Pe măsură ce Vinicius se apropia de ziduri, se dovedi că era mai ușor să ajungă până la Roma decât să pătrundă spre centrul orașului. Prin Via Appia era greu să străbați, din cauza înghesuielii. Casele, terenurile virane, cimitirele, grădinile și templele aflate de ambele părți ale șoselei se transformaseră în bivuacuri. La templul lui Marte, care se afla lângă Porta Appia, mulțimea smulsese ușile, căutând un adăpost. În cimitire, cavourile mai mari deveniseră obiect de dispută, oamenii se încăierau pentru ele, ajungând până la vărsare de sânge. Ustrinum, cu dezordinea ce-l stăpânea, nu dădea decât o vagă imagine a ceea ce se petrecea lângă zidurile orașului. Dispăruse orice respect pentru lege, fuseseră uitate legăturile de rudenie sau deosebirile de stare socială. Puteau fi văzuți sclavi ciomăgindu-i pe cetățenii romani. Gladiatori beți, uniți în cete, alergau țipând sălbatic prin piețe, pe la răspântii, risipind oamenii, maltratând și jefuind. Mulțimi de barbari aduși pentru vânzare fugiseră din barăcile unde erau închiși. Pieirea orașului însemna pentru ei sfârșitul sclaviei și ceasul răzbunării. În timp ce populația stabilă, care-și pierduse în foc avutul, ridica mâinile spre zei, cerând disperată ajutor, aceștia, cu urlete de bucurie, atacau grupurile de oameni, smulgându-le veșmintele de pe umeri, răpind femeile. Li se alăturară sclavii care slujeau mai mult pe la Roma, vagabonzii care nu aveau nimic pe ei în afară de o cingătoare de stofă peste coapse, ființe îngrozitoare de prin mahalale, care ziua nu se arătau pe străzi și a căror existență în Roma era greu de bănuit. Mulțimea aceasta alcătuită din asiatici și africani, greci, traci, germani și britani, urlând în toate limbile pământului, sălbatică, dezlănțuită, își făcea de cap, crezând că a sosit clipa în care poate să se răzbune pentru toți anii de chin și de mizerie. În furnicarul acesta învălmășit, în lumina zilei și a focului, sclipeau căștile pretorienilor, care în multe locuri trebuiau să lovească în gloata sălbăticită, pentru a ocroti populația mai liniștită. Vinicius văzuse în viața lui orașe cucerite, însă ochii lui nu priviseră niciodată la un asemenea spectacol în care disperarea, lacrimile, durerea, gemetele, bucuria sălbatică, nebunia, furia să se amestece într-un haos de nedescris. Iar deasupra acestor valuri de mulțime înnebunită vuia incendiul, ardea pe dealuri cel mai mare oraș din lume, trimițând asupra mulțimii răsuflarea sa de foc, înecând-o în fumul care acoperea bolta cerului din zare în zare. Tânărul tribun, adunându-și toate puterile, expunându-și viața în fiecare clipă, ajunse, în sfârșit, la Porta Appia. Aici își dădu seama că prin Porta Capena n-are să poată intra în oraș, nu numai din cauza înghesuielii, ci și din cauza arșiței îngrozitoare. Podul de la Porta Trigemina, din fața templului Cibelei, nu mai exista. Ca să treacă Tibrul, trebuia să răzbată până la podul Sublicius, adică să treacă pe lângă Aventin, cartier care se transformase într-o mare de flăcări. Era cu neputință. Trebuia să se întoarcă în direcția Ustrinum, de acolo să cotească de pe calea Appia, să treacă râul mai jos de oraș și să ajungă pe Via Portuensis, care ducea direct în Transtiberim. Nu era un lucru ușor din cauza îmbulzelii tot mai mari de pe calea Appia. Ar fi trebuit poate să-și deschidă drum cu sabia, dar Vinicius nu avea la el arme, căci plecase de la Antium așa cum îl găsise vestea incendiului în vila împăratului. La fântâna lui Mercur, zări un centurion de pretorieni cunoscut, care, în fruntea câtorva zeci de oameni, apăra intrarea în templu. Îi porunci să-l urmeze, iar acesta, recunoscându-l pe tribun, nu îndrăzni să se împotrivească ordinului.
