Nero a cântat, acompaniindu-se singur, un imn în cinstea „Stăpânei Ciprului”, ale cărui versuri și muzică le compusese el singur. În ziua aceea era în voce și simțea că muzica lui îi captiva cu adevărat pe ascultători. Sentimentul acesta îi încălzea sufletul, dând forță sunetelor pe care le scotea. Părea realmente inspirat. La sfârșit, păli de o emoție sinceră. Pentru prima dată în viață, nu voi să asculte laudele celor de față. Rămase câtva timp cu mâinile sprijinite pe liră și cu capul plecat, după aceea se ridică brusc și zise:
— Sunt obosit, am nevoie de aer. Între timp, acordați lirele.
Își înfășură gâtul cu o eșarfă de mătase.
— Voi veniți cu mine — zise, adresându-se lui Petronius și Vinicius, care stăteau într-un colț al sălii. — Tu, Vinicius, dă-mi brațul, că n-am putere, iar Petronius să-mi vorbească despre muzică.
Ieșiră împreună pe terasa palatului, pardosită cu alabastru și presărată cu șofran.
— Aici poți să respiri mai în voie — zise Nero. — Sunt emoționat, mi-e sufletul trist, deși îmi dau seama că ceea ce v-am cântat vouă de probă pot să prezint și în public și am să realizez un triumf cum n-a realizat încă niciun poet roman.
— Poți să dai reprezentații aici, la Roma, și în Achaia. Te-am admirat și cu mintea, divinule! — răspunse Petronius.
— Știu. Ești prea leneș ca să faci măcar efortul să lauzi. Și ești sincer ca Tullius Senecion, dar tu te pricepi mai bine decât el. Spune-mi, ce crezi tu despre muzică?
— Când ascult o poezie, când privesc cvadriga pe care o conduci tu la circ, când contemplu o statuie, un templu sau un tablou, simt frumusețea întreagă, iar entuziasmul cuprinde tot ceea ce operele respective pot să dea. Însă când ascult muzică, mai ales muzica ta, se deschid înaintea mea mereu alte frumuseți și desfătări. Alerg după ele, le sorb, însă până să mă pătrundă, se arată altele noi, și mereu așa, ca valurile mării care vin din infinit. De aceea, îți spun, muzica este ca marea. Stăm pe un mal și privim în larg, dar e cu neputință să vedem celălalt mal.
— Ah, ce cunoscător profund ești tu! — spuse Nero.
Câtăva vreme se plimbară în tăcere. Numai șofranul foșnea încetișor sub picioarele lor.
— Ai exprimat ideea mea — vorbi Nero în cele din urmă — și de aceea spun: în toată Roma numai tu singur reușești să mă înțelegi. Da! Și eu cred același lucru despre muzică. În timp ce cânt, văd lucruri despre care nu știam că există. Iată! Sunt Cezar roman și lumea îmi aparține. Pot orice. Totuși muzica îmi dezvăluie împărății noi, munți noi și mări, și plăceri noi, pe care nu le cunoșteam înainte. De cele mai multe ori, nici nu știu să le numesc și nici să le înțeleg — le simt doar. Îi simt pe zei. Văd Olimpul. O adiere suprapământească suflă asupra mea. Văd ca prin ceață niște coloși imenși, calmi, luminoși ca răsăritul soarelui… Sferos nemărginitul cântă în jurul meu și îți spun (vocea lui Nero tremură de o uimire sinceră)… eu, Cezar și zeu, mă simt atunci mărunt ca un fir de praf. Mă crezi?
