Chilon într-adevăr avea tot interesul să-l înlăture pe Glaucus, care, deși înaintat în vârstă, nu era deloc un bătrân neputincios. În ceea ce povestise Chilon lui Vinicius era o mare parte de adevăr. Îl cunoscuse cândva pe Glaucus, îl trădase, îl vânduse tâlharilor, îl lăsase fără familie, fără avere, și-l hărăzise morții. Suportase destul de ușor amintirea acestor întâmplări, căci îl lăsase agonizând nu în han, ci pe câmp, lângă Minturnae. Scăpase din vedere un singur lucru: că Glaucus ar putea să se vindece de răni și să vină la Roma. Când îl văzuse în casa de rugăciuni, se înspăimântase cu adevărat și în prima clipă voise într-adevăr să renunțe la căutarea Ligiei. Vinicius însă îl înspăimântase și mai mult. Înțelesese că trebuie să aleagă între teama de Glaucus și răzbunarea unui patrician puternic căruia, fără îndoială, i-ar fi venit în ajutor altul, și mai puternic, Petronius. În fața acestei situații, Chilon încetă să mai șovăie. Se gândi că e preferabil să ai dușmani mici decât mari și, deși firea lui lașă cam tremura în fața mijloacelor sângeroase, se convinse că-i absolut necesară uciderea lui Glaucus, cu ajutorul altora.
Acum nu-l interesa decât alegerea oamenilor și tocmai asta era ideea la care făcuse aluzie la Vinicius. Petrecându-și adesea nopțile prin cârciumi, printre oameni fără căpătâi, fără un dram de cinste sau credință, ar fi găsit cu ușurință nemernici gata la orice, dar și mai ușor ar fi găsit ticăloși care, mirosindu-l că are bani, ar începe treaba chiar cu el sau, luându-i arvuna, i-ar stoarce toți banii amenințându-l că-l vor denunța vigililor. De la o vreme, Chilon se simțea, de altfel scârbit de gloată, de ființele dezgustătoare și totodată înfricoșătoare care se aciuiau prin casele suspecte din cartierele Subura sau Transtiberim. Judecând totul cu mintea lui, fără să fi ajuns să-i cunoască suficient pe creștini și religia lor, era convins că o să găsească printre ei unelte docile și, fiindcă păreau mai corecți decât alții, hotărî să se ducă la ei și să prezinte lucrurile în așa fel, încât ei să se ofere să rezolve problema nu numai pentru bani, dar și din zel.
Cu acest scop precis în minte se duse seara la Euricius despre care știa că îi este devotat din tot sufletul și că va face totul ca să-l ajute. Fiind prudent din fire, nici nu se gândea să-i mărturisească adevăratele lui planuri, care, de altfel, contraziceau cu totul credința bătrânului în virtutea și evlavia lui Chilon. Voia să găsească mai întâi oameni gata la orice și abia cu ei să discute lucrurile în așa fel, încât să păstreze o taină și în propriul lor interes.
Bătrânul Euricius, după ce-și răscumpărase fiul, închiriase una din acele mici dughene care erau puzderie pe lângă Circus Maximus, ca să vândă în ea măsline, bob, azimă și apă îndulcită cu miere pentru spectatorii veniți la curse. Chilon îl găsi acasă rânduindu-și dugheana și, după ce-l salută în numele lui Christos, începu să vorbească despre treaba care l-a adus la el. După ce le făcuse un serviciu, se aștepta la recunoștință din partea lor. Are nevoie de doi sau trei oameni puternici și curajoși ca să înlăture un pericol care-l amenință nu numai pe el, ci pe toți creștinii. E adevărat că este sărac, căci aproape tot ce avusese îi dăduse lui Euricius, totuși ar plăti acestor oameni pentru serviciul lor, cu condiția ca ei să aibă încredere în el și să îndeplinească zeloși tot ce are să le ceară.
