Fiecare picătură de sânge tresări în tânărul patrician când o văzu. Uită de mulțime, de bătrân, de toate aceste lucruri neînțelese care îl uimiseră și n-o mai văzu decât pe ea. În sfârșit, după atâtea eforturi, după zile lungi de neliniște, de zbucium, de supărare, a găsit-o!
Pentru prima dată în viață, simți că bucuria se poate năpusti asupra ta ca o fiară sălbatică, doborându-te. El, care întotdeauna considerase că rostul Fortunei este să-i împlinească toate dorințele, acum nu-și credea ochilor și propriei lui bucurii. Dacă nu ar fi fost neîncrederea asta, firea lui impulsivă l-ar fi putut împinge la vreun pas nechibzuit. Mai întâi însă voia să se convingă dacă nu-i cumva urmarea minunilor care îi umpluseră mintea și dacă nu cumva visează. Nu. Nu putea să fie nicio îndoială: o vedea pe Ligia. Doar vreo cincisprezece pași îl despărțeau de ea. Stătea în plină lumină, așa că putea s-o privească pe săturate. Gluga îi alunecase de pe cap și-i desfăcuse părul. Stătea cu buzele întredeschise și ochii ridicați spre Apostol, cu fața transfigurată. Era îmbrăcată ca o fată din popor, într-o mantie neagră de lână, dar Vinicius n-o văzuse niciodată mai frumoasă și, oricât era de tulburat, fu izbit de contrastul dintre îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă și noblețea chipului ei minunat.
Dragostea trecu prin el ca o flacără uriașă, amestecată cu un ciudat sentiment de nostalgie, adorație, stimă și dorință. Simțea bucurie, văzând-o numai, parcă ar fi băut dintr-o apă înviorătoare după o sete îndelungată. Stând lângă uriașul ligian, ea îi apăru mai mică decât înainte, aproape un copil. Observă de asemenea că slăbise. Obrajii ei erau aproape străvezii, i se părea că vede o floare sau întruchiparea unui suflet. Dar cu atât mai mult dorea s-o posede pe ființa asta atât de diferită de femeile pe care le văzuse sau le posedase în Orient și în Roma. Pentru ea le-ar fi dat pe toate celelalte, ar fi dat și Roma, și lumea întreagă.
Ar fi rămas așa pierdut cu totul, în contemplarea ei, dacă n-ar fi fost Chilon care îl trase de colțul mantiei, de teamă să nu facă vreun gest nechibzuit, care să-i pună în pericol. Între timp, creștinii începuseră să se roage și să cânte. Curând răsună imnul Maranatha, apoi Marele Apostol începu să boteze cu apă din havuz pe cei prezentați de prezbiteri ca fiind pregătiți pentru botez. Lui Vinicius i se părea că noaptea asta n-are să se sfârșească niciodată. Acum voia să meargă cât mai degrabă după Ligia și s-o răpească pe drum sau din locuința ei.
În cele din urmă, pâlcuri-pâlcuri, creștinii începură să părăsească cimitirul. Atunci Chilon șopti:
— Să ieșim, stăpâne, în fața porții, căci nu ne-am scos glugile și oamenii se uită la noi.
Într-adevăr, așa era. În timpul cuvântării Apostolului își scoseseră cu toții glugile, ca să audă mai bine, ei însă nu le urmaseră exemplul. Sfatul lui Chilon era chibzuit. Stând lângă poartă, puteau să-i vadă pe toți cei care ieșeau. Iar pe Ursus nu era greu să-l recunoști după statură.
— Ne luăm după el — zise Chilon —, vedem în care casă intră, iar mâine, sau mai degrabă încă astăzi, ai să încercuiești casa cu sclavii tăi și ai s-o iei.
— Nu! — spuse Vinicius.
— Ce vrei să faci, stăpâne?
— Intrăm după ea în casă și o răpim imediat. Doar ai promis să faci asta, Croton?
— Da — spuse lanistul —, și mă predau sclav ție, stăpâne, dacă nu-i rup șira spinării bivolului acela care-o păzește.
Chilon însă îi sfătui, conjurându-i în numele tuturor zeilor să nu facă una ca asta. Doar Croton fusese luat numai pentru apărare, în cazul c-ar fi fost recunoscuți, nu și pentru răpirea fetei. Încercând s-o ia doar ei doi, se expun unei primejdii de moarte și poate chiar să le scape fata și atunci are să se ascundă în alt loc sau are să părăsească Roma. Și ce-au să facă în acest caz? De ce să nu acționeze în siguranță? De ce să se expună singuri la moarte? De ce să compromită întreaga acțiune?
Vinicius, cu toate că abia se mai stăpânea să nu se repeadă acolo pe loc, în cimitir, s-o ia pe Ligia în brațe, își dădu seama că grecul are dreptate și poate că l-ar fi ascultat, dacă n-ar fi fost Croton, care jinduia după răsplată.
