Petronius plecă acasă, iar Nero cu Tigellinus trecură în atrium-ul Poppeii, unde-i așteptau oamenii cu care prefectul discutase mai înainte.
Erau doi „rabbi” din Transtiberim, îmbrăcați în veșminte lungi, festive, cu mitra pe cap, un scrib tânăr, ajutorul lor, și Chilon. Văzându-l pe împărat, preoții păliră de emoție și, ridicând mâinile la înălțimea umerilor, își plecară capetele.
— Salut, monarh peste monarh și rege peste regi — spuse cel mai bătrân — salut, stăpân al pământului, ocrotitor al poporului ales și împărat, leu printre oameni, a cărui domnie este ca lumina soarelui, și ca un cedru de Liban, și ca un izvor, și ca un palmier, și ca balsamul din Ierihon!…
— Nu mă numești zeu? — întrebă Cezarul.
Preoții păliră mai mult. Cel mai în vârstă luă din nou cuvântul:
— Cuvintele tale, Cezar, sunt dulci ca un ciorchine de viță de vie și ca o smochină coaptă, căci Iehova a umplut de bunătate sufletul tău. Însă predecesorul tatălui tău, împăratul Caius, a fost un om crud și totuși trimișii noștri nu l-au numit zeu, preferind moartea decât încălcarea legii.
— Și Caligula a poruncit să fie aruncați la lei?
— Nu, Cezar! Împăratul Caius s-a speriat de mânia lui Iehova.
Spunând acestea, ridicară fruntea, căci numele puternicului Iehova le dădea curaj. Încrezători în puterea lui, se uitau mai curajoși în ochii lui Nero.
— Îi acuzați pe creștini de arderea Romei? — întrebă împăratul.
— Noi, Cezar, îi acuzăm doar că sunt dușmanii Legii, dușmanii neamului omenesc, dușmanii Romei și ai tăi, și că de mult amenințau cu foc orașul și lumea întreagă. Restul are să ți-l spună omul acesta, a cărui gură n-o întinează minciuna, căci în vinele mamei sale curgea sângele poporului ales.
Nero se adresă lui Chilon:
— Cine ești?
— Adoratorul tău, Osiris, și, în plus, un sărman stoic…
— Îi urăsc pe stoici — zise Nero. — Îl urăsc pe Thraseas, îl urăsc pe Musonius și pe Cornutus. Mi-e scârbă de filozofia lor, de disprețul lor pentru artă, de sărăcia lor benevolă și de murdăria lor.
— Stăpâne, maestrul tău, Seneca, are o mie de mese din lemn de lămâi. Numai să vrei, și eu o să am de două ori mai multe. Sunt stoic de nevoie. Îmbracă, o, Strălucitorule, stoicismul meu în cunună de roze și pune în fața lui un ulcior de vin, și are să-l cânte pe Anacreon cu atâta dragoste, încât are să-i întreacă pe toți epicurienii.
Nero, căruia îi plăcuse titlul de „Strălucitor”, zâmbi și zise:
— Îmi placi!
— Omul acesta valorează propria-i greutate în aur — spuse Tigellinus.
Chilon răspunse:
— Adaugă, Cezar, mărinimia ta la greutatea mea, căci altfel are să ia vântul răsplata.
— Într-adevăr, nu cântărești cât Vitellius — remarcă împăratul.
— Eheu, zeule cu arc de argint, spiritul meu nu-i din plumb.
— Văd că Legea ta nu-ți interzice să mă numești zeu.
— O, nemuritorule! Legea mea ești tu! Creștinii au hulit această Lege și de aceea îi urăsc. Îmi dai voie să plâng, divine?
— Nu — spuse Nero. — Plânsul mă plictisește.
— Ai dreptate întreită, căci ochii care te-au văzut ar trebui să se usuce odată pentru totdeauna de lacrimi. Doamne, apără-mă de dușmanii mei!
— Vorbește de creștini — spuse Poppea, cu o umbră de nerăbdare.
