Vinicius se duse direct la casa în care locuia Miriam. În fața porții îl întâlni pe Nazarius, care se tulbură când îl văzu, însă el îl salută amabil și-i ceru să-l conducă la locuința mamei sale.
În casă, în afară de Miriam, îi mai găsi pe Petru, Glaucus, Crispus și pe Pavel din Tars, care se întorsese de curând din Fregellae. Când îl văzură pe tânăr, fură uimiți, însă el spuse:
— Vă salut în numele lui Christos, pe care-l cinstiți!
— Fie numele Lui slăvit în vecii vecilor!
— Am văzut virtutea voastră și am cunoscut bunătatea voastră, așa că vin ca prieten.
— Și noi te salutăm ca pe un prieten — răspunse Petru. — Șezi și mănâncă din hrana noastră, ca oaspete binevenit.
— Am să șed și am să mănânc, însă mai înainte ascultați-mă, tu, Petre, și tu, Pavel din Tars. Ca să fiți încredințați că sunt sincer, vă mărturisesc că știu unde este Ligia. Vin tocmai din fața casei lui Linus, care-i aproape de casa asta. Am drept asupra ei, acordat de împărat. Am în casele mele din oraș aproape cinci sute de sclavi. Aș fi putut să înconjur casa și s-o iau, și totuși n-am făcut-o și n-am s-o fac.
— Pentru asta, binecuvântarea Domnului va coborî asupra ta și sufletul tău va fi purificat — spuse Petru.
— Îți mulțumesc, dar ascultați-mă mai departe. N-am făcut asta, deși dorul mă mistuie. Înainte, până când n-am fost la voi, aș fi luat-o fără îndoială și aș fi reținut-o cu forța. Virtutea voastră însă și religia voastră, deși nu cred în ea, au schimbat ceva în sufletul meu și nu mai pot s-o iau prin violență. Nu știu nici eu de ce-i așa, dar ăsta-i adevărul. Am venit la voi, căci voi îi țineți loc Ligiei de mamă și de tată. Vă spun: dați-mi-o de nevastă și vă jur că nu numai n-am s-o împiedic să creadă în Christos, dar am să caut și eu să-mi însușesc învățătura lui.
Vorbea cu voce răspicată, ținând fruntea sus; era însă emoționat. Picioarele-i tremurau sub mantia dungată. Nimeni nu-i răspunse și câteva clipe fu tăcere. Atunci el continuă, vrând parcă să prevină un răspuns defavorabil:
— Cunosc piedicile, dar o iubesc ca pe ochii din cap. Nu sunt creștin, dar nu sunt nici dușmanul vostru, nici al lui Christos. Vreau să fiu cinstit față de voi ca să aveți încredere în mine. În clipa asta este vorba de viața mea și totuși vă spun adevărul. Aș putea să vă spun: „Botezați-mă!” — eu spun: „Explicați-mi!” Admit că Christos a înviat din morți, fiindcă o spun oamenii care trăiesc întru adevăr și care l-au văzut după moarte. Cred, căci am văzut că religia voastră propovăduiește virtutea, dreptatea și mila, nu crimele de care sunteți bănuiți. Dar nu cunosc decât ceea ce am aflat de la voi, din faptele voastre, de la Ligia, din discuțiile cu voi. Repet însă că și în mine s-a schimbat ceva sub influența ei. Înainte îmi țineam slugile cu mână de fier, acum — nu mai pot. N-am cunoscut îndurarea, acum o cunosc. Înainte adoram plăcerile, acum am fugit de pe lacul lui Agrippa, fiindcă desfrâul m-a dezgustat. Înainte credeam în violență, azi m-am dezis de ea. Aflați că eu însumi nu mă recunosc, dar petrecerile mă scârbesc, vinul, cântecele, citerele și cununile mă dezgustă, mă dezgustă curtea împăratului și trupurile goale și toate nelegiuirile. Când mă gândesc că Ligia este ca zăpada din munți, o iubesc și mai mult. Când mă gândesc că este așa datorită învățăturii voastre, atunci iubesc și învățătura asta și aspir către ea! Însă n-o înțeleg și nu știu dacă am să pot trăi în spiritul ei, dacă firea mea o să se împace cu ea; de aceea trăiesc în negură și suferință ca într-o temniță.