Vinicius luă personal conducerea detașamentului și, uitând, în clipele acelea, de învățătura lui Pavel despre dragostea de aproapele, împingea și tăia din fața sa cu o grabă fatală celor care nu reușeau să se dea la timp la o parte. Îi însoțeau din urmă blesteme și o ploaie de pietre. El însă nu le lua în seamă, ci căuta să iasă cât mai curând la drum liber. Nu se putea înainta decât cu prețul unor eforturi uriașe. Oamenii, care de bine, de rău se așezaseră, nu voiau să facă drum soldaților, blestemându-i în gura mare pe Cezar și pe pretorieni. În unele locuri, mulțimea lua deschis o atitudine amenințătoare. La urechile lui Vinicius ajungeau voci care-l acuzau pe Nero că a dat foc orașului. Erau amenințați pe față cu moartea și el, și Poppea. De jur împrejur răsunau strigăte: „Sanio!” „Histrio!” (măscărici, actor), „Matricida!” Unii cereau să fie adus târâș până la Tibru, alții strigau că Roma a răbdat prea mult. Era clar că de la amenințări puteau trece la răscoală deschisă, care avea nevoie numai de un conducător și putea să izbucnească în orice clipă. Deocamdată însă, furia și disperarea mulțimii se îndreptau împotriva pretorienilor, care nu puteau să treacă prin înghesuială pentru că drumul era baricadat cu grămezi de lucruri scoase în grabă din incendiu: lăzi și butoaie cu hrană, mobilă prețioasă, vase, leagăne de copii, rufe, care și litiere. În unele locuri, se ajunse chiar la ciocniri, însă pretorienii risipeau repede gloata neînarmată. După ce străbătură cu greu străzile Latina, Numiciana, Ardeatina, Laviniana și Ostiana, ocolind vilele, grădinile, cimitirele și templele, Vinicius ajunse, în sfârșit, la Vicus Alexandri, dincolo de care trecu Tibrul. Aici era mai puțină lume și mai puțin fum. De la refugiații care nu lipseau nici aici, află că numai unele străduțe din Transtiberim au fost cuprinse de flăcări, dar că, cu siguranță, n-are să reziste nimic în fața furiei focului, căci sunt oameni care anume dau foc și nu permit să-l stingi, strigând că fac asta din ordin. Tânărul tribun nu mai avea acum nici cea mai mică îndoială că într-adevăr împăratul a ordonat incendierea Romei și răzbunarea, pe care o cerea mulțimea, i se păru un lucru cinstit și drept. Ce rău mai mare ar fi putut pricinui Mitridate sau oricare dintre cei mai aprigi dușmani ai Romei? Se întrecuse măsura. Nebunia depășise orice limite. Viața oamenilor devenise insuportabilă. Vinicius era convins că lui Nero îi bătuse ceasul, că ruinele orașului trebuie să-l strivească sub ele pe fiorosul măscărici, împreună cu toate crimele lui. Dacă s-ar găsi un bărbat destul de curajos, care să conducă poporul împins la disperare, totul s-ar putea termina în decurs de câteva ore. Gânduri îndrăznețe de răzbunare se iviră în mintea lui Vinicius. Dac-ar fi el acela? Casa Viniciușilor, care până în ultimele vremuri dăduse numeroși consuli, era cunoscută în toată Roma. Mulțimea avea nevoie numai de nume. Dacă atunci când au fost condamnați la moarte patru sute de sclavi ai prefectului Pedanius Secundus, puțin a lipsit să nu se ajungă la răscoală și război civil, ce s-ar întâmpla azi, în fața acestei catastrofe, care depășește tot ce a suferit Roma în decurs de opt veacuri? „Cine-i va chema la arme pe quiriți — se gândea Vinicius — acela fără îndoială îl va răsturna pe Nero și se va îmbrăca el în purpură”. Atunci de ce n-ar face-o el? Era mai puternic, mai viteaz și mai tânăr decât alți curteni… Nero dispunea de treizeci de legiuni aflate la marginea imperiului. Dar oare și legiunile, și comandanții lor n-au să se revolte la vestea arderii Romei și a templelor ei?… În cazul acesta, el, Vinicius, ar putea să devină împărat. Printre curteni se șoptea că un ghicitor i-a prezis purpura lui Otho. Cu ce-i el mai prejos? Poate că și Christos l-ar ajuta cu puterea sa divină, poate că gândul acesta vine de la El? „De-ar fi așa!” strigă Vinicius. S-ar răzbuna atunci pe Nero pentru primejdia prin care trecuse Ligia, pentru neliniștea lui, ar introduce o domnie a justiției și adevărului, ar răspândi învățătura lui Christos până la malurile încețoșate ale Britaniei și, totodată, ar îmbrăca-o în purpură pe Ligia, ar face-o stăpâna pământului.
