Quo Vadis
5 min de ascultat

După eliberarea Ligiei, Vinicius și Ursus mergeau alături, grăbindu-se s-o dea cât mai repede în grija medicului grec. Mergeau în tăcere, căci după emoțiile prin care trecuseră nu mai aveau putere să vorbească. Vinicius mai era încă buimac. Își spunea într-una că Ligia-i salvată, că n-o mai amenință nicio închisoare, nici moartea la circ, că nenorocirile lor s-au terminat odată pentru totdeauna și că o duce acasă, ca să nu se mai despartă de ea niciodată. I se părea însă că plutește într-un vis și că ceea ce i se întâmplă nu-i realitate. Din când în când, se apleca spre lectica deschisă să se uite la chipul drag, care în lumina lunii părea adormit, și-și repeta în gând: „Ea e! Christos a salvat-o!” Își aminti că în spoliarum, unde o dusese împreună cu Ursus pe Ligia, venise un medic necunoscut și-l asigurase că fata trăiește și că va trăi. La gândul acesta, bucuria îl amețea și se sprijinea de brațul lui Ursus, nemaiputând merge singur. Iar Ursus se uita la cerul presărat cu stele și se ruga.

Mergeau repede printre casele albe, proaspăt construite, care străluceau în lumina lunii. Orașul era pustiu. Ici și colo, numai grupuri de oameni încununați cu iederă cântau și dansau în sunetul flautelor, bucurându-se de noaptea minunată și de sărbătoarea jocurilor. Abia când ajunseră aproape de casă, Ursus se opri din rugăciune și începu să vorbească încet, ca și cum s-ar fi temut să n-o trezească pe Ligia:

— Stăpâne, Mântuitorul a salvat-o de la moarte. Când am văzut-o între coarnele zimbrului, am auzit în sufletul meu o voce: „Apăr-o!” A fost cu siguranță glasul Mielului. Închisoarea mi-a secătuit puterile, dar El mi le-a dat înapoi pentru clipa aceea și El a inspirat mila acestui popor crud. Fie voia Lui!

Iar Vinicius răspunse:

— Slăvit fie numele Lui!…

Și nu putu continua, fiindcă-l înecă plânsul. Îl cuprinse o dorință nestăpânită să se arunce la pământ și să mulțumească Mântuitorului pentru minune și îndurare.

Între timp, ajunseră acasă. Servitorii, anunțați printr-un sclav trimis înainte, îi întâmpinară ca un roi. Pavel din Tars convertise încă de la Antium o mare parte din oamenii aceștia. Necazurile lui Vinicius le erau cunoscute. Când văzură victimele smulse din ghearele lui Nero, bucuria lor fu fără margini. Medicul Teocles o consultă pe Ligia și declară că n-a suferit nicio lovitură mai gravă și că, după ce-i va trece slăbiciunea cauzată de frigurile din închisoare, are să se însănătoșească.

Luciditatea îi reveni încă în noaptea aceea. Trezindu-se într-un cubiculum somptuos, luminat de lămpi de Corint, în parfum de verbină, nu-și dădea seama unde este și ce se petrece cu ea. Îi mai stăruia în minte amintirea clipei când fusese legată de coarnele unui zimbru împiedicat în lanțuri, iar acum, văzând fața lui Vinicius aplecată asupra ei, luminată de lumina blând colorată, își închipui că au părăsit pământul. Gândurile i se învălmășeau în creierul slăbit de febră; credea că s-au oprit undeva, în drum spre cer, din cauza oboselii și slăbiciunii ei. Nemaisimțind nicio durere, îi zâmbi lui Vinicius și voi să-l întrebe unde sunt. Dintre buzele ei însă ieși doar o șoaptă, în care Vinicius abia putu să-și deslușească numele.

Îngenunche lângă ea și, punându-i ușor mâna pe frunte, spuse:

— Christos te-a salvat și mi te-a redat!

Buzele ei se mișcară, șoptind ceva neînțeles. Închise pleoapele, suspină ușor și adormi profund. Era somnul pe care-l aștepta medicul Teocles și care-i dădea certitudinea însănătoșirii.

Vinicius rămase lângă ea, îngenuncheat, cufundat în rugăciune. Cu sufletul topit de iubire, își uită de sine. Teocles intră de câteva ori în cubiculum, de câteva ori apăru de după draperie Eunice cu părul de aur; în cele din urmă, cocorii crescuți în grădină începură să țipe, anunțând zorile, el însă continua să se roage, în extaz, cu inima prefăcută într-o făclie aprinsă pe altarul lui Christos, drept mulțumire pentru cele două suflete salvate aproape în clipa înălțării lor la cer.

0:00