoare presupunere îi îngheță sângele în vine. Dar dacă însuși împăratul a răpit-o pe Ligia?
Știau cu toții că împăratul căuta adesea să scape de plictiseală, punând la cale încăierări nocturne. Chiar și Petronius lua parte la aceste distracții. Scopul lor era, de fapt, prinderea femeilor și aruncarea lor în aer pe o pelerină soldățească până leșinau. Nero numea uneori aceste incursiuni „pescuit de perle”, căci se întâmpla ca în adâncul unor cartiere locuite de populație numeroasă și săracă, să descopere câte o adevărată perlă de grație și tinerețe. Atunci „sagatio”, cum numeau aruncarea în sus pe pelerina soldățească, se schimba în răpire și „perla” era trimisă fie la Palatin, fie la vreuna din nenumăratele vile ale Cezarului, fie, în fine, Nero o ceda vreunuia din amicii săi. Așa ceva i se putuse întâmpla și Ligiei. Cezarul o privise în timpul petrecerii și Vinicius nu se îndoia nici o clipă că ea i se păruse cea mai frumoasă dintre femeile pe care le văzuse până atunci. Cum ar fi putut să fie altfel? E adevărat că Nero o avusese la el în Palatin și ar fi putut s-o rețină, însă, după cum spunea Petronius, împăratul nu avea curajul crimei pe față și întotdeauna acționa pe ascuns. De data asta, îl putea determina să procedeze astfel și teama de Poppea.
Vinicius se gândi acum că soții Aulus n-ar fi îndrăznit să răpească pe fata care-i fusese dăruită de împărat. Cum să îndrăznească? Poate ligianul acela uriaș cu ochii albaștri, care avusese curajul să intre în triclinium și s-o scoată de la banchet în brațe? Dar unde s-ar fi ascuns cu ea? Unde ar fi putut s-o ducă? Nu, un sclav nu a cutezat una ca asta. Înseamnă că n-a făcut-o altcineva decât însuși împăratul.
La gândul acesta lui Vinicius i se făcu negru înaintea ochilor. Broboane de sudoare îi acoperiră fruntea. În cazul acesta, Ligia era pierdută pentru totdeauna. Din orice alte mâini ar fi putut fi smulsă, dar din ale Cezarului nu. Acum, mai îndreptățit decât oricând, avea motiv să repete: Vae misero mihi! Și-o închipuia pe Ligia în brațele lui Nero și pentru prima dată în viață înțelese că există gânduri pe care omul pur și simplu nu le poate îndura. Abia acum își dădea seama cât de mult o iubește. Așa cum cel care se îneacă își retrăiește într-o clipă toată viața, așa și el retrăi fiecare clipă petrecută în tovărășia Ligiei. O revăzu lângă havuz, o revăzu la masă la Aulus, o revăzu la banchet. O simți din nou ca aievea, simți parfumul părului ei, căldura trupului ei, senzația sărutărilor pe care la banchet le obținuse cu sila. Îi apăru de o sută de ori mai frumoasă, mai dorită, mai suavă, mai presus de toate femeile și mai presus de zeițe. Când se gândi că frumusețea ei fără seamăn, care-i pătrunsese inima până-n adâncuri, devenind sângele și viața lui, are să-l desfete pe Nero, durerea îl junghie ca un pumnal. De disperare, îi venea să se dea cu capul de pereții atriumului. Simțea că ar putea înnebuni, că fără îndoială ar înnebuni dacă nu i-ar fi rămas încă răzbunarea. Așa cum mai înainte era convins că n-are să poată trăi dacă n-o redobândește pe Ligia, tot așa acum era convins că n-o să poată muri până când n-o răzbună. Gândul acesta îi aduse o oarecare ușurare. „Am să fiu Cassius Chereas{85} al tău!” își spuse, gândindu-se la Nero. După o clipă, luând în mâini pământ din vazele cu flori care înconjurau impluvium, jură cu toată hotărârea Erebului{86}, Hecatei{87} și a larilor că are să se răzbune.
Și se simți într-adevăr ușurat. Avea măcar pentru ce să trăiască, cu ce să-și umple zilele și nopțile.
