Se mai temea ca nu cumva vreun ajutor nechemat din afară să-i tulbure bucuria. Chilon putea să anunțe dispariția lui la prefectul orașului sau la liberții de acasă și în cazul acesta amestecul vigililor nu era exclus. Se gândi că astfel avea iarăși posibilitatea s-o ia pe Ligia și s-o ducă în casa lui. Simțea însă că n-ar trebui să facă asta și nici n-ar mai fi în stare. Era un om samavolnic, cutezător și destul de stricat și de neîndurător când era vorba de o plăcere a lui, însă nu era nici ca Tigellinus, nici ca Nero. Viața ostășească sădise în el un anumit simț al dreptății, al cinstei și măcar atâta conștiință, încât să-și poată da seama că o asemenea faptă ar fi teribil de josnică.
Poate că într-un moment de furie ar fi recurs la un astfel de mijloc, dar acum era înduioșat și bolnav, așa că nu mai voia decât un singur lucru: nimeni și nimic să nu mai stea între el și Ligia.
Observase uimit că din clipa în care Ligia se declarase de partea lui, nici ea, nici Crispus nu mai cereau de la el niciun fel de asigurări, de parcă ar fi fost convinși că la nevoie are să-i apere o forță supranaturală. În mintea lui Vinicius — de când îl ascultase pe Apostol în Ostrianum — granița dintre posibil și imposibil începuse să se estompeze, așa că o protecție supranaturală nu i se mai părea imposibilă. Totuși, reflectând cât de cât, le aminti el însuși de grec și ceru din nou să-i fie adus Chilon.
Crispus fu de acord. Hotărâră să-l trimită pe Ursus. Vinicius, care înainte de adunarea de la Ostrianum trimisese câteva zile la rând pe sclavii săi la Chilon, fără niciun rezultat, îi indică ligianului adresa, apoi, după ce scrise câteva cuvinte pe o tăbliță, spuse, întorcându-se spre Crispus:
— Îi dau și o tăbliță, căci grecul este bănuitor, viclean și de multe ori, când îl chemam la mine, poruncea să se răspundă oamenilor mei că nu-i acasă. Proceda așa întotdeauna când, neavând vești bune pentru mine, se temea de mânia mea.
— Numai să-l găsesc, c-am să-l aduc indiferent de vrea sau nu — răspunse Ursus.
După aceea își luă mantia și ieși în grabă.
Să găsești pe cineva la Roma nu era lucru ușor, chiar având cele mai bune indicații. Pe Ursus însă îl ajută instinctul omului de pădure și totodată buna cunoaștere a orașului, așa că după puțină vreme se afla la locuința lui Chilon.
Totuși nu-l recunoscu. Îl văzuse doar o singură dată și încă noaptea. Bătrânul celălalt, impunător și sigur de sine, care-l îndemnase să-l omoare pe Glaucus, nu semăna deloc cu grecul acesta frânt în două de frică. Ar fi fost greu să presupui că-i vorba de aceeași persoană.
Chilon, mirosind că Ursus îl socotește un om complet necunoscut, își mai reveni. Văzând și tăblița cu scrisul lui Vinicius, se liniști cu totul. Cel puțin nu risca să fie bănuit că îl dusese pe Vinicius cu bună știință într-o cursă. Își spuse că dacă creștinii nu l-au omorât pe Vinicius, înseamnă că n-au îndrăznit să ridice mâna asupra unei persoane atât de ilustre.
„Vinicius are să mă apere la nevoie — gândi el —, doar nu mă cheamă ca să mă dea morții.”
Prinzând curaj, întrebă:
— Om bun, oare prietenul meu, nobilul Vinicius, n-a trimis lectica după mine? Mi-s picioarele umflate și nu pot să merg pe jos atât de departe.
— Nu — răspunse Ursus —, mergem pe jos…
— Și dacă refuz?
— Să nu faci asta, căci trebuie să mergi.
