Într-o scrisoare lungă, scrisă în grabă, Ligia își lua rămas bun pentru totdeauna de la Vinicius. Știa că nu mai are nimeni voie să intre în închisoare și că n-are să poată să-l vadă decât din arenă. De aceea, îl ruga să afle când le va veni lor rândul și să fie acolo, căci voia să-l mai vadă o dată în viață. În scrisoarea ei nu se simțea teamă. Scria că și ea, și alții tânjesc acum după arena pe care-și vor găsi eliberarea din închisoare. Sperând că vor sosi și Pomponia, și Aulus, îi implora să vină și ei. În fiecare cuvânt al ei se vedea exaltarea și detașarea de viață, sentiment cu care trăiau toți întemnițații, și credința nezdruncinată că promisiunile trebuie să se împlinească dincolo de mormânt. „Dacă Christos (scria ea) mă va elibera acum sau după moarte, El mi te-a promis ție prin cuvintele Apostolului, deci sunt a ta!” Și-l conjura să n-o regrete și să nu se lase cuprins de durere. Moartea nu înseamnă pentru ea ruperea jurămintelor. Cu naivitate copilărească îi promitea lui Vinicius că, imediat după chinurile din arenă, îi va spune lui Christos că la Roma a rămas logodnicul ei, Marcus, care tânjește după ea din toată inima. Și se gândea că poate Christos va îngădui sufletului ei să se întoarcă pentru o clipă la el, să-i spună că trăiește, că a uitat de chinuri și că e fericită. Toată scrisoarea ei respira fericire, credință și speranță. Nu conținea decât o singură rugăminte legată de cele pământești: ca Vinicius să ia din spoliarum{142} trupul ei și s-o îngroape ca pe soția lui, în mormântul în care el însuși ar urma să fie îngropat cândva.
El citi scrisoarea cu inima sfâșiată, totuși i se părea cu neputință ca Ligia să poată pieri de colții fiarelor sălbatice și Christos să nu se îndure de ea. Întorcându-se acasă, îi scrise că are să vină zilnic lângă zidurile închisorii Tullianum și are să aștepte până când Christos are să dărâme zidurile și să i-o redea. Îi ceru să creadă și ea că El poate să i-o dea chiar și din circ, că Marele Apostol se roagă pentru asta. Căuta s-o convingă că momentul eliberării este aproape. Centurionul convertit urma să-i ducă scrisoarea a doua zi. Însă când Vinicius veni a doua zi la închisoare, centurionul, ieșind din rând, se apropie primul de el și spuse:
— Ascultă-mă, stăpâne. Christos, care te-a pus la încercare, și-a arătat bunătatea Sa față de tine. În noaptea asta, au venit liberții împăratului și ai prefectului să aleagă pentru aceștia fecioare creștine ca să le pângărească. Au întrebat și de logodnica ta, însă Domnul a trimis asupra ei fierbințeala de care mor deținuții din Tullianum și au lăsat-o în pace, fiindcă de ieri seară și-a pierdut cunoștința. Binecuvântat să fie numele Mântuitorului, căci boala asta a salvat-o de rușine și poate s-o salveze și de la moarte.
Vinicius se sprijini cu o mână de umărul ostașului ca să nu cadă, în timp ce acesta vorbea mai departe:
— Mulțumește Domnului pentru nemărginita Lui bunătate. Pe Linus l-au luat și l-au supus la chinuri, dar, văzând că trage să moară, l-au dat înapoi. Poate că și ție au să ți-o dea acum, iar Christos are să-i redea sănătatea.
Tânărul tribun mai rămase câteva clipe cu capul plecat, după care îl ridică și spuse încet:
— Da, sutașule. Christos, care a salvat-o de rușine, are s-o salveze și de la moarte.
Rămase lângă zidul închisorii până seara, apoi se întoarse acasă și îi trimise pe oamenii săi după Linus, cu poruncă să-l transporte într-una din vilele lui din afara orașului.
Petronius, aflând toate astea, hotărî să încerce noi mijloace. Mai fusese la Augusta și se duse la ea pentru a doua oară. O găsi la căpătâiul micului Rufius. Copilul cu capul spart aiura de febră. Mama îl îngrijea cu disperare și spaimă în inimă, gândindu-se că, chiar dacă îl salvează, cine știe dacă în curând n-o să moară de o moarte și mai groaznică.