Euricius și fiul lui, Quartus, îl ascultau ca pe binefăcătorul lor, aproape cu evlavie. Amândoi declarară că ei înșiși sunt gata să îndeplinească tot ce-o să le ceară, convinși că un bărbat atât de sfânt nu le poate cere fapte care n-ar fi în concordanță cu învățătura lui Christos.
Chilon îi asigură că așa și este. Ridicând ochii spre cer, lăsă impresia că se roagă. În realitate, se gândea dacă n-ar fi bine să primească oferta lor, care i-ar putea economisi o mie de sesterți. Euricius era bătrân, poate nu atât apăsat de vârstă, cât extenuat de griji și boli, Quartus avea șaisprezece ani, iar Chilon avea nevoie de oameni abili și mai ales puternici. În ceea ce privește mia de sesterți, spera ca datorită ideii care-i venise să-i poată economisi, sau măcar o bună parte din ei.
Ei mai insistară o vreme, dar, văzând că el refuză categoric, se resemnară. Atunci, Quartus spuse:
— Îl știu pe brutarul Demas, stăpâne. La moara lui muncesc la măcinatul grăunțelor sclavi și oameni cu plată. Unul dintre cei cu plată e mai puternic decât patru la un loc. L-am văzut chiar eu cum ridica pietrele pe care patru oameni nu le puteau urni din loc.
— Dacă este un om credincios și capabil să se jertfească pentru frații lui, fă-mi cunoștință cu el — spuse Chilon.
— Este creștin, stăpâne — răspunse Quartus —, căci la Demas lucrează mai ales creștini. Sunt acolo muncitori de noapte și de zi. Acesta e din cei de noapte. Dacă ne-am duce acum, am nimeri la cina lor și ai putea să discuți nestingherit cu ei. Demas locuiește lângă Emporium.
Chilon se învoi bucuros. Emporium era la poalele colinei Aventin, deci nu prea departe de Marele Circ. Puteai s-ajungi acolo fără să înconjuri muntele, apucând-o în lungul râului, prin Porticul lui Aemilius, ceea ce scurta considerabil drumul.
— Sunt bătrân — spuse Chilon când intrară pe sub colonadă — și uneori mi se întunecă memoria. Da! Doar Christos al nostru a fost vândut de unul din ucenicii săi! Dar în clipa asta nu pot să-mi amintesc numele trădătorului…
— Iuda, stăpâne, care s-a spânzurat — răspunse Quartus, cam mirat că cineva a putut să uite acest nume.
— Așa-i Iuda! Îți mulțumesc — spuse Chilon.
Merseră o vreme tăcuți. Trecură pe lângă Emporium, care era la ora aceea închis, și pe lângă magaziile din care se împărțeau grâne populației, apoi cotiră la stânga, spre casele ce se întindeau în lungul Căii Ostiensis, până la dealul Testacius și Forum Pistorium. Acolo, se opriră în fața unei clădiri de lemn dinlăuntrul căreia se auzea uruitul morii. Quartus intră înăuntru, iar Chilon, căruia nu-i plăcea să se arate pe unde erau adunați oameni mai mulți, temându-se că soarta ar putea să-l pună față în față cu Glaucus, medicul, rămase afară.
„Sunt curios să-l văd pe Hercule acesta, care slujește la morar — își spuse el, uitându-se la luna care strălucea. — Dacă este un șnapan și un om deștept, are să mă coste ceva, dar dacă este un creștin virtuos și prost, are să facă pe degeaba tot ce am să-i cer.”
Șirul gândurilor îi fu întrerupt de înapoierea lui Quartus, care ieșise din clădire însoțit de un bărbat îmbrăcat numai în tunica numită exomis, croită în așa fel, încât lăsa goale umărul drept, pieptul și brațul. Asemenea haină purtau îndeosebi muncitorii, deoarece nu-i stingherea în mișcări. Privind la noul venit, Chilon răsuflă mulțumit, căci în viața lui nu văzuse un asemenea braț și un asemenea piept.
— Iată, stăpâne — spuse Quartus —, acesta este fratele pe care ai vrut să-l vezi.