Renunțând la intenția de a se duce la Aulus, porunci să fie dus la Palatin. Pe drum se gândea că dacă n-au să-i permită să intre la împărat sau au să-l controleze dacă n-are vreo armă la el, asta are să fie o dovadă sigură că împăratul a răpit-o pe Ligia. Totuși nu luase nici o armă la el. Mintea i se răvășise, dar, cum se întâmplă de obicei cu oamenii absorbiți de un gând, își păstrase luciditatea în tot ce era legat de răzbunare. Nu voia să-i fie zădărnicită înainte de vreme. În afară de asta, dorea mai mult ca orice s-o vadă pe Acteea, fiind convins că de la ea poate afla adevărul. Avea momente când mai spera că poate are s-o revadă pe Ligia, și la gândul acesta începea să tremure. Dacă împăratul a răpit-o fără să știe pe cine răpește și astăzi are să i-o redea? Reflectând puțin, respinse această presupunere. Dac-ar fi vrut să i-o trimită, i-ar fi trimis-o ieri. Numai Acteea putea să lămurească totul și pe ea trebuia s-o vadă înaintea altora.
Având acum o țintă precisă, porunci sclavilor să grăbească pasul, continuând să se gândească tulburat când la Ligia, când la răzbunare. Auzise că preoții zeiței egiptene Pacht știu să aducă boala la cine vor și se hotărî să afle de la ei mijloacele. În Orient se spunea că evreii cunosc niște formule magice cu ajutorul cărora umplu de buboaie trupurile dușmanilor. Printre sclavi avea în casă mai mult de zece evrei; își puse în gând ca la întoarcere să poruncească să fie biciuiți până au să-i dezvăluie această taină. Dar mai mult decât toate îi surâdea spada scurtă romană, care face să țâșnească sângele șuvoi, așa cum a țâșnit din Caius Caligula, lăsând pete de neșters pe coloana porticului. Acum era în stare să ucidă întreaga Romă, iar dacă niște zei răzbunători i-ar fi promis să piară toți oamenii în afară de el și Ligia, s-ar fi învoit cu inima ușoară.
În fața porții boltite își adună toată stăpânirea de sine. Văzând straja pretoriană, își spuse iarăși că dacă are să întâmpine fie și cel mai neînsemnat obstacol la intrare, asta are să fie o dovadă că Ligia este cu voia Cezarului în palat. Însă centurionul principal îi zâmbi prietenește și, înaintând câțiva pași, spuse:
— Salut, nobile tribun. Dacă dorești să te prosternezi în fața împăratului, ai nimerit un moment nepotrivit și nu știu dac-ai să poți să-l vezi.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă Vinicius.
— Mica Divină Augusta s-a îmbolnăvit ieri pe neașteptate. Cezarul și Augusta Poppea sunt lângă ea împreună cu medicii chemați din tot orașul.
Era o întâmplare importantă. Când i se născuse fiica, împăratul fusese nebun de fericire și o primise extra humanum gaudium{88}. Încă mai înainte senatul recomandase zeilor în mod solemn sânul Poppeii. Se făcuseră rugăciuni, iar în Antium, unde se petrecuse nașterea prințesei, se organizaseră jocuri minunate și în afară de asta se ridicase un templu celor două Fortune. Nero, lipsit de simțul măsurii în toate, o iubea fără măsură și pe copila aceasta. Nici Poppea n-o iubea mai puțin, fie și pentru că-i întărea poziția făcându-i influența de nebiruit.
De sănătatea și viața micii Augusta putea să depindă soarta întregului imperiu, însă Vinicius era atât de preocupat de sine, de propriul său necaz și de dragostea sa, încât aproape nici nu dădu atenție veștii comunicate de centurion. Îi spuse:
— Vreau s-o văd numai pe Acteea.
Și trecu.
Acteea însă se afla și ea la copilul imperial și trebui s-o aștepte multă vreme. Veni abia pe la amiază, cu fața obosită și palidă, și când îl văzu pe Vinicius păli și mai mult.
— Acteea! — strigă Vinicius, apucând-o de mâini și trăgând-o spre mijlocul atriumului. — Unde-i Ligia?
— Aceeași întrebare am vrut să ți-o pun și eu — răspunse ea, privindu-l în ochi cu reproș.