— Am să merg, dar din propria mea voință. Nimeni nu mă poate sili, căci sunt om liber și prieten cu prefectul orașului. Ca înțelept, cunosc și mijloace de a mă apăra de silnicie. Pot să schimb oamenii în pomi sau în animale. Dar merg, merg! Să îmbrac doar o mantie ceva mai caldă și o glugă, ca să nu mă recunoască sclavii din cartier, căci m-ar reține mereu să-mi sărute mâinile.
Vorbind astfel, îmbrăcă o altă mantie galică și-și lăsă pe frunte gluga largă, de teamă ca Ursus să nu-și amintească de trăsăturile lui când au să iasă la lumină.
— Unde mă duci?… — îl întrebă pe Ursus pe drum.
— În Transtiberim.
— Sunt de curând în Roma și n-am fost niciodată acolo, dar cu siguranță că și acolo trăiesc oameni care iubesc virtutea.
Ursus era un om destul de naiv. Îl auzise însă pe Vinicius spunând că grecul fusese cu el în Ostrianum și pe urmă îl văzuse pe Vinicius intrând cu Croton în casa în care locuia Ligia. Se opri o clipă și spuse:
— Nu minți, bătrâne, căci astăzi ai fost cu Vinicius în Ostrianum și în fața porții noastre.
— Ah! — spuse Chilon. — Deci casa voastră e în Transtiberim? Sunt de curând la Roma și nu mă descurc cu numele diferitelor cartiere. Da, prietene! Am fost în fața porții voastre și l-am conjurat pe Vinicius în numele virtuții să nu intre. Am fost și în Ostrianum, dar știi de ce? De-o vreme încoace mă străduiesc să-l convertesc pe Vinicius și l-am dus să-l asculte pe cel mai vârstnic dintre apostoli. Fie ca lumina să pătrundă în sufletul lui și într-al tău! Doar ești creștin, nu, și dorești ca adevărul să biruie asupra minciunii?
— Da — răspunse Ursus cu smerenie.
Lui Chilon îi reveni tot curajul.
— Vinicius e un nobil puternic — spuse el — și prieten cu împăratul. Din când în când, mai ascultă și de duhul cel rău, dar dac-o să se clintească măcar un fir de păr de pe capul lui, Cezarul are să se răzbune pe toți creștinii.
— Pe noi ne apără o putere mai mare.
— Adevărat! Adevărat! Dar ce-aveți de gând să faceți cu Vinicius? — întrebă Chilon, din nou neliniștit.
— Nu știu. Christos poruncește să avem milă.
— Foarte bine ai vorbit. Să nu uiți asta niciodată, altfel ai să te frigi în iad ca un cârnat în tigaie.
Ursus oftă. Chilon se gândi că pe acest om, înspăimântător în clipele lui de furie, el ar putea să-l joace pe degete.
Vrând să știe cum s-au petrecut lucrurile în casa Ligiei, continuă cu o voce de judecător aspru:
— Cum ați procedat cu Croton? Spune și nu născoci.
Ursus oftă a doua oară:
— Are să-ți spună Vinicius.
— Înseamnă că l-ai înjunghiat cu cuțitul sau l-ai doborât cu un par?
— Eram neînarmat.
Grecul nu-și putu reține uimirea în fața puterii supraomenești a barbarului.
— Fie ca Pluton… am vrut să spun: fie ca Christos să te ierte!
O vreme merseră în tăcere, apoi Chilon spuse:
— Eu nu te trădez, dar ferește-te de vigili.
— De Christos mă tem, nu de vigili.
— Adevărat. Nu-i păcat mai greu ca omorul. Am să mă rog pentru tine. Nu știu însă dacă ruga o să-ți aducă iertarea; poate dacă ai să te legi prin jurământ că niciodată în viață n-ai să mai atingi pe nimeni cu un deget măcar.
— N-am ucis de voie — răspunse Ursus.
Chilon însă, care dorea să se asigure pentru orice eventualitate, continua să vorbească, încercând să-l înfricoșeze pe Ursus cu urmările omorului săvârșit și să-l îndemne să facă jurământ. Întrebă și de Vinicius, dar ligianul răspundea în silă la întrebările lui, repetând că are să audă din gura lui Vinicius însuși ceea ce trebuie să audă. Discutând în felul acesta, parcurseră drumul care despărțea locuința grecului de Transtiberim și ajunseră în fața casei. Inima lui Chilon începu din nou să bată neliniștită. De teamă, i se păru că Ursus începe să se uite amenințător la el.