Cute adânci de durere îi brăzdau fruntea. Îmbujorat la față, continuă, tot mai repede și tot mai emoționat:
— Vedeți! Mă chinuie dragostea și neștiința. Mi s-a spus că religia voastră distruge totul: viața, bucuria, fericirea, legea, ordinea, autoritatea, stăpânirea romană. Așa să fie? Mi s-a spus că învățătura voastră-i nebunie. Spuneți-mi: ce aduceți voi? E păcat să iubești? E păcat să simți bucurie? E păcat să năzuiești spre fericire? Sunteți oare dușmani ai vieții? Creștinul trebuie neapărat să fie sărac lipit? Va trebui oare să renunț la Ligia? Care este adevărul vostru? Faptele voastre și cuvintele voastre sunt limpezi ca apa, dar cum este adâncul acestei ape? Vedeți că sunt sincer. Risipiți întunericul în care bâjbâi. Căci mie mi s-a mai spus și asta: „Grecia a creat înțelepciunea și frumusețea, Roma — puterea, dar ei ce aduc?” Spuneți-mi, deci, ce aduceți? Dacă dincolo de ușa voastră este lumina, atunci deschideți!
— Aducem dragostea — spuse Petru.
Iar Pavel din Tars adăugă:
— De-aș vorbi în toate limbile oamenilor și ale îngerilor, dar mi-ar lipsi dragostea, aș zdrăngăni ca arama…
Inima bătrânului Apostol fu mișcată de sufletul acesta chinuit, care se zbătea ca o pasăre închisă în colivie, tânjind după aer și soare. Întinse mâinile spre Vinicius și spuse:
— Bate și ți se va deschide. Îndurarea Domnului a coborât asupra ta. Te binecuvântez pe tine, sufletul și dragostea ta, în numele Mântuitorului.
Atunci se întâmplă un lucru neașteptat. Cuprins de exaltare cum era, Vinicius, acest urmaș al quiriților, care până nu demult nu-l socotea om pe un străin, se repezi la Petru și, luându-i mâinile, începu să i le sărute.
Petru se bucură, înțelegând că sămânța căzuse din nou într-un pământ bun și că plasa lui de pescar mai culesese un suflet.
Cei de față, bucuroși la rândul lor, văzând acest semn de cinstire față de Apostolul Domnului, strigară într-un glas:
— Slavă Domnului în ceruri!
Vinicius se ridică cu fața luminată și spuse:
— Văd că fericirea poate sălășlui și printre voi, căci mă simt fericit. Sunt sigur că tot așa o să mă convingeți și de alte lucruri. Dar asta n-are să se întâmple la Roma. Împăratul pleacă la Antium, iar eu trebuie să plec cu el, căci am ordin. Știți că neascultarea ordinului înseamnă moarte. Dacă însă am câștigat încrederea voastră, veniți cu mine ca să mă învățați adevărul vostru. O să fiți mai în siguranță acolo chiar decât mine. În mulțimea aceea de oameni o să puteți răspândi învățătura voastră chiar la curtea Cezarului. Se spune că Acteea este creștină. Sunt creștini și printre pretorieni. Am văzut cu ochii mei cum soldații au îngenuncheat înaintea ta, Petre, la Poarta Nomentana. La Antium am o vilă. Ne vom aduna acolo și, sub nasul lui Nero, o să ascultăm învățătura voastră. Mi-a spus Glaucus că voi, pentru un suflet, sunteți gata să colindați până la capătul lumii. Faceți acum pentru mine ceea ce ați făcut pentru alții, venind până aici tocmai din Iudeea. Nu părăsiți sufletul meu!