Deși își făgăduise că are s-o iscodească, păstrându-și calmul, își strânse din nou capul între mâini și începu să geamă, cu fața schimonosită de durere și mânie:
— Nu-i. Mi-au răpit-o pe drum!
După câteva clipe însă, își reveni și, apropiindu-și fața de fața Acteii, începu să vorbească printre dinții încleștați:
— Acteea… Dacă ții la viață, dacă nu vrei să devii cauza unor nenorociri pe care nici nu ți le poți imagina, spune-mi adevărul: mi-a răpit-o Cezarul?
— Cezarul n-a ieșit ieri din palat.
— Pe umbra mamei tale, pe toți zeii! Ea nu-i în palat?
— Pe umbra mamei mele, Marcus, ea nu-i în palat și nu Cezarul a răpit-o. Încă de ieri mica Augusta s-a îmbolnăvit și Nero nu se îndepărtează de leagănul ei.
Vinicius răsuflă. Cea mai îngrozitoare dintre nenorocirile posibile încetase să-l mai amenințe.
— Deci — spuse el, așezându-se pe bancă și strângând din pumni — au răpit-o soții Aulus și, în cazul acesta, vai de ei!
— Aulus Plautius a fost aici azi dimineață. N-a putut să se vadă cu mine, căci eram ocupată la copil, dar a întrebat pe Epafrodit și pe alți slujitori despre Ligia, apoi le-a declarat că are să mai vină, să se vadă cu mine.
— Voia să îndepărteze bănuielile. Dacă n-ar fi știut ce s-a întâmplat cu Ligia, ar fi venit să o caute în casa mea.
— Mi-a lăsat câteva cuvinte pe o tăbliță, din care ai să înțelegi că știa și el că împăratul a ordonat ca Ligia să fie luată din casa lui, la cererea ta și a lui Petronius. Sperase că îți va fi trimisă, iar astăzi dimineață a venit la tine acasă, unde i s-a spus ce s-a întâmplat.
Spunând acestea, trecu în cubiculum și după o clipă se întoarse cu tăblița pe care i-o lăsase Aulus.
Vinicius citi și tăcu. Acteea însă părea că-i descifrează gândurile pe fața lui întunecată, căci, după o clipă, spuse:
— Nu, Marcus. S-a întâmplat ceea ce însăși Ligia voia să se întâmple.
— Tu ai știut că ea vrea să fugă! — izbucni Vinicius.
Ea îl privi aspru cu ochii ei încețoșați:
— Știam că nu vrea să fie concubina ta!
— Dar tu ce-ai fost toată viața?
— Eu am fost sclavă înainte de asta.
Furia lui Vinicius se înteți. Împăratul i-o dăruise pe Ligia, așa că el nu trebuie să întrebe ce-a fost ea mai înainte. Are s-o găsească fie și sub pământ și are să facă din ea tot ce are să-i placă. Da! Are să fie concubina lui. Are să poruncească să fie biciuită ori de câte ori o să aibă chef. Când are să se plictisească de ea, are s-o dea ultimului dintre sclavii săi sau are s-o trimită să macine grăunțe în domeniile sale din Africa. Acum are s-o caute și are s-o găsească numai ca s-o strivească în picioare și s-o umilească.
Ieșindu-și cu totul din fire, întrecuse orice măsură, într-un asemenea hal, încât până și Acteea își dădu seama că afirmă mai mult decât ar fi în stare să înfăptuiască și că vorbeau prin el mânia și chinul. Suferința lui îi trezea milă, dar înverșunarea care-l stăpânea o făcu să-și piardă răbdarea și, în cele din urmă, îl întrebă de ce a venit la ea.
Vinicius nu găsi un răspuns deslușit. Venise la ea fiindcă sperase să afle ceva, dar de fapt venise la împărat și, neputând să-l vadă, trecuse pe la ea. Fugind, Ligia nesocotise voința Cezarului; o să-l roage să dea poruncă să fie căutată în tot orașul și întreg statul, chiar de-ar fi să pună în mișcare toate legiunile și să fie perchiziționate pe rând toate casele din imperiu. Petronius are să sprijine rugămintea lui și căutarea are să înceapă chiar de azi.