„Slabă mângâiere — își zise el —, dac-o să mă omoare fără voie. Aș prefera să-l lovească damblaua și odată cu el pe toți ligienii. O, Zeus, ologește-l, dacă poți!”
Gândind astfel, se înfășură mai strâns în mantia lui galică, zicând că se teme să nu răcească. În cele din urmă, străbătând tinda și prima curte, ajunseră în coridorul care ducea spre grădinița căsuței, unde se opri, spunând:
— Permite-mi să-mi trag sufletul. Altfel, n-am să pot discuta cu Vinicius, dându-i povețe de mântuire.
Își făcea curaj, spunându-și că nu-l amenință niciun pericol. Totuși, la gândul că are să se afle între oamenii aceia misterioși pe care-i văzuse în Ostrianum, picioarele îi cam tremurau.
În momentul acela, le ajunse la ureche un zvon de cântece venind din casă.
— Ce-i asta? — întrebă el.
— Zici că ești creștin și nu știi că la noi este obiceiul ca după fiecare masă să-l slăvim pe Mântuitor prin cântecul nostru — răspunse Ursus. — Miriam cu fiul ei trebuie să fi sosit acasă. Poate că și Apostolul este cu ei, căci zilnic îi vizitează pe văduvă și pe Crispus.
— Du-mă drept la Vinicius.
— Vinicius se află cu dânșii. Avem o singură odaie mai mare. Celelalte sunt numai cubiculum-uri întunecoase în care dormim. Hai înăuntru. Ai să te odihnești acolo.
Intrară. Încăperea era întunecoasă, iar seara de iarnă era înnourată. Flacăra celor câteva lămpi lumina firav. Vinicius mai degrabă îl bănui decât îl recunoscu în omul ascuns sub glugă pe Chilon. Grecul, văzându-l pe Vinicius în patul așezat într-un colț al camerei, se apropie repede de el, fără să se uite la ceilalți, convins poate că lângă el are să fie în deplină siguranță.
— O, stăpâne! De ce nu mi-ai ascultat sfaturile? — strigă el, împreunându-și mâinile.
— Taci și ascultă! — spuse Vinicius.
Privi pe Chilon drept în ochi și, pronunțând rar și decis fiecare cuvânt, ca să se întipărească bine în mintea lui Chilon, adăugă:
— Croton m-a atacat, vrând să mă omoare și să mă jefuiască. Ai înțeles? L-am ucis, iar oamenii aceștia mi-au pansat rănile pe care le-am căpătat luptându-mă cu el.
Chilon înțelese dintr-o dată că Vinicius căzuse la învoială cu creștinii și că vorbele lui trebuie luate de bune și primite ca o poruncă. Fără să mai stea pe gânduri, ridică ochii în sus și strigă:
— Era un ticălos! Te-am avertizat doar să n-ai încredere în el. Toate sfaturile mele se loveau de scăfârlia lui ca nuca în perete. În întregul Hades nu există destule chinuri să-l răsplătească pentru faptele lui. Căci cine nu-i cinstit, acela-i ticălos; și cui îi e mai greu decât ticălosului să fie cinstit? Dar să pună gând rău tocmai binefăcătorului și stăpânului său cel mărinimos?!… O zei!…
Amintindu-și că pe drum încoace față de Ursus se dăduse drept creștin, tăcu.
Vinicius spuse:
— Dacă n-aș fi avut pumnalul la mine, m-ar fi omorât.
— Binecuvântez clipa în care te-am sfătuit să iei măcar un cuțit.
Vinicius își aținti iarăși privirile cercetătoare asupra grecului:
— Ce-ai făcut astăzi?
— Cum? Nu ți-am spus, stăpâne, că am făcut făgăduințe pentru sănătatea ta?
— Și altceva nimic?