— Da. Numai marii artiști pot să se simtă mici în fața artei…
— Azi e noaptea sincerității, așa că-mi deschid sufletul în fața unui prieten și-ți spun mai mult. Crezi că sunt orb sau că n-am minte? Crezi că nu știu că în Roma se scriu pe pereți insulte la adresa mea, că sunt numit ucigaș de mamă și de soție… Că mă consideră un monstru și un om crud pentru că Tigellinus a obținut de la mine câteva condamnări la moarte împotriva dușmanilor mei… Da, dragule, mă consideră un monstru și eu știu asta… Atâta s-a spus că sunt crud, încât uneori mă întreb dacă nu cumva-i adevărat… Ei nu înțeleg că faptele omului pot fi uneori crude, fără ca omul însuși să fie crud. Ah, nimeni n-are să creadă, și poate nici tu, dragule, n-ai să crezi că în anumite momente, când mi-e sufletul legănat de muzică, mă simt bun ca un copil în leagăn. Îți jur pe stelele care strălucesc deasupra noastră că-ți spun adevărul: oamenii nu știu câtă bunătate e în sufletul meu și ce comori descopăr eu însumi în el, când se deschide spre muzică.
Petronius, care n-avea nici cea mai mică îndoială că Nero vorbește sincer în momentul acela și că muzica într-adevăr poate scoate la lumină diferite înclinații mai nobile chiar ale unui suflet copleșit de egoism, desfrâu și crime, spuse:
— Pe tine trebuie să te cunoască omul de aproape, așa cum te cunosc eu. Roma n-a știut niciodată să te prețuiască.
Împăratul se sprijini mai puternic de brațul lui Vinicius, ca și cum l-ar fi apăsat povara nedreptății, și răspunse:
— Tigellinus mi-a spus că prin senat se șoptește că Diodor și Terpnos ar cânta mai bine decât mine din liră. Nu mi se recunoaște nici măcar atâta! Dar tu, care spui întotdeauna adevărul, spune-mi sincer: cântă ei mai bine decât mine sau la fel de bine ca mine?
— Nicidecum. Tu ai acorduri mai dulci și mai multă forță. În tine se simte artistul, ei nu-s decât niște meșteșugari pricepuți. Da! Ascultând mai întâi muzica lor, poți înțelege pe urmă mai bine ceea ce reprezinți tu.
— Dacă-i așa, atunci să trăiască. N-au să bănuiască niciodată ce serviciu le-ai făcut în clipa asta. De altfel, dacă i-aș fi condamnat, ar fi trebuit să angajez alții în locul lor.
— Și s-ar fi găsit proști care să spună că din dragoste pentru muzică distrugi muzica în imperiu. Nu omorî niciodată, divine, arta de dragul artei.
— Ce mult te deosebești de Tigellinus — răspunse Nero. — Dar, vezi, eu sunt artist în toate. Muzica deschide înaintea mea spații a căror existență n-o bănuiam, țări pe care nu le stăpânesc, desfătări pe care nu le-am gustat. Nu pot să trăiesc o viață obișnuită. Muzica îmi dovedește că extraordinarul există, dar îl caut cu întreaga putere pe care zeii au pus-o în mâinile mele. Am deseori impresia că pentru a ajunge în lumile acelea olimpice, trebuie să faci ceea ce n-a făcut niciun om până acum, să depășești omenirea și în bine, și în rău. Știu, oamenii bănuiesc că am început să înnebunesc. Dar eu nu înnebunesc, ci caut! Iar dacă înnebunesc, asta se întâmplă din plictiseală și disperare că nu pot găsi. Eu caut — mă înțelegi? Vreau să fiu mai mare decât omul, căci numai astfel am să pot fi cel mai mare artist al vremurilor toate.
Coborând vocea, așa încât Vinicius să nu-l mai poată auzi, și lipindu-și buzele de urechea lui Petronius, continuă:
— Știi că în primul rând pentru asta mi-am condamnat la moarte mama și soția? La porțile lumii necunoscute am vrut să aduc cea mai mare jertfă pe care o poate aduce un om. Am crezut că după aceea o să se întâmple un miracol și că au să se deschidă înaintea mea porțile lumii necunoscute. Putea să fie ceva îngrozitor, depășind închipuirea omenească, numai să fie extraordinar, sublim… Dar jertfa mea nu i-a mulțumit pe zei. Pentru deschiderea porții spre necunoscut e nevoie poate de jertfe mai mari. Fie să se întâmple cum spun prevestirile.