— Stăpâne, poruncește acestui țap bătrân să tacă — spuse el — sau permite-mi să-i mângâi scăfârlia cu pumnul meu. Odată, la Buxentum, unde mă dusese la jocuri Lucius Saturninus, au năvălit peste mine în han șapte gladiatori beți și niciunul n-a scăpat cu coastele întregi. Nu zic să răpim fata acum, din mulțime, că ar putea să ne lovească cu pietre la picioare, dar odată ce va fi acasă, ți-o răpesc și ți-o aduc unde vrei.
Vinicius se bucură, auzind aceste cuvinte, și răspunse:
— Așa va fi, Hercule! Mâine s-ar putea din întâmplare să n-o găsim în casă, iar odată ce-am băgat spaima în ei, ar duce-o negreșit în altă parte.
— Ligianul acela mi se pare îngrozitor de puternic! — gemu Chilon.
— Nu ție ți se poruncește să-l ții de mâini — răspunse Croton.
Trebuiră însă să aștepte mult. Cocoșii cântau, anunțând zorile, când îl văzură pe Ursus ieșind pe poartă și pe Ligia însoțindu-l. Îi mai însoțeau și alte câteva persoane. Lui Chilon i se păru că recunoaște printre ei pe Marele Apostol; alături de el mergea alt bătrân, mult mai scund de stat, două femei în vârstă și un băiat care lumina drumul cu un felinar. În urma lor venea o mulțime de vreo două sute de persoane. Vinicius, Chilon și Croton se amestecară în această mulțime.
— Da, stăpâne — spuse Chilon —, fata ta se găsește sub ocrotire puternică. El e cu ea. Marele Apostol. Uite cum îngenunchează oamenii în fața lui.
Oamenii într-adevăr îngenuncheau, dar Vinicius nu se uita la ei. Fără s-o piardă pe Ligia din ochi nicio clipă, se gândea numai la răpirea ei. Învățat din războaie cu tot felul de stratageme, își compunea în minte cu o precizie militărească tot planul răpirii. Știa că pasul la care se încumetă era temerar, dar știa bine că atacurile temerare se termină, de obicei, cu succes.
Drumul era însă lung. Avea timp să se gândească și la prăpastia pe care religia adoptată de Ligia o săpase între el și ea. Înțelegea acum tot ce se petrecuse între ei și înțelegea de ce se petrecuse astfel. Era destul de ager la minte pentru asta. El n-o cunoscuse până acum pe Ligia. Văzuse în ea o fată mai frumoasă decât toate celelalte, care îi stârnise simțurile. Acum înțelegea că religia asta făcuse din ea o ființă deosebită de celelalte femei și că speranța ca și ea să fie împinsă de simțuri și pasiune spre bogăție și plăcere era o iluzie vană. Înțelegea, în sfârșit, ceea ce el și Petronius nu înțeleseseră, că religia aceea nouă inocula în suflet ceva necunoscut lumii în care trăia el și că Ligia, chiar dacă l-ar iubi, n-ar sacrifica pentru el niciunul dintre adevărurile ei creștine; că dacă năzuiește și ea spre bucurie, e una cu totul diferită de plăcerile după care alergau el și Petronius și curtea Cezarului și întreaga Romă. Fiecare femeie din cele pe care le cunoștea putea deveni cu ușurință amanta lui, creștina asta nu putea să-i fie decât victimă.
Și, gândindu-se astfel, îl încercă o durere neînțeleasă și mânia se aprinse în el. Simțea însă că mânia lui e neputincioasă. S-o răpească pe Ligia i se părea un lucru posibil și era aproape sigur că o să reușească, dar era tot atât de sigur că în fața acestei învățături, el și toată puterea lui nu însemnau nimic și că n-are să-i aducă niciun folos. Tribunul roman, convins că puterea sabiei și a pumnului, care conduce lumea, o va stăpâni veșnic, pentru prima oară în viață constata că mai există și altă putere, mai mare, și se întreba cu uimire: ce anume?
Și nu știa ce să-și răspundă. Închipuirea îi readucea imagini fugare, ale cimitirului, ale mulțimii și ale Ligiei transfigurate, ascultând cuvintele bătrânului care povestea despre chinul, moartea și învierea zeului-om, care a răscumpărat lumea și i-a făgăduit fericirea de dincolo de Styx.
Toate s-amestecau în mintea lui, dând naștere unui adevărat haos.