Însă gândurile acestea, care izbucniseră în mintea lui ca un snop de scântei dintr-o casă în flăcări, se stinseră ca scânteile. În primul rând, trebuia salvată Ligia. Vedea acum catastrofa de aproape. Teama îl cuprinse din nou. În fața mării de foc și fum, credința că Apostolul Petru o va salva pe Ligia se stinse în inima lui. Disperarea îl cuprindea pentru a doua oară. Nu-și reveni decât după ce ajunse la Via Portuensis, care ducea direct în Transtiberim. La poartă i se repetă ceea ce auzise de la refugiați și mai înainte: că cea mai mare parte a acestui cartier încă nu fusese cuprinsă de flăcări, deși în câteva locuri focul trecuse dincoace de râu.
Transtiberim era de asemenea înecat în fum. Și aici, mulțimea care se refugia umplea străzile și era chiar mai greu de răzbătut, pentru că, având mai mult timp, oamenii de aici căutau să salveze mai multe lucruri. Șoseaua principală portuară era în multe locuri blocată, iar lângă Naumachia lui August se ridicau mormane enorme de boarfe. Prin străduțele înguste, unde fumul se strângea, stăruind compact, nici nu se mai putea trece. Mii de locuitori își căutau scăparea în fugă. Vinicius văzu tablouri înfiorătoare. Adesea, două torente omenești, venind din părți opuse, se ciocneau, luptându-se pe viață și pe moarte. Oamenii se călcau în picioare. Familiile se rătăceau, mamele își strigau, disperate, copiii. Vinicius se cutremura, gândindu-se la ceea ce putuse să se petreacă pe acolo unde focul era în toiul lui. În vacarmul de țipete, răcnete, vaiete, era greu să întrebi și să înțelegi răspunsul. În anumite momente se rostogoleau noi vălătuci de fum negru și greu, târându-se pe fața pământului, învăluind casele, oamenii și lucrurile cu întunericul nopții. Vântul, produs de incendiu, din când în când risipea fumul, și Vinicius putea înainta, apropiindu-se de străduța pe care se afla casa lui Linus. Fierbințeala zilei de iulie, întețită de dogoarea ce venea de la cartierele în flăcări, devenise insuportabilă. Ochii te usturau de fum, nu puteai respira. Chiar și locuitorii care, în speranța că focul n-o să treacă râul, rămăseseră până acum în case, începură să le părăsească și înghesuiala sporea în fiecare clipă. Pretorienii care-l însoțiseră pe Vinicius rămăseseră în urmă. În învălmășeală, cineva îi răni cu un ciocan calul, care începu să zvâcnească din capul însângerat, ridicându-se pe două picioare și refuzând să mai asculte de călăreț. După tunica sa bogată, oamenii recunoscură în Vinicius un curtean și imediat răsunară în jur strigăte: „Moarte lui Nero și incendiatorilor lui!” Sosise o clipă de mare pericol, căci sute de mâini se întinseră spre Vinicius, însă calul speriat o luă la goană, călcând peste oameni, și-n același timp răbufni un nou val de fum, cufundând strada în întuneric. Vinicius, văzând că nu mai poate să treacă călare, sări la pământ și începu să alerge, strecurându-se pe lângă pereți, așteptând uneori ca mulțimea care se refugia să treacă de el. Mintea îi spunea că-i un efort zadarnic. Ligia poate plecase din oraș, poate se salvase. Era mai ușor să găsești un ac în carul cu fân decât un om în haosul acesta. Voia totuși, chiar cu prețul vieții, să ajungă până la casa lui Linus. Uneori, se oprea și se freca la ochi. Rupse o bucată din tunică, își acoperi cu ea nasul și gura și alergă mai departe.