— Ce intenționezi să faci?
— Ai să vezi. Ai să vezi mai repede decât te aștepți. Deocamdată, află că există doi Neroni: unul așa cum îl știu oamenii, și un altul, artistul, pe care-l știi numai tu, și care, dacă omoară ca Moartea sau înnebunește ca Bachus, o face tocmai pentru că îl sufocă platitudinea și meschinăria vieții obișnuite și vrea să le nimicească, chiar de-ar fi să folosească focul sau sabia… O, câtă platitudine va fi în lumea asta când eu nu voi mai fi… Nimeni nu bănuiește încă, nici măcar tu, dragule, ce artist sunt eu. De aceea sufăr și-ți spun sincer: sufletul meu e uneori trist ca chiparoșii aceia negri din fața noastră. E greu pentru un om să poarte pe aceiași umeri povara celei mai mari împărății și a celui mai mare talent…
— Te compătimesc, Cezar, din tot sufletul, și împreună cu mine pământul și marea, fără să-l mai socotim pe Vinicius, care te adoră din tot sufletul.
— Și el mi-a fost întotdeauna drag — zise Nero — deși slujește lui Marte și nu Muzelor.
— El slujește în primul rând Afroditei — răspunse Petronius.
Și brusc hotărî ca dintr-o singură lovitură să rezolve necazul nepotului său și în același timp să înlăture orice primejdie care l-ar putea pândi:
— E îndrăgostit ca Troilus de Cresida — zise el. — Permite-i, stăpâne, să plece la Roma, căci se usucă pe picioare. Știi oare că ostateca aceea ligiană, pe care i-ai dăruit-o, a fost găsită și Vinicius, plecând la Antium, a lăsat-o în grija unui oarecare Linus? Nu ți-am pomenit de asta, căci tocmai compuneai imnul, ceea ce era mai important decât orice. Vinicius a vrut să-și facă din ea amantă, dar ea s-a dovedit virtuoasă ca Lucreția, iar el s-a îndrăgostit de virtutea ei și acum dorește s-o ia de soție. E fiică de rege, așa că nu-i nicio nepotrivire. El, ca un adevărat ostaș, oftează, se perpelește, geme, însă așteaptă permisiunea imperatorului său.
— Imperatorul nu alege soțiile ostașilor. La ce-i trebuie permisiunea mea?
— Ți-am spus, stăpâne, că te adoră.
— Cu atât mai mult poate fi sigur de permisiunea mea. E o fată frumoasă, dar prea strâmtă în șolduri. Augusta Poppea mi s-a plâns de ea că ne-a deocheat copilul în grădinile din Palatin…
— Iar eu i-am spus lui Tigellinus că zeii nu pot fi deocheați. Îți amintești, divinule, cum s-a tulburat atunci și cum tu singur ai strigat: „Habet!”
— Îmi amintesc. — Zicând acestea, se întoarse spre Vinicius: — O iubești oare așa cum spune Petronius?
— O iubesc, Cezar! — răspunse Vinicius.
— Atunci îți poruncesc ca mâine, în primul ceas al zilei, să pleci la Roma, s-o iei de soție și să nu mi te arăți fără inelul de mire în deget.
— Îți mulțumesc, Cezar, din tot sufletul.
— O, ce plăcut e să-i fericești pe oameni! — zise împăratul. — Aș vrea să nu fac nimic altceva toată viața.
— Mai fă-ne o favoare, divinule — zise Petronius. — Declară în fața Augustei că din voința ta se întâmplă asta. Vinicius n-ar îndrăzni niciodată să ia de nevastă o femeie față de care Augusta nutrește aversiune, dar tu, doamne, cu un singur cuvânt ai să risipești prejudecățile ei, anunțând că tu însuți ai poruncit astfel.