Îl scoseseră din acest haos văicărelile lui Chilon, care începuse să-și plângă de milă. Se angajase numai s-o caute pe Ligia. O găsise, periclitându-și viața, și i-o arătase. Ce mai vor de la el? S-a angajat el s-o și răpească? Cine ar putea să ceară așa ceva de la un infirm lipsit de două degete la mână, de la un om bătrân, care s-a dedicat meditației, științei și virtuții? Ce-are să se întâmple dacă un domn ilustru ca Vinicius va păți ceva în timpul răpirii fetei? Desigur, zeii ar trebui să vegheze asupra celor aleși, dar parcă nu se întâmplă uneori și lucruri îngrozitoare, ca și cum zeii s-ar juca de-a prinselea în loc să aibă grijă de ceea ce se petrece pe pământ? Fortuna, după cum se știe, e legată la ochi, așa că nu vede nici ziua, darmite noaptea. Dacă o să se întâmple o nenorocire? Dacă ursul acela ligian o să arunce în nobilul Vinicius cu o piatră de moară, cu un butoi de vin, sau, mai rău, de apă, cine garantează că bietul Chilon, în loc de recompensă, n-o să aibă parte de năpastă? El, biet filozof, s-a legat de nobilul Vinicius ca Aristotel de Alexandru Macedon și dacă măcar nobilul Vinicius i-ar înapoia punga aceea pe care sub ochii lui și-o vârâse la cingătoare, când plecaseră de-acasă, ar mai avea cu ce, la caz de nevoie, să obțină imediat ajutor sau să-i îmbuneze pe creștini. O! De ce nu vor să asculte sfaturile unui bătrân, dictate de chibzuință și experiență?
Vinicius, auzindu-l, scoase punga de la cingătoare și i-o aruncă lui Chilon.
— Ține și taci!
Grecul, simțind cât era de grea, prinse curaj.
— Toată speranța mea e — spuse el — că Hercule sau Tezeus au înfăptuit isprăvi și mai grele și oare nu-i un adevărat Hercule cel mai apropiat prieten al meu, Croton? Iar ție, ilustre stăpâne, nu-ți pot zice semizeu, căci ești zeu de-a binelea. Te-aș ruga să nu uiți nici de-acum încolo de sluga ta săracă și credincioasă de ale cărei nevoi trebuie din când în când să te îngrijești, căci, odată cufundat în cărți, sărmanul de el nu mai are grijă absolut de nimic… Câteva prăjini de grădină și o căsuță, cu un portic, oricât de mic, pentru răcoarea verii, ar fi ceva demn de un asemenea protector. Deocamdată, am să admir de departe faptele voastre eroice, am să-l chem pe Jupiter să vă sprijine, iar în caz de ceva, am să fac atâta tărăboi, încât jumătate din Roma are să se trezească și are să vă sară în ajutor. Ce drum rău, ce hârtoape! Uleiul mi s-a terminat în felinar și dacă Croton, care-i tot atât de nobil pe cât e de puternic, ar vrea să mă ia în brațe și să mă ducă până la poarta orașului, primo: ar vedea dacă-i va fi ușor s-o ducă pe fată, secundo: ar proceda ca Enea, terțio: și-ar atrage bunăvoința tuturor zeilor cinstiți, iar eu aș fi pe deplin liniștit în privința rezultatului acțiunii.
— Aș prefera să duc hoitul unei oi moarte acum o lună de dalac — răspunse lanistul —, dar dacă-mi dai punga aceea pe care ți-a aruncat-o ilustrul tribun, am să te duc până la poartă.
— Scrânti-ți-ai degetul cel mare de la picior! — răspunse grecul. — Atât ai înțeles tu din învățătura acelui bătrân venerabil, care a prezentat sărăcia și mila ca pe cele mai de seamă virtuți!… Oare nu ți-a poruncit să mă iubești? Văd că n-am să pot face din tine nici măcar un creștin de rând și că mai lesne pătrunde soarele prin zidurile închisorii Mamertine, decât adevărul prin craniul tău de hipopotam.
Croton, care avea o putere de fiară, dar niciun fel de sentimente omenești, spuse:
— Nu te teme! N-am să mă fac creștin! Nu vreau să-mi pierd pâinea.
— Da, dar dac-ai avea fie și unele noțiuni elementare de filozofie, ai ști că aurul este nimicnicie!
— Vino cu toată filozofia ta să-ți dau numai o lovitură cu capul în burtă și o să vedem cine câștigă.
— Asta putea s-o spună și un bou lui Aristotel — răspunse Chilon.
Noaptea începuse a se risipi. Zorile așterneau pe coamele zidurilor o lumină palidă. Copacii de pe lângă drum, clădirile, pietrele funerare, risipite pe alocuri, prindeau contur. Drumul nu mai era pustiu. Negustorii de legume se grăbeau să apuce deschiderea porților, ducând de căpăstru asini și catâri încăpățânați. Ici și colo, scârțâiau căruțele în care era dus vânatul. Pe drum și peste câmp aproape de fața pământului stăruia o ceață ușoară care prevestea vreme bună. Oamenii, văzuți de departe, arătau în ceața asta ca niște stafii. Vinicius mergea cu ochii ațintiți la silueta suplă a Ligiei, care, pe măsură ce lumina zorilor se întețea, apărea tot mai argintie.