Preocupată exclusiv de durerea sa, nu voia nici să audă de Vinicius și Ligia, însă Petronius o sperie.
— Ai jignit — îi spuse el — o zeitate necunoscută. Tu, Augusto, se spune că-l cinstești pe ebraicul Iehova, iar creștinii susțin că Christos este fiul Lui. Gândește-te dacă nu cumva te urmărește mânia Tatălui. Cine știe dacă ceea ce ți s-a întâmplat nu e răzbunarea lor și dacă viața lui Rufius nu depinde de ceea ce vei face de aci înainte.
— Ce vrei să fac? — întrebă Poppea cu teamă.
— Îmblânzește cerul supărat!
— Cum?
— Ligia e bolnavă. Influențează-l pe împărat sau pe Tigellinus să-i fie dată lui Vinicius.
Ea îl întrebă, disperată:
— Tu crezi că pot?
— Atunci poți altceva. Dacă Ligia se face bine, trebuie să meargă la moarte. Du-te la templul Vestei și cere ca virgo magna{143} să se afle întâmplător lângă Tullianum în clipa când au să-i ducă pe deținuți și să poruncească să fie eliberată fata. Marea vestală nu te va refuza.
— Dar dacă Ligia va muri de febră?
— Creștinii spun că Christos este răzbunător, dar drept. Poate c-ai să-L îndupleci chiar și numai cu dorința de a o ajuta.
— Să-mi dea un semn că-l va salva pe Rufius.
Petronius dădu din umeri.
— Eu nu vin ca sol, divino; îți spun doar: e mai bine să fii în bună înțelegere cu toți zeii romani și străini.
— Mă duc! — zise Poppea cu o voce frântă.
Petronius răsuflă adânc.
„În sfârșit, am obținut ceva!” se gândi el. Și, întorcându-se la Vinicius, îi spuse:
— Roagă-l pe zeul tău ca Ligia să nu moară de febră, căci, dacă nu moare, marea vestală va porunci să fie eliberată. Însăși Augusta are s-o roage să facă asta.
Vinicius îl privi cu ochii mistuiți de friguri și răspunse:
— Pe ea are s-o elibereze Christos!
Poppea, care, pentru salvarea lui Rufius, ar fi fost gata să sacrifice hecatombe tuturor zeilor din lume, se duse încă în aceeași seară în Forum, la vestale, după ce încredință copilul bolnav credincioasei doici Silvia, care o crescuse și pe ea.
Însă în Palatin sentința împotriva copilului era dată. Îndată ce lectica împărătesei dispăru dincolo de Poarta Mare, în camera în care zăcea micul Rufius intrară doi liberți de-ai împăratului. Unul se aruncă asupra bătrânei Silvia și-i astupă gura; celălalt, apucând o statuie de aramă a Sfinxului, o ucise dintr-o lovitură.
Apoi se apropiară de Rufius. Aiurind de febră, copilul nu-și dădea seama de ceea ce se petrecea în jurul lui; le zâmbi și clipi din ochii săi minunați, de parcă s-ar fi străduit să-i recunoască. Ei însă, scoțând de la doică centura numită cingulum, i-o legară de gât și începură să strângă. Copilul, după ce o mai strigă o dată pe mama sa, muri repede. După aceea, îl înveliră într-un cearceaf și, urcându-se pe caii gata pregătiți, alergară până la Ostia, unde aruncară trupul în mare.
Poppea, neaflând-o în Forum pe marea fecioară, care împreună cu alte vestale era la Vatinius, se întoarse curând la Palatin. Găsind patul gol și trupul rece al Silviei, leșină și, când o treziră, începu să țipe. Țipetele ei sălbatice nu mai conteniră toată noaptea și ziua următoare.
A treia zi, împăratul îi porunci să vină la banchet, așa că, îmbrăcând tunica de culoarea ametistului, veni și stătu cu fața împietrită, tăcută, minunată cu părul ei auriu și înfricoșătoare ca îngerul morții.
Note
{142} Încăpere în amfiteatru, în care se cărau trupurile gladiatorilor uciși în arenă, pentru a li se lua armele și îmbrăcămintea.
{143} Marea vestală.