— Tocmai mă pregăteam să-ți fac o vizită, când a venit omul acesta bun și mi-a spus că mă chemi.
— Iată tăblița asta. Te duci cu ea acasă la mine, ai să-l găsești acolo pe libertul meu și ai să i-o dai. I-am scris că am plecat la Benevent. Îi mai spui lui Demas că am plecat de azi dimineață, chemat printr-o scrisoare urgentă de către Petronius.
Și repetă apăsat:
— Am plecat la Benevent — ai înțeles?
— Ai plecat, stăpâne! Doar mi-am luat rămas bun de la tine în zori la Porta Capena și chiar din clipa plecării tale m-a cuprins un dor nealinat. Am să mă prăpădesc ca nefericita soție a lui Zethos de dorul lui Ityl, dacă mărinimia ta n-o să-l potolească.
Vinicius, deși era bolnav și se obișnuise cu neașteptatele schimbări la față ale grecului, nu putu să-și rețină zâmbetul. De altfel, era bucuros că Chilon i-a înțeles cuvintele din zbor. Spuse:
— Atunci am să adaug în scrisoare să-ți șteargă lacrimile. Adu-mi un opaiț.
Chilon se liniști de-a binelea. Se ridică și se apropie de cămin, luând unul dintre opaițele aprinse.
În acest timp, gluga îi alunecă și lumina îi căzu direct pe față. Glaucus sări de pe bancă și, apropiindu-se repede, se opri lângă el.
— Nu mă recunoști, Cefas? — întrebă el.
Auzindu-i glasul, cei de față se înfiorară.
Chilon ridică opaițul și în aceeași clipă îl scăpă la pământ. Se îndoi de mijloc și începu să geamă:
— Nu sunt eu… nu sunt eu acela!… Îndurare!
Glaucus se întoarse spre cei care cinau și spuse:
— Iată omul care m-a vândut și ne-a dat pieirii pe mine și pe toți ai mei!…
Povestea lui era cunoscută tuturor creștinilor. O cunoștea și Vinicius.
Nu-și dăduse seama cine e Glaucus, fiindcă fusese leșinat mai tot timpul cât durase pansarea și nu auzise numele lui. Însă pentru Ursus clipa asta scurtă fu ca un fulger în întuneric. Recunoscându-l pe Chilon, dintr-o săritură fu lângă el, îi prinse brațele și, răsucindu-i-le la spate, strigă:
— El m-a îndemnat să-l omor pe Glaucus!
— Îndurare! — gemu Chilon. — Vă restitui… Stăpâne — țipă el, întorcând capul spre Vinicius —, salvează-mă! Am avut încredere în tine… Intervino pentru mine!… Scrisoarea ta… am s-o duc. Stăpâne, stăpâne!
Vinicius, care privise întâmplarea cu cea mai deplină indiferență, fiindcă știa câte parale face grecul și fiindcă inima lui nu cunoștea mila, spuse:
— Îngropați-l în grădină. Scrisoarea are s-o ducă altcineva.
Lui Chilon cuvintele acestea îi sunară în urechi ca o sentință de moarte. Oasele începură să-i trosnească în mâinile cumplite ale lui Ursus. Ochii i se umplură de lacrimi de durere.
— Pe Dumnezeul vostru! Îndurare! — strigă el. — Sunt creștin!… Pax vobiscum! Sunt creștin, iar dacă nu mă credeți, mai botezați-mă o dată, de două ori, de zece ori. Glaucus, e o greșeală! Permiteți să vorbesc! Faceți-mă sclavul vostru… Nu mă omorâți! Îndurare!…
Și vocea lui, sugrumată de durere, s-auzea tot mai slab. Deodată, se ridică de la masă Apostolul Petru. Își lăsă în piept capul său cărunt, ținând câteva clipe ochii închiși, apoi, ridicând pleoapele, spuse în tăcerea care se lăsase:
— Zis-a Mântuitorul: „Dacă fratele tău ți-a greșit, ceartă-l; iar dacă s-a căit, iartă-l. Dacă de șapte ori într-o zi ți-a greșit și de șapte ori s-a întors spre tine, spunând: «Îmi pare rău!» — iartă-l.”