Pe măsură ce se apropia de râu, dogoarea creștea. Vinicius, știind că incendiul a pornit de la Circul Mare, crezu la început că dogoarea vine de acolo, de la Forum Boarium și de la Velabrum, aflate în apropiere. Însă cineva care fugea, ultimul pe care-l văzu Vinicius, un bătrân în cârje, îi strigă: „Nu te apropia de podul Cestius! Toată insula-i în flăcări!” Nu mai era nicio speranță. La cotitura dinspre Vicus Judaeorum, pe care se afla casa lui Linus, tânărul tribun zări, printre norii de fum, flăcările. Ardea nu numai insula, ci și cartierul Transtiberim, sau măcar celălalt capăt al străduței pe care locuia Ligia. Vinicius își aminti că locuința lui Linus este înconjurată de grădină, în spatele căreia, spre Tibru, era un teren viran nu prea mare. Gândul acesta îl consolă. Focul se putea opri la terenul acela gol. Cu o licărire de speranță alergă mai departe, deși fiecare pală de vânt aducea nu numai fum, ci și mii de scântei, care puteau să aprindă focul în celălalt capăt al străzii și să-i închidă drumul la întoarcere.
În cele din urmă, printr-o perdea de fum, zări chiparoșii din grădina lui Linus. Casele aflate dincolo de terenul viran ardeau ca niște ruguri, însă mica „insulă” a lui Linus era încă neatinsă. Vinicius se uită cu recunoștință spre cer și se repezi spre casă, deși căldura începuse să-l înăbușe. Poarta era încuiată. O sfărâmă cu umărul și se năpusti înăuntru.
În grădină nu era țipenie de om. Casa părea de asemenea pustie.
„Poate c-au leșinat de fum și dogoare”, se gândi Vinicius.
Începu să strige:
— Ligia! Ligia!
Îi răspunse tăcerea. Nu se auzea decât trosnetul îndepărtat al focului.
— Ligia!
Pe neașteptate, îi ajunse la urechi răgetul sumbru pe care-l mai auzise o dată din această grădiniță. Pe insula din apropiere se aprinse probabil vivarium-ul de lângă templul lui Esculap, iar fiarele cuprinse de groază începuseră să urle. Vinicius se cutremură din creștet până-n picioare. Iată, pentru a doua oară, într-un moment când toată ființa lui era stăpânită de gândul la Ligia, răsunau răgetele acelea îngrozitoare, prevestitoare de nenorociri, ca o ciudată prezicere a unui viitor întunecat.
Nu fu însă decât o impresie de moment. Mai cumplit decât urletul animalelor sălbatice, vuietul incendiului te oprea să te gândești la altceva. Ligia nu răspunse la chemare, însă putea să fie leșinată sau sufocată de fum în casa amenințată să se aprindă. Vinicius se repezi în casă. În micul atrium era pustiu și întuneric. Căutând pe bâjbâite ușile care duc spre cubiculum, observă o flăcăruie clipind. Apropiindu-se, văzu un lararium, unde în loc de lari era o cruce. Sub cruce ardea o candelă. Prin mintea tânărului prozelit trecu cu iuțeala fulgerului gândul că crucea aceea trimite o luminiță cu care poate s-o găsească pe Ligia, așa că luă candela și începu să caute dormitoarele. Găsi unul și dădu draperia la o parte.