— Bine — spuse împăratul. — Ție și lui Vinicius n-aș putea să vă refuz nimic.
Se întoarse în vilă, iar ei îl urmară, fericiți că reușiseră. Vinicius trebui să facă eforturi ca să nu-l îmbrățișeze pe Petronius. Acum toate pericolele și obstacolele i se păreau înlăturate.
În atrium-ul vilei, tânărul Nerva și Tullius Senecion se întrețineau cu Augusta, iar Terpnos și Diodor acordau lirele. Nero intră, se așeză pe un scaun încrustat cu baga și, după ce șopti ceva la urechea unui paj grec din suita sa personală, rămase în așteptare.
Pajul se întoarse repede cu o casetă de aur. Nero o deschise și, după ce alese un colier cu pietre de opal, spuse:
— Iată bijuteriile demne de seara aceasta.
— Parcă se oglindește aurora în ele — spuse Poppea, convinsă că ei îi era destinat colierul.
Timp de câteva momente, împăratul contemplă, ridicându-le în lumină, pietrele roze, pe urmă spuse:
— Vinicius, să dăruiești acest colier din partea mea tinerei prințese ligiene, pe care-ți poruncesc s-o iei de soție.
Privirea uimită și mânioasă a Poppeii trecu ca un fulger de la împărat la Vinicius și se opri apoi asupra lui Petronius.
Acesta însă, aplecat cu nepăsare pe speteaza scaunului, își plimba mâna pe lemnul arcuit al lirei, de parcă ar fi vrut să-i memoreze amănunțit forma.
Vinicius mulțumi pentru dar și, apropiindu-se de Petronius, spuse:
— Cum să te răsplătesc pentru ceea ce ai făcut azi pentru mine?
— Jertfește Euterpei{130} o pereche de lebede — răspunse Petronius. — Laudă cântecele împăratului și bate-ți joc de presimțiri. Sper că de acum răcnetul leilor nu va mai tulbura nici somnul tău, nici al crinului tău ligian.
— Nu — spuse Vinicius. — Acum sunt pe deplin liniștit.
— Fie ca Fortuna să vă favorizeze. Acum însă fii atent, fiindcă împăratul a luat din nou lira. Oprește-ți respirația, ascultă și varsă lacrimi.
Într-adevăr, împăratul luă lira și-și ridică ochii spre cer. În sală, murmurul discuțiilor se stinse. Oamenii stăteau nemișcați, ca împietriți. Terpnos și Diodor, care urmau să-l acompanieze pe împărat, pândeau cu ochii țintă la buzele lui, în așteptarea primelor tonuri ale cântecului.
Deodată, în vestibul, s-auzi mișcare și zgomot. După o clipă, de după draperie apăru mai întâi libertul împăratului, Faon, și imediat în urma lui, consulul Lecanius.
Nero încruntă sprâncenele.
— Iertare, divine imperatoare — zise Faon, gâfâind. — Arde Roma! Cea mai mare parte a orașului e în flăcări!…
La vestea aceasta, toți săriră de la locurile lor. Nero lăsă lira și zise:
— O, zei!… Voi vedea un oraș în flăcări și voi termina Troiada.
După aceea, se adresă consulului:
— Dacă pornesc imediat, mai apuc să văd incendiul?
— Cezar! — răspunse consulul, palid ca peretele. — Orașul e-o mare de flăcări. Fumul sufocă populația. Oamenii leșină sau se aruncă în flăcări, înnebuniți… Piere Roma, stăpâne!
Se lăsă o clipă de tăcere, pe care o sfâșie țipătul lui Vinicius:
— Vae misero mihi!
Aruncându-și toga, numai în tunică, tânărul ieși în goană din palat. Nero ridică mâinile spre cer și strigă:
— Vai ție, sfânt oraș al lui Priam!
Note
{130} Muza muzicii.