Auzind astea, Acteea spuse:
— Ai grijă să n-o pierzi pentru totdeauna tocmai atunci când au s-o găsească din porunca împăratului.
Vinicius încruntă sprâncenele:
— Ce-nseamnă asta? — întrebă el.
— Ascultă-mă, Marcus! Ieri m-am plimbat cu Ligia prin grădinile palatului și am întâlnit-o pe Poppea. Cu ea era și mica Augusta, purtată de negresa Lilith. Seara, copilul s-a îmbolnăvit, iar Lilith susține că a fost fermecat și că l-a fermecat străina aceea pe care au întâlnit-o în grădină. Dacă copilul se însănătoșește, au să uite, dacă nu, Poppea are să fie prima care s-o acuze pe Ligia de farmece și atunci, oriunde au s-o găsească, n-are să mai fie salvare pentru ea.
Se lăsă o clipă de tăcere, după care Vinicius spuse:
— Poate că a fermecat-o. Și pe mine m-a fermecat.
— Lilith susține că copilul a plâns imediat după ce a trecut cu el pe lângă noi. Și-i adevărat. A plâns. Probabil că-l aduseseră deja bolnav în grădină. Marcus, caut-o singur unde vrei, dar, atâta timp cât mica Augusta nu se însănătoșește, nu vorbi despre ea cu împăratul, căci ai să atragi răzbunarea Poppeii asupra ei. Destul a plâns din cauza ta. Fie ca zeii s-o apere pe sărmana copilă.
— O iubești, Acteea? — întrebă Vinicius, posomorât.
În ochii libertei luciră lacrimi.
— Da! Am îndrăgit-o.
— Ție nu ți-a plătit cu ură, ca mie.
Acteea îl privi o clipă, parcă șovăind, sau numai căutând să se convingă dacă a vorbit sincer, apoi spuse:
— Om nesocotit și orb! Ea te iubea.
La auzul acestor cuvinte, Vinicius sări ca nebun. Nu-i adevărat! Îl ura. De unde poate Acteea să știe! Oare după o singură zi de cunoștință, Ligia i-a făcut confidențe? Ce dragoste e asta, care preferă prigoana, rușinea sărăciei, nesiguranța zilei de mâine și poate o moarte îngrozitoare, în locul casei împodobite cu ghirlande în care o așteaptă la petrecere omul iubit? Mai bine să nu mai audă asemenea lucruri, căci e gata să-și piardă mințile. El n-ar fi dat-o pentru toate comorile din palatul imperial, iar ea a fugit. Ce dragoste e asta, care se teme de plăcere și pricinuiește suferință? Cine poate înțelege așa ceva? Dacă n-ar spera că are s-o regăsească, și-ar împlânta sabia în piept! Dragostea se dăruiește, nu se refuză. Au fost momente la Aulus, când credea și el într-o apropiată fericire, însă acum știe că l-a urât, îl urăște și are să moară cu ura în inimă.
Acteea, de obicei sfioasă și blândă, izbucni, la rândul ei revoltată. Cum a încercat să-i câștige încrederea? În loc să se închine înaintea lui Aulus și a Pomponiei și să le-o ceară, le-a răpit părinților fiica prin vicleșug. N-a vrut să și-o facă soție, ci concubină, pe ea, copilul adoptiv al unei case respectabile, pe ea, fiică de rege. Și a adus-o în casa asta a crimei și dezonoarei, a pângărit ochii ei nevinovați cu spectacolul unui banchet deșănțat, s-a purtat cu ea, parc-ar fi fost o desfrânată. Oare a uitat ce reprezintă casa lui Aulus și cine este Pomponia Graecina, care a educat-o pe Ligia? Oare n-are destulă minte ca să înțeleagă că ele sunt altfel de femei decât Nigidia, Calvia Crispinilla, decât Poppea și decât toate pe care le întâlnește în casa Cezarului? Oare, uitându-se la Ligia, n-a înțeles dintr-o dată că este o copilă candidă, care preferă moartea necinstei? De unde știe ce zei recunoaște ea și dacă aceștia nu sunt mai puri, mai buni decât destrăbălata Venus sau decât Isis, pe care le cinstesc desfrânatele romane? Nu! Ligia nu i-a făcut confidențe, dar i-a spus că așteaptă salvarea de la el, de la Vinicius, spera că el are să obțină de la împărat întoarcerea ei acasă și că are s-o redea Pomponiei. Și, pomenind de asta, se aprinsese ca o copilă care iubește și are încredere. Inima ei bătea pentru el, dar el a speriat-o, a dezgustat-o, a revoltat-o, și acum n-are decât s-o caute cu ajutorul soldaților Cezarului, dar să știe că dacă va muri copilul Poppeii, asupra ei va cădea bănuiala și pieirea ei va fi inevitabilă.