— Pacea lui Christos să fie cu tine — rosti Chilon. — Iar tu, Quartus, spune-i acestui frate că merit crezare și încredere, apoi întoarce-te acasă în paza Domnului, căci nu trebuie să-l lași singur pe bătrânul tău tată.
— Este un om sfânt — spuse Quartus —, care și-a dat tot avutul ca să mă răscumpere din sclavie pe mine, deși eram un necunoscut pentru el. Domnul nostru, Mântuitorul, să-l răsplătească în cer.
Muncitorul uriaș, auzind asta, se plecă și sărută mâna lui Chilon.
— Cum te cheamă, frate? — întrebă grecul.
— La botezul sfânt mi s-a dat numele de Urban, părinte.
— Urban, frate al meu, ai timp să discuți cu mine în tihnă?
— Lucrul nostru începe la miezul nopții; acum abia ni se pregătește cina.
— Deci e vreme destulă. Să mergem pe malul râului și acolo să asculți cuvintele mele.
S-au dus și s-au așezat pe digul de piatră, în liniștea întreruptă doar de vuietul îndepărtat al morii și clipocitul apei care curgea la picioarele lor. Acolo, Chilon cercetă fața muncitorului, care, deși avea expresia cam fioroasă și tristă a barbarilor așezați la Roma, îi păru totuși bună și sinceră.
„Da — își spuse el în gând. — E un om bun și prost, care o să-l omoare pe Glaucus fără să-mi ia nici măcar un obol.”
Apoi îl întrebă:
— Urban, îl iubești pe Christos?
— Îl iubesc din tot sufletul — răspunse muncitorul.
— Dar pe frații tăi? Dar pe surori, dar pe aceia care te-au învățat adevărul și credința în Christos?
— Îi iubesc de asemenea, părinte.
— Atunci pacea să fie cu tine.
— Și cu tine, părinte.
Se lăsă din nou tăcere – numai în depărtare vuia moara, iar jos clipocea râul.
Chilon privi lumina limpede a lunii și, cu voce înceată, înăbușită, începu să depene povestea morții lui Christos. Parcă nici nu i-ar fi povestit-o lui Urban, ci parcă ar fi evocat-o pentru el însuși, mărturisind taina ei orașului adormit. Era ceva mișcător și solemn în toate acestea. Muncitorul plângea, iar când Chilon începu să suspine lamentându-se că în clipa morții Mântuitorului nu s-a găsit nimeni care să-l apere dacă nu de răstignire, măcar de batjocura soldaților și a evreilor, pumnii uriași ai barbarului se încordară de durere și furie înăbușită. Moartea îl emoționa doar, însă gândul că gloata aceea l-a batjocorit pe Mielul răstignit pe cruce îl revolta, născând în sufletul lui de om simplu o dorință sălbatică de răzbunare.
Chilon îl întrebă brusc:
— Urbane, știi tu oare cine a fost Iuda?
— Știu, știu! Dar el s-a spânzurat! — strigă muncitorul.
Parcă regreta că trădătorul și-a luat singur pedeapsa și că nu mai putea cădea în mâinile lui.
Iar Chilon vorbi mai departe:
— Dacă totuși nu s-ar fi spânzurat și dacă vreunul dintre creștini l-ar întâlni pe uscat sau pe mare, oare n-ar trebui să se răzbune pentru chinurile, sângele și moartea Mântuitorului?
— Cine nu l-ar răzbuna, părinte?
— Pace ție, slugă credincioasă a Mielului. Da! Trebuie să iertăm nedreptățile săvârșite împotriva noastră, dar cine are dreptul să ierte nedreptatea făcută lui Dumnezeu? Și așa cum șarpele naște șarpe, răutatea naște răutate, iar trădarea naște trădare. Din veninul lui Iuda s-a născut un alt trădător. Așa cum celălalt a predat evreilor și soldaților romani pe Mântuitor, tot așa acest nou Iuda, care trăiește printre noi, are de gând să dea pradă lupilor pe oițele lui, dacă nu se va găsi cineva să preîntâmpine trădarea. Dacă nimeni nu va strivi la timp capul șarpelui, pe toți ne așteaptă pieirea și împreună cu noi va pieri și cinstirea Mielului.