— Stăpâne — zise Chilon —, te-aș jigni dacă aș presupune că mărinimia ta are margini. Acum, când mi-ai plătit, nu mă poți bănui că vorbesc numai în folosul meu. Iată, te sfătuiesc încă o dată ca, după ce vei afla unde locuiește Ligia, să te întorci acasă după sclavi și lectică. Nu asculta de trompa asta de elefant a lui Croton, care se oferă să răpească fata numai ca să poată stoarce punga ta ca pe o traistă de brânză.
— Ai de primit de la mine o lovitură de pumn între omoplați, ceea ce înseamnă că ai să crapi — spuse Croton.
— Ai de primit de la mine un ulcior de vin de Kefalonia, ceea ce înseamnă că am să rămân nevătămat — răspunse grecul.
Vinicius nu spuse nimic, căci se apropiaseră de poarta orașului. Un spectacol ciudat le izbi atenția. Doi soldați îngenuncheară când trecu Apostolul, iar el își lăsă o clipă mâinile pe coifurile lor de fier, pe urmă făcu asupra lor semnul crucii. Tânărului patrician nu-i trecuse niciodată prin minte până acum că ar putea să fie creștini și printre ostași. Își spuse, uimit, că așa cum într-un oraș incendiat focul cuprinde mereu alte case, învățătura asta cuprinde probabil zi de zi mereu alte suflete și se lărgește, depășind orice închipuire omenească. Înțelese, înfiorat, că dacă Ligia ar fi vrut să fugă din oraș s-ar fi găsit paznici care să-i înlesnească în taină ieșirea. Binecuvânta în clipa asta pe toți zeii că nu s-a întâmplat așa.
După ce trecură de locurile virane de dincolo de ziduri, grupurile de creștini începură să se risipească. Acum, trebuia s-o urmeze pe Ligia cu mai multă grijă, să nu atragă atenția asupra lor. Chilon începu să se vaite de răni și junghiuri la picioare și rămase tot mai mult în urmă. Vinicius nu se împotrivi, considerând că acum grecul fricos și neputincios nu-i va mai fi de folos. I-ar fi permis chiar și să plece unde-ar fi vrut, dar pe respectabilul înțelept îl ținea pe loc prudența. Poate îl reținea și curiozitatea, căci continua să meargă după ei, ba uneori se apropia, repetându-și sfaturile, adăugind la un moment dat că bătrânul care-l întovărășește pe Apostol, dacă n-ar avea statura așa de scundă, ar putea să fie Glaucus.
Mai merseră încă destul de mult, până în Transtiberim. S-apropia răsăritul soarelui când micul grup în care era Ligia se despărți. Apostolul, o femeie bătrână și un băiat o apucară în lungul râului, iar bătrânul scund, Ursus și Ligia intrară pe o stradă îngustă și, după ce mai merseră vreo sută de pași, intrară în tinda unei case în care erau două prăvălii: una de uleiuri, alta a unui negustor de păsări.
Chilon, care mergea la vreo cincizeci de pași în urma lui Vinicius și Croton, se opri încremenit și, lipindu-se de zid, începu să sâsâie după ei, ca să se întoarcă.
Iar ei se întoarseră, căci trebuia să se sfătuiască.
— Du-te — îi spuse Vinicius — și vezi dacă casa aceea nu mai are vreo ieșire în partea cealaltă, în altă stradă.
Chilon, cu toate că mai înainte se văitase de răni la picioare, alergă atât de iute de parc-ar fi avut în glezne aripioarele lui Mercur. Peste câteva clipe se întoarse.
— Nu — spuse el —, asta-i singura ieșire.
După aceea, își împreună mâinile:
— Pe Jupiter, Apollo, Vesta, Cibela, Isis și Osiris, pe Mitra și Baal, pe toți zeii Răsăritului și Apusului te conjur, stăpâne, renunță la planul ăsta… Ascultă-mă!
Amuți brusc, observând că fața lui Vinicius pălise de emoție, iar ochii-i sticleau ca ochii unui lup. Era de ajuns să te uiți la el ca să înțelegi că nimic pe lume n-are să-l oprească de la fapta asta. Croton începu să răsufle greu, umplându-și pieptul herculean, și să-și clatine capul mic, rămas nedezvoltat, cum fac urșii în cușcă. De altfel, pe fața lui nu se vedea nici cea mai mică neliniște.
— Eu intru primul! — zise el.
— Vii după mine — spuse Vinicius cu o voce poruncitoare.
După o clipă, dispărură amândoi în tinda întunecată.
Chilon alergă până în cea mai apropiată străduță și începu să pândească de după colț, așteptând să vadă ce-are să se întâmple.