Emoționat de ceea ce auzea, Vinicius se potoli. Ideea că Ligia îl iubise îl zgudui. Își aminti cum în grădină la Aulus îi asculta cuvintele cu fața îmbujorată și cu ochii plini de lumină. Acum credea că într-adevăr începuse să-l iubească și deodată îl cuprinse o bucurie mai intensă decât toate bucuriile așteptate. Își spuse că, într-adevăr, ar fi putut să o aibă supusă și iubitoare. Ea ar fi înfășurat ușa casei lui cu fire de lână și ar fi uns-o cu grăsime de lup, apoi ar fi așezat-o ca soție pe blana de oaie la vatra lui. Ar fi auzit din gura ei formula sacramentală: „Unde vei fi tu, Caius, acolo voi fi și eu, Caia”, și ar fi fost a lui pentru totdeauna. De ce n-a procedat așa? Doar fusese hotărât. Acum n-o mai are și poate că n-o s-o mai găsească niciodată, și chiar de-ar găsi-o, ar pierde-o, iar dacă n-ar pierde-o, n-au să-l mai vrea nici soții Aulus, nici ea. Mânia începu să-l bântuie din nou, dar de astă dată nu împotriva soților Aulus sau a Ligiei, ci împotriva lui Petronius. El este vinovat de toate. Dacă n-ar fi fost el, Ligia n-ar fi trebuit să se ascundă, ar fi fost logodnica lui și nici un pericol n-ar fi atârnat deasupra capului ei drag. Acum însă s-a întâmplat tot ce e mai rău și e prea târziu ca să mai îndrepte lucrurile; ele nu se mai pot îndrepta.
— Prea târziu!
I se păru că o prăpastie s-a deschis înaintea lui. Nu știe ce să întreprindă, cum să procedeze, încotro să se îndrepte. Acteea repeta ca un ecou cuvintele „prea târziu”, care, auzite din gura unui străin, îi sunară ca o condamnare la moarte. Înțelese doar atât, că trebuie neapărat s-o găsească pe Ligia, căci altfel are să i se întâmple o nenorocire.
Înfășurându-se mașinal în togă, vru să plece, fără să-și mai ia măcar rămas bun de la Acteea, însă draperia care despărțea coridorul de atrium se dădu la o parte și deodată apăru în fața lui silueta îndoliată a Pomponiei Graecina.
Se vede că aflase și ea de dispariția Ligiei și, gândindu-se că ei îi va fi mai ușor decât lui Aulus să vorbească cu Acteea, venise la ea după vești.
Văzându-l pe Vinicius, își întoarse spre el fața ei mică și palidă și după o clipă spuse:
— Marcus, Dumnezeu să-ți ierte nedreptatea pe care ne-ai făcut-o nouă și Ligiei!
El stătea cu fruntea plecată, pătruns de sentimentul vinovăției și al nenorocirii, neînțelegând care zeu trebuia să-l ierte și nici de ce Pomponia pomenea de iertare în loc de răzbunare.
În cele din urmă, cuprins de nedumerire, frământat de gânduri grele, ieși de acolo.
În curte și pe sub galerii stăteau grupuri neliniștite de oameni. Printre sclavii palatului se zăreau și cavaleri, și senatori care veniseră să se intereseze de sănătatea micii Auguste și totodată să se arate la palat, să facă dovada interesului lor fie numai în fața sclavilor Cezarului. Vestea despre boala „zeiței” se răspândise probabil repede, căci în poartă apăreau mereu alte figuri, iar în fața intrării se vedeau mulțimi întregi. Unii dintre noii sosiți, văzând că Vinicius iese din palat, îl întrebau de noutăți, însă el, fără să răspundă la întrebări, mergea înainte, până când Petronius, care de asemenea venise după vești, aproape că se ciocni piept în piept cu el și-l opri.