— Va fi cum poruncești, Isis — răspunse Chilon. — Încă din tinerețe, m-am consacrat filozofiei și am căutat adevărul. L-am căutat și la vechii înțelepți divini, și la Academia din Atena, și la Serapeum din Alexandria. Auzind despre creștini, am crezut că asta-i vreo școală nouă, în care voi putea găsi câteva grăunțe de adevăr, și am făcut cunoștință cu ei, spre nenorocirea mea! Primul creștin de care m-a apropiat soarta a fost Glaucus, medic din Neapolis. De la el am aflat, cu timpul, că ei dau cinstire unui oarecare Christos, care le-a promis să-i lichideze pe toți oamenii și să distrugă toate orașele de pe pământ, iar pe ei să-i cruțe, dacă-l ajută să-i suprime pe copiii lui Deucalion. De aceea, o, Cezar, ei urăsc oamenii, de aceea otrăvesc fântânile, de aceea la adunările lor aruncă blesteme asupra Romei și asupra tuturor templelor, în care sunt din veacuri cinstiți zeii noștri. Christos a fost răstignit, însă le-a promis că, atunci când Roma va fi distrusă prin foc, va veni pentru a doua oară pe lume și le va da lor domnia asupra întregului pământ…
— Acum poporul va înțelege de ce s-a dat foc Romei — întrerupse Tigellinus.
— Mulți au înțeles de mult, stăpâne — răspunse Chilon — căci eu umblu prin grădini, pe Câmpul lui Marte, și-i luminez. Însă, dacă veți binevoi să mă ascultați până la sfârșit, veți înțelege care sunt motivele mele de răzbunare. Medicul Glaucus nu s-a trădat la început în fața mea că învățătura lor le impune să-i urască pe oameni. Dimpotrivă, îmi spunea că Christos este un zeu bun și că la baza învățăturii lui este dragostea. Inima mea duioasă n-a putut să reziste unor asemenea principii și l-am îndrăgit pe Glaucus și am avut încredere în el. Am împărțit cu el fiecare bucățică de pâine, fiecare ban, și știi, împărate, cum m-a răsplătit? Pe drumul de la Neapolis la Roma, m-a înjunghiat, iar pe soția mea, pe frumoasa și tânăra mea Berenice, a vândut-o negustorilor de sclavi. Dacă Sofocle ar fi cunoscut povestea mea… Dar ce spun! Mă ascultă cineva mai mare decât Sofocle.
— Sărmanul om! — zise Poppea.
— Cine-a văzut chipul Afroditei nu poate fi sărman, domina, iar eu îl văd în clipa asta. Atunci însă căutam mângâiere în filozofie. Sosind la Roma, m-am străduit să ajung la mai marii creștinilor ca să obțin dreptate împotriva lui Glaucus. Mă gândeam că au să-l silească să-mi dea nevasta înapoi… L-am cunoscut pe arhiereul lor, l-am cunoscut și pe altul, cu numele de Pavel, care a fost întemnițat aici, dar pe urmă a fost eliberat, l-am cunoscut pe fiul lui Zevedeu, l-am cunoscut pe Linus și pe Clitus și pe mulți alții. Știu unde-au locuit înainte de incendiu, știu unde se întâlnesc, pot să vă arăt o catacombă în dealul Vaticanului și un cimitir dincolo de Porta Nomentana, unde-și celebrează ritualurile lor infame. I-am văzut acolo pe Apostolul Petru, pe Glaucus, cum omorau copii pentru ca Apostolul să stropească capetele celor de față cu sânge și am văzut-o pe Ligia, fata adoptivă a Pomponiei Graecina, care se lăuda că, neputând aduce sânge de copil, aduce totuși o moarte de copil, căci a deocheat-o pe mica Augusta, fiica ta, o, Osiris, și a ta, o, Isis!
— Auzi, Cezar?! — spuse Poppea.
— Se poate oare una ca asta? — strigă Nero.
— Puteam să-i iert pentru nedreptățile făcute mie — vorbi Chilon mai departe — dar când am auzit de nedreptatea pe care v-au făcut-o vouă, am vrut să împlânt cuțitul în ea. Din păcate, m-a împiedicat nobilul Vinicius, care o iubește.
— Vinicius? Doar ea a fugit de la el!
— Ea a fugit, dar el a căutat-o, căci nu putea să trăiască fără ea. Pentru o plată de mizerie, l-am ajutat s-o caute și i-am arătat casa în care locuia printre creștini, în Transtiberim. Ne-am dus acolo împreună cu luptătorul tău, Croton, pe care nobilul Vinicius îl angajase ca să-l apere. Însă Ursus, sclavul Ligiei, l-a sugrumat pe Croton. E un om de o putere îngrozitoare, răsucește capetele boilor tot atât de ușor cum altul ar răsuci măciulii de mac. Aulus și Pomponia îl iubeau pentru asta.
— Pe Hercule! — spuse Nero. — Muritorul care l-a sugrumat pe Croton e demn să aibă statuie în Forum. Dar greșești sau inventezi, bătrâne, căci pe Croton l-a ucis Vinicius cu cuțitul.