Muncitorul îl privea neliniștit, parcă nici nu înțelegea limpede ceea ce auzise. Grecul, acoperindu-și capul cu un colț al mantiei, începu să repete cu o voce care ieșea parcă de sub pământ:
— Vai vouă, servi ai adevăratului Dumnezeu, vai vouă, creștini și creștine!
Din nou se lăsă tăcerea, din nou se auzea doar vuietul morii, cântecul înfundat al morarilor și murmurul râului.
— Părinte — întrebă din nou muncitorul —, cine-i trădătorul?
Chilon lăsă capul în pământ.
— Cine-i trădătorul? Un fiu al lui Iuda, un fiu al șarpelui care se preface a fi creștin și umblă pe la casele de rugăciuni ca să-și pârască frații în fața Cezarului, că nu vor să-l recunoască drept zeu, că otrăvesc fântânile, omoară copiii și că vor să distrugă orașul, să nu mai rămână piatră peste piatră din el. Mai sunt câteva zile și se va da ordin pretorienilor să-i întemnițeze pe bătrâni, pe femei și pe copii și să-i ducă la pieire, așa cum au fost duși la moarte sclavii lui Pedanius Secundus. Toate astea le-a făcut acest al doilea Iuda. Dar dacă pe primul nu l-a pedepsit nimeni, dacă nu s-a răzbunat nimeni pe el, dacă nimeni nu l-a apărat pe Christos în ceasul chinurilor sale, cine o să-l pedepsească pe acesta, cine va zdrobi capul șarpelui, mai înainte ca Cezarul să-l asculte, cine are să-l sugrume, cine are să-i scape de la pieire pe frați și credința în Christos?
Urban, care șezuse până atunci pe parapetul de piatră, se ridică brusc și spuse:
— Eu am să fac asta, părinte!
Chilon se ridică de asemenea, se uită o clipă la fața muncitorului, luminată de lumina lunii, apoi, întinzând brațul, puse încet palma pe creștetul lui.
— Du-te printre creștini — spuse solemn —, du-te la casele de rugăciuni și întreabă-i pe frați de medicul Glaucus, iar când au să ți-l arate, atunci în numele lui Christos, omoară-l!…
— Pe Glaucus?… — întrebă muncitorul de parcă ar fi vrut să-și întipărească în memorie numele acesta.
— Îl cunoști cumva?
— Nu, nu-l cunosc. Sunt mii de creștini în toată Roma și nu se cunosc cu toții între ei. Însă mâine noapte au să se adune în Ostrianum toți frații și surorile până la unul. A venit Marele Apostol al lui Christos și are să predice. Acolo frații au să mi-l arate pe Glaucus.
— În Ostrianum? — întrebă Chilon. — Doar asta-i în afara porților orașului. Frații și surorile? Noaptea? Dincolo de porți, în Ostrianum?
— Da, părinte. Acolo-i cimitirul nostru, între Via Salaria și Nomentana. Nu știai oare că acolo are să predice Marele Apostol?
— N-am fost acasă două zile și de aceea n-am primit încă scrisoarea lui. Nu știam unde este Ostrianum, căci abia de curând am venit aici de la Corint, unde conduc comunitatea creștină… Dar așa-i! Și dacă Christos așa te-a inspirat, vei merge noaptea, fiule, la Ostrianum, îl vei găsi printre frați pe Glaucus și îl vei ucide la înapoierea spre oraș. Pentru fapta asta îți vor fi iertate toate păcatele. Acum pacea să fie cu tine…
— Părinte…
— Te ascult, slujitor al Mielului.