Nici aici nu era nimeni. Vinicius era convins că nimerise în dormitorul Ligiei, căci în cuie bătute în pereți atârnau hainele ei, iar pe pat era aruncat capitium, un veșmânt strâmt pe care-l purtau femeile direct pe corp. Vinicius îl luă, îl duse la buze și, punându-și-l pe umăr, porni să caute mai departe. Casa era mică, așa că în scurt timp cercetă toate încăperile, chiar și pivnița. Nicăieri nu găsi picior de om. Era limpede că Ligia, Linus și Ursus au încercat să scape cu fuga, împreună cu alți locuitori ai cartierului. „Trebuie să-i caut în mulțime, dincolo de porțile orașului”, se gândi Vinicius.
Nu se miră prea mult că nu-i întâlnise pe Via Portuensis, căci se putea ieși din Transtiberim și în direcție opusă, spre dealul Vaticanului. Oricum, măcar de foc scăpaseră. Lui Vinicius i se luă o piatră de pe inimă. Deși văzuse că fuga însăși mai era legată de destule pericole, gândul la puterea supraomenească a lui Ursus îi dădea curaj. „Acum trebuie — își zicea el — să fug de aici prin grădinile Domitiei, să ajung la grădinile Agrippinei. Acolo am să-i găsesc. Fumul acolo nu-i așa de des, căci vântul suflă dinspre munții Sabini”.
Venise clipa când trebuia să se gândească la propria-i salvare, căci valul de foc se apropia dinspre insulă și vălătucii de fum năpădiseră străduța. Candela cu care luminase în casă fu stinsă de o pală de vânt. Vinicius, ieșind în stradă, porni în goană spre Via Portuensis, în direcția din care venise, însă calamitatea părea că-l urmărește cu răsuflarea sa de foc, când învăluindu-l în nori de fum, când aruncând peste el scântei care-i cădeau pe păr, pe gât și pe haine. Tunica începu să-i ardă în câteva locuri, însă nu-i dădu atenție. Alerga mai departe, temându-se numai ca fumul să nu-l sufoce. În gură avea gust de ars și de funingine, gâtul și plămânii îl usturau. Sângele-i zvâcnea în cap; uneori tot ce vedea devenea roșu. Până și fumul i se părea tot roșu. Își zicea atunci: „E un foc viu! Mai bine aș face să mă culc la pământ și să pier”. Fuga îl obosea din cale-afară. Capul, gâtul și spatele îi erau leoarcă de sudoare și-l frigea pielea de parcă ar fi aruncat cineva apă clocotită peste el. De n-ar fi fost numele Ligiei, pe care-l repeta în neștire, și capitium-ul pe care și-l înfășurase în jurul gurii, s-ar fi prăbușit. Câteva clipe mai târziu, nu mai recunoștea străduța pe care alerga. Treptat, luciditatea îl părăsea. Știa doar că trebuie să fugă, căci afară, în câmp deschis, îl așteaptă Ligia, pe care i-o promisese Apostolul Petru, și deodată îl cuprinse o stare de exaltare și gândul ciudat că trebuie neapărat s-o vadă pe Ligia, să se cunune cu ea și apoi imediat să moară.
Alerga acum amețit parcă, împleticindu-se dintr-o parte într-alta a străzii. În momentul acela se schimbă ceva în focul îngrozitor care devora uriașul oraș. Tot ce mocnise numai, încă nemistuit, acum fu dintr-o dată înghițit de o mare de flăcări. Un curent turbat de aer încins mătură străzile, ducând cu el milioane de scântei. Vinicius părea că aleargă într-un nor de foc și putea să vadă mai bine înaintea lui. Chiar în clipa când simțea că are să cadă, zări capătul străzii, ceea ce-i dădu putere să-și continue drumul. După ce coti, ajunse în strada care ducea spre Via Portuensis și Câmpia Codetană. Ploaia de scântei nu-l mai gonea din urmă. Înțelese că, dacă reușește să ajungă la Calea Portului, are să scape, chiar dac-o să leșine acolo.