— Așa îi mint oamenii pe zei! O, stăpâne, eu însumi am văzut cum se frângeau coastele lui Croton în mâinile lui Ursus, care apoi l-a răsturnat și pe Vinicius. L-ar fi omorât dacă n-ar fi fost Ligia. Vinicius pe urmă a zăcut bolnav multă vreme, însă ei l-au îngrijit, nutrind speranța că din dragoste va deveni creștin. Și a devenit.
— Vinicius?
— Da.
— Poate că și Petronius? — întrebă zelos Tigellinus.
Chilon începu să se foiască, să-și frece mâinile și zise:
— Îți admir perspicacitatea, stăpâne! O… se poate! Se prea poate!
— Acum înțeleg de ce-i apăra pe creștini.
Însă Nero începu să râdă.
— Petronius creștin!… Petronius, dușmanul vieții și al plăcerilor! Nu fiți proști și nu-mi cereți să cred în asta, căci sunt gata să nu mai cred în nimic.
— Însă nobilul Vinicius a devenit creștin, stăpâne. Jur pe strălucirea care vine de la tine că spun adevărul și că nimic nu mă scârbește mai mult ca minciuna! Pomponia este creștină, micul Aulus este creștin, și Ligia, și Vinicius. L-am slujit cu credință, iar el, ca răsplată, la cererea lui Glaucus, medicul, a poruncit să fiu biciuit, deși sunt bătrân, iar atunci eram bolnav și flămând. Am jurat pe Hades că n-am să uit asta. O, Cezar, revarsă asupra lor răzbunarea ta pentru nedreptățile ce mi le-au făcut. Vi-i predau pe Petru Apostolul și pe Linus și pe Clitus, Glaucus, Crispus, care sunt mai marii lor, pe Ligia și Ursus. Am să vă arăt sute, mii! Am să vă arăt casele de rugăciune și cimitirele. Toate închisorile voastre n-au să-i poată cuprinde!… Fără mine n-o să reușiți să-i găsiți! Până acum, în sărăcia mea, am căutat bucuria numai în filozofie, fie ca de-acum s-o aflu în favorurile care-au să se reverse asupra mea… Sunt bătrân și n-am cunoscut viața, fie ca acum să mă odihnesc!…
— Vrei să fii stoic cu farfuria plină în față — spuse Nero.
— Cine-ți aduce servicii ție și-o umple, și numai prin asta.
— Nu greșești, filozofule.
Însă Poppea nu-i pierdea din gând pe dușmanii ei. Pentru Vinicius simțise doar o dorință trecătoare, într-un moment când era geloasă pe Rubria. Se considera totuși jignită fiindcă tânărul patrician o respinsese, iar pentru că îndrăznise să socotească mai vrednică de iubire pe-o altă femeie, îi jură răzbunare. Pe Ligia o urâse din prima clipă, fiindcă frumusețea acestui crin nordic o neliniștise. Petronius, desconsiderând șoldurile prea înguste ale fetei, putea să-l convingă pe împărat, nu însă pe Augusta. Cunoscătoarea Poppea înțelesese dintr-o singură privire că în întreaga Roma numai Ligia poate concura cu ea, ba chiar o poate întrece. Din clipa aceea, îi jurase pieirea.
— Cezar — spuse ea — răzbună copilul nostru!
— Grăbiți-vă! — strigă Chilon. — Grăbiți-vă! Altfel, Vinicius are s-o ascundă. Eu am să vă arăt casa în care s-au întors după incendiu.
— Îți dau zece oameni și du-te imediat — zise Tigellinus.
— Stăpâne! Tu nu l-ai văzut pe Croton în mâinile lui Ursus: dacă-mi dai cincizeci, o să le arăt casa numai de departe. Însă dacă nu-l întemnițați și pe Vinicius, sunt pierdut.
Tigellinus se uită la Nero.
— N-ar fi bine, o, divine, dac-am termina dintr-o dată cu unchiul și cu nepotul?
Nero se gândi o clipă și răspunse:
— Nu! Nu acum!… Oamenii n-ar crede dacă li s-ar spune că Petronius, Vinicius sau Pomponia Graecina au dat foc Romei. Aveau case prea frumoase… Azi e nevoie de alte jertfe; lor are să le vină rândul mai târziu.
— Atunci, dă-mi, stăpâne, soldați ca să mă apere — spuse Chilon.
— Tigellinus se va îngriji de asta.
— Deocamdată, ai să locuiești la mine — spuse prefectul.
Fața lui Chilon strălucea de bucurie.
— Vi-i predau pe toți! Numai grăbiți-vă! Grăbiți-vă! — strigă cu voce răgușită.