Fața muncitorului exprima încurcătură. Iată, nu demult omorâse un om, poate chiar doi, iar învățătura lui Christos poruncește să nu ucizi. Nu i-a omorât apărându-se, căci nici asta nu-i îngăduit. Nu a omorât, Doamne păzește, pentru câștig… însuși episcopul i-a trimis pe frați să-l ajute, dar nu le-a permis să ucidă, iar el a omorât, fără să vrea, căci Dumnezeu l-a năpăstuit cu o putere prea mare… Și acum pătimește din greu… Alții cântă senini în timp ce macină grăunțele, el însă, nefericitul, se gândește mereu la păcatul lui, la supărarea pe care i-a pricinuit-o Mielului… Cât nu s-a rugat până acum! Cât n-a plâns! Cât n-a cerut iertare Mielului! Simte totuși că nu s-a pocăit îndeajuns… Iar acum a promis din nou să omoare pe un trădător… Bine! Porunca e să ierți numai nedreptățile personale, așa că are să-l omoare fie și de față cu toți frații și surorile care-au să fie mâine în Ostrianum. Dar Glaucus să fie mai întâi condamnat de către cei mai mari dintre frați, de către episcop sau de către Apostol. Să omori nu-i mare lucru, iar să omori un trădător e chiar plăcut, ca și cum ai omorî un lup sau un urs; dar dacă Glaucus piere nevinovat? Cum să-și ia pe conștiință un nou omor, un nou păcat și o nouă supărare pricinuită Mielului?
— Nu-i timp pentru judecată, fiul meu — răspunse Chilon —, căci trădătorul se va duce din Ostrianum de-a dreptul la împărat la Antium, sau se va adăposti în casa unui anumit patrician pe care-l slujește. Iată, îți dau un semn pe care să-l arăți după uciderea lui Glaucus; atunci episcopul și Marele Apostol îți vor binecuvânta fapta.
Spunând acestea, luă un sesterț și zgârie pe el cu vârful cuțitului semnul crucii, apoi îl dădu lucrătorului.
— Iată sentința pentru Glaucus și semnul iertării tale. Când, după omorârea lui Glaucus, ai să i-l arăți episcopului, are să te ierte și de celălalt omor pe care l-ai săvârșit fără voie.
Muncitorul întinse instinctiv mâna după ban, dar având prea proaspăt în minte primul omor, simți o oarecare teamă.
— Părinte — spuse aproape implorându-l —, îți iei tu oare pe conștiință această faptă? L-ai auzit oare tu însuți pe Glaucus vânzându-și frații?
Chilon înțelese că trebuie să dea unele dovezi, să citeze niște nume, căci altfel în inima uriașului s-ar putea strecura îndoiala. Și deodată îi fulgeră prin minte un gând fericit.
— Ascultă, Urbane — spuse el —, locuiesc în Corint, vin din Cos și aici, în Roma, îi predau unei fete din țara mea, pe nume Eunice, învățătura lui Christos. Ea slujește ca vestiplica în casa unui prieten al împăratului, un oarecare Petronius. Iată că în casa aceasta am auzit cum Glaucus făgăduia să-i predea pe toți creștinii și, în afară de asta, promitea lui Vinicius, un alt prieten al împăratului, că are să-i găsească printre creștini o fată…
Aici se întrerupse, privind mirat la lucrătorul ai cărui ochi se învăpăiaseră brusc, ca ai unei fiare. Chipul lui exprima o mânie sălbatecă, amenințătoare.
— Ce ai? — îl întrebă aproape speriat.
— Nimic, părinte. Mâine îl omor pe Glaucus!…
Grecul tăcu. După o clipă, luându-l de umeri pe muncitor, îl întoarse în așa fel, încât lumina lunii să-i cadă drept pe față și începu să-l cerceteze cu atenție. Șovăia în sinea lui să-l întrebe mai departe și să scoată totul la lumină sau să se mulțumească deocamdată cu ceea ce aflase sau dedusese.
În cele din urmă, prudența lui înnăscută birui. Răsuflă adânc, o dată, de două ori, apoi, punând din nou palma pe capul muncitorului, îl întrebă cu glas solemn și apăsat:
— Spui că la botezul sfânt ți s-a dat numele de Urban?
— Da, părinte.
— Atunci, pacea să fie cu tine, Urbane!