La capătul străzii, zări iarăși un nor închizând trecerea. „Dacă-i fum — gândi — nu mai răzbesc”. Alerga cu ultimele puteri. Pe drum, lepădă tunica — fiindcă ardea mocnit și-l frigea ca o cămașă a lui Nessus{132} — urmându-și goana, gol, având doar pe cap și pe gură capitium-ul Ligiei. Când ajunse mai aproape, văzu că ceea ce luase drept fum era numai praf. Auzi voci și strigăte de oameni.
„Lepădăturile orașului jefuiesc casele”, își zise.
Alergă totuși în direcția vocilor. Oricum, acolo erau oameni care puteau să-i dea ajutor. În speranța asta, înainte încă de a ajunge acolo, începu să strige după ajutor. Puterile îl părăsiră. I se făcu negru în fața ochilor, simți că se sufocă și căzu.
Fusese auzit sau observat. Doi oameni veniră în ajutorul lui, aducând cu ei găleți pline cu apă. Vinicius, care căzuse de epuizare, dar nu-și pierduse cunoștința, apucă cu amândouă mâinile o găleată și o goli pe jumătate.
— Mulțumesc — spuse el. — Puneți-mă pe picioare, mai departe merg singur!
Unul dintre cei doi muncitori îi turnă apă peste cap, pe urmă amândoi, unindu-și puterile, îl luară pe sus și-l duseră la un grup de oameni care-l înconjurară, cercetându-l cu grijă să vadă dacă nu-i rănit prea grav. Grija lor îl miră pe Vinicius.
— Oamenilor — întrebă el — cine sunteți voi?
— Dărâmăm casele pentru ca incendiul să nu poată ajunge la Calea Portului — răspunse unul dintre muncitori.
— Mi-ați sărit în ajutor când am căzut. Vă mulțumesc.
— Nouă nu ne este îngăduit să lăsăm pe nimeni fără ajutor — rostiră câteva glasuri.
Vinicius, care până atunci văzuse numai mulțimi sălbăticite, încăierări și jaf, se uită cu atenție la fețele care-l înconjurau și spuse:
— Să vă răsplătească… Christos.
— Slavă numelui Său! — răspunse un cor întreg de voci.
— Linus?… — întrebă Vinicius.
Însă nu reuși să întrebe mai mult și nu auzi răspunsul, fiindcă, slăbit de emoție și de eforturi, leșină. Se trezi abia pe Câmpia Codetană, într-o grădină, înconjurat de câteva femei și bărbați. Primele cuvinte pe care le rosti fură:
— Unde-i Linus?
Urmă un răstimp de tăcere, întrerupt de o voce cunoscută lui Vinicius:
— Dincolo de Porta Nomentana; s-a dus în Ostrianum… de două zile… Pace ție, rege persan!
Vinicius se ridică și îndată căzu la loc, văzându-l pe Chilon aplecat deasupra lui.
Grecul continuă:
— Casa ta, stăpâne, cu siguranță a ars, căci Carinae este în flăcări. Tu însă vei fi întotdeauna bogat ca Midas. O, ce nenorocire! Creștinii, o, fiu al lui Serapis, au prevestit de mult că focul va distruge orașul acesta… Iar Linus, împreună cu fiica lui Jupiter, sunt în Ostrianum. O, ce nenorocire pe acest oraș!…
Lui Vinicius îi veni rău din nou.
— I-ai văzut? — întrebă.
— I-am văzut, stăpâne!… Slavă lui Christos și tuturor zeilor că am putut să te răsplătesc cu o veste bună, pentru binele pe care mi l-ai făcut. Eu, Osiris{133}, mai am o datorie către tine, dar am să ți-o plătesc, jur pe Roma aceasta care arde!
Se lăsase înserarea, însă în grădină era lumină ca ziua, căci focul se întețise. Nu mai ardeau cartiere separate, ci întreg orașul, în lung și în lat. Cerul era roșu cât se vedea cu ochii. Noaptea se lăsa roșie.
Note
{132} Centaurul Nessus, răpus de Hercule, printr-un vicleșug i-a transmis acestuia o cămașă îmbibată cu sângele său otrăvit, provocând astfel moartea eroului.
{133} La vechii egipteni, divinitate a „celuilalt tărâm”.