Auzindu-l vorbind astfel, începură să se sfătuiască, gândindu-se cu bucurie la succesul învățăturii lor și la importanța pe care ar avea-o pentru lumea păgână convertirea unui curtean, urmașul uneia din cele mai vechi familii romane.
Într-adevăr, nu pregetau să colinde până la capătul lumii pentru câștigarea unui suflet omenesc. De la moartea învățătorului nu făceau altceva. Nici prin minte nu le trecea să dea un răspuns negativ. Însă, în timpul acela, Petru era păstorul întregii comunități, așa că nu putea să plece.
În schimb, Pavel din Tars, care de curând fusese la Aricia și Fregellae și intenționa să plece din nou în Răsărit pentru mai mult timp, să viziteze bisericile, să anime zelul lor, se învoi să-l însoțească pe tânărul tribun la Antium, căci de acolo îi era mai ușor să găsească o corabie spre mările Greciei.
Vinicius, deși dezamăgit că Petru, față de care se simțea atât de îndatorat, nu-l va însoți, mulțumi cu recunoștință, apoi adresă bătrânului Apostol o ultimă rugăminte.
— Cunoscând locuința Ligiei — spuse el — aș fi putut să mă duc eu însumi la ea și s-o întreb, așa s-ar cuveni, dacă mă vrea de soț în cazul că sufletul meu va deveni creștin, dar prefer să te rog pe tine, Apostole: permite-mi s-o văd sau condu-mă tu însuți la ea. Nu știu cât de mult va trebui să stau la Antium și țineți minte că, trăind în preajma împăratului, nimeni nu e sigur de ziua de mâine. Mi-a și spus Petronius că nu voi fi în siguranță acolo. Lăsați-mă s-o văd, să-mi satur ochii de chipul ei și s-o întreb dacă vrea să uite răul pe care i l-am pricinuit și să împartă cu mine binele pe care soarta poate ni-l rezervă.
Apostolul Petru zâmbi cu bunătate și spuse:
— Cine ar putea să-ți refuze o bucurie atât de îndreptățită, fiul meu?
Vinicius se aplecă din nou, sărutându-i mâinile, căci nu-și mai putea stăpâni emoția. Apostolul, mângâindu-i tâmplele, îi spuse:
— Tu să nu te temi de împărat, căci îți zic ție: niciun fir de păr nu se va clinti din capul tău.
După aceea, o trimise pe Miriam după Ligia, poruncindu-i să nu-i spună cine se află printre ei. Voia s-o vadă și pe ea bucurându-se.
Nu era departe, așa că, după puțin timp, cei adunați în casă o zăriră printre tufele de mirt din grădină pe Miriam aducând-o de mână pe Ligia.
Vinicius ar fi vrut să alerge în întâmpinarea ei, însă, la vederea ființei iubite, puterile îl părăsiră și rămase locului cu inima zvâcnind, fără suflare, abia ținându-se pe picioare, de o sută de ori mai emoționat decât atunci când auzise pentru prima oară săgețile parților țiuindu-i la urechi.
Ea veni în fugă, nebănuind nimic, și, când îl văzu, rămase încremenită. Roși, apoi îndată păli, privind uimită și speriată la cei de față.
Însă în jurul ei văzu numai priviri luminoase, pline de bunătate. Apostolul Petru se apropie de ea și spuse:
— Ligia, îl mai iubești?
Urmă o clipă de tăcere. Buzele ei începură să tremure ca ale unui copil căruia îi vine să plângă și care, simțindu-se vinovat, își dă seama că trebuie să-și recunoască vinovăția.
— Răspunde — spuse Apostolul.
Atunci ea șopti cu smerenie și teamă în glas, lunecând la genunchii lui Petru:
— Da…
Vinicius îngenunche alături de ea, iar Petru, punându-și mâinile pe capetele lor, zise:
— Iubiți-vă întru Domnul și spre lauda Lui, căci nu-i păcat în dragostea voastră!