O liniște și mai profundă urmă cuvintelor lui.
Glaucus rămase o vreme cu fața îngropată în palme. Pe urmă, ridicând fruntea, spuse:
— Cefas, Dumnezeu să te ierte pentru răul pe care mi l-ai făcut, așa cum și eu te iert în numele lui Christos.
Ursus, eliberând brațele grecului, adăugă imediat:
— Mântuitorul să-mi ierte greșelile, așa cum te iert și eu.
Chilon căzu la pământ și, sprijinindu-se în mâini, întorcea capul în toate părțile ca o fiară prinsă în capcană, pândind să vadă de unde o să-i vină moartea. Încă nu-și credea ochilor și urechilor și nu cuteza să se gândească la iertare.
Cu încetul însă își reveni. Doar buzele vinete continuau să-i tremure de spaimă. Apostolul spuse:
— Mergi în pace!
Chilon se ridică. N-avea însă putere să vorbească. Instinctiv se apropie de patul lui Vinicius, căutând ocrotire. N-avusese încă timp să-și dea seama că Vinicius, deși se folosise de serviciile lui și-i fusese întrucâtva complice, îl condamnase, în timp ce tocmai oamenii aceștia, împotriva cărora uneltise, îl iertaseră.
Gândul acesta avea să-l preocupe mai târziu. În momentul acela, privirea lui exprima doar uimire și neîncredere. Deși se convinsese că l-au iertat, dorea să fie cât mai departe de oamenii aceștia de neînțeles, a căror bunătate îl înspăimânta ca și cruzimea. Se temea că dacă o să mai rămână, iar o să se întâmple ceva neașteptat. Aplecându-se spre Vinicius, spuse cu vocea tremurată:
— Dă-mi, stăpâne, scrisoarea! Dă-mi scrisoarea!
Smulgând tăblița pe care i-o întinse Vinicius, făcu o plecăciune în fața creștinilor și încă una în fața bolnavului și, furișându-se pe lângă perete, o zbughi afară.
În grădinița care zăcea în beznă, spaima puse iarăși stăpânire pe sufletul lui. Era convins că Ursus are să vină după el și are să-l omoare în întuneric. Ar fi vrut să o ia la goană, dar picioarele nu-l ascultară, iar în clipa următoare se muiară cu totul. Într-adevăr, Ursus stătea lângă el. Chilon căzu cu fața la pământ și începu să geamă:
— Urbane… în numele lui Christos…
Urban spuse:
— Nu te teme! Apostolul mi-a poruncit să te scot până la poartă ca să nu orbecăi prin întuneric, iar dacă ești prea ostenit, am să te duc până acasă.
Chilon ridică fața.
— Ce spui? Ce?… Nu mă omori?
— Nu! Nu te omor. Dacă te-am strâns prea tare și te-a durut, iartă-mă.
— Ajută-mă să mă ridic — spuse grecul. — Nu mă omori? Ai? Scoate-mă până-n stradă; mai departe mă duc singur.
Ursus îl ridică de la pământ ca pe un fulg și-l așeză în picioare. Apoi îl conduse prin coridorul întunecos în cealaltă curte, din care prin tindă se ajungea în stradă. În coridor pe Chilon îl mai trecu un val de sudoare; gândi: „S-a sfârșit cu mine!” Abia când ajunseră în stradă, își reveni de-a binelea și spuse:
— Mai departe merg singur.
— Pacea să fie cu tine!
— Și cu tine, și cu tine!… Lasă-mă să mă odihnesc.
După plecarea lui Ursus, răsuflă o dată din adâncul pieptului. Își pipăi mijlocul și șoldurile, voind parcă să se convingă că trăiește. Apoi cu pas iute o porni la drum.
După câteva zeci de pași însă, se opri și spuse:
— Totuși, de ce nu m-or fi omorât?
Cu toate că discutase cu Euricius despre învățătura creștină și de asemenea cu Urban pe malul râului, cu toate că ascultase predica din Ostrianum, nu găsi răspuns la întrebare.