Vinicius ar fi izbucnit cu siguranță văzându-l și ar fi comis cine știe ce fărădelege în palatul Cezarului, dacă n-ar fi ieșit de la Acteea atât de zdruncinat, atât de epuizat și de abătut, încât pentru moment îl părăsise chiar și irascibilitatea lui înnăscută. Îl împinse la o parte pe Petronius și vru să treacă mai departe. Petronius însă îl opri aproape cu forța.
— Ce mai face divina? — îl întrebă.
Gestul lui Petronius îl irită pe Vinicius:
— S-o înghită infernul pe ea și toată casa asta! — răspunse scrâșnind.
— Taci, nefericitule! — zise Petronius și, uitându-se în jur, adăugă în grabă:
— Vrei să știi ceva despre Ligia? Vino cu mine. Nu! Aici nu-ți spun nimic! Vino cu mine, am să-ți spun ce presupun, însă în lectică.
Luându-l pe tânăr pe după umeri, îl scoase cât putu mai repede din palat.
Asta și urmărea, în primul rând; n-avea niciun fel de noutăți. În schimb, fiind o fire întreprinzătoare și nutrind simpatie față de Vinicius, în ciuda comportării lui din ajun, care-l indignase și, în sfârșit, simțindu-se într-o oarecare măsură răspunzător pentru tot ce se întâmplase, luase unele măsuri. Când se așezară în lectică, spuse:
— La toate porțile am pus de pază sclavi de-ai mei, dându-le semnalmentele amănunțite ale fetei și ale uriașului care a scos-o de la petrecerea împăratului, căci nu mă îndoiesc că el a răpit-o! Ascultă-mă! Poate că soții Aulus au să vrea s-o ascundă la vreuna din moșiile lor de la țară și în cazul acesta vom ști în ce direcție o duc. Dacă n-au s-o vadă la porți, vom avea dovada că a rămas în oraș și încă astăzi vom începe cercetările.
— Soții Aulus nu știu unde-i ea — răspunse Vinicius.
— Ești sigur?
— Am văzut-o pe Pomponia. O caută și ei.
— Azi-noapte n-a putut ieși din Roma. Noaptea porțile sunt închise. Doi din oamenii mei stau de pază la fiecare poartă. Unul o va lua pe urmele Ligiei și ale uriașului, celălalt se va întoarce să ne dea de veste. Dacă-i în oraș, o vom găsi, căci ligianul e ușor de recunoscut după statură și după umerii lui largi. Ești norocos că n-a răpit-o Cezarul, pot să te asigur că nu, fiindcă în Palatin nu există taine pentru mine.
Însă Vinicius izbucni mai mult de durere decât de mânie și, cu vocea întretăiată de emoție, îi povesti lui Petronius ce auzise de la Acteea, ce primejdie groaznică o amenința acum pe Ligia. În situația asta, de i-ar găsi pe fugari, ar trebui să-i ascundă cu cea mai mare grijă de Poppea. Pe urmă, îi reproșă cu amărăciune lui Petronius sfatul ce i-l dăduse. Dacă n-ar fi fost el, totul ar fi decurs altfel. Ligia ar fi fost acum la familia Aulus, iar el, Vinicius, ar fi putut s-o vadă zilnic și ar fi fost astăzi mai fericit decât împăratul. Și tot mai exaltat, pe măsură ce povestea, sfârși prin a izbucni în plâns.
Petronius, care nu-și imagina că un tânăr poate iubi și dori o femeie în asemenea măsură, văzându-i lacrimile de disperare, își spuse, oarecum uimit:
„O, puternică stăpână a Ciprului! Numai tu singură domnești peste zei și peste oameni!”
Note
{84} Așa-zisa insulă Tiberina.
{85} Tribun în gărzile pretoriene, ucigașul lui Caligula.
{86} Erebe — infern.
{87} Hecate – la început zeiță a lunii, mai târziu a infernului și a magiei. Este reprezentată prin trei chipuri identice, cu însemne diferite: făclii, șerpi, funii etc., de unde numele poetic de întreita Hecate.
{88} Cu bucurie supraomenească.