În cele din urmă, sună ceasul pentru amândoi apostolii. Și, ca o consolare, în încheierea misiunii sale, îi fu dat pescarului lui Dumnezeu să mai pescuiască două suflete chiar și în închisoare. Ostașii Processus și Martinianus, care-l păzeau în închisoarea Mamertină, primiră botezul. Apoi veni ceasul chinurilor. Nero nu era atunci în Roma. Sentința fu dată de Helius și Politetes, doi liberți cărora împăratul le încredințase conducerea Romei în absența sa. Apostolul bătrân fu mai întâi supus biciuirii prevăzute de lege, iar a doua zi fu scos în afara zidurilor orașului, spre dealurile Vaticanului, unde urma să primească moartea pe cruce, la care fusese condamnat. Ostașii fură uimiți de mulțimea ce se adunase în fața închisorii. După părerea lor, moartea unui om simplu și, pe deasupra, străin, nu avea de ce să trezească atâta interes. Ei nu știau că nu-i un convoi de curioși, ci de credincioși doritori să-l conducă la locul de tortură pe Marele Apostol. După-amiază, se deschiseră, în sfârșit, porțile închisorii și Petru apăru în mijlocul unui detașament de pretorieni. Soarele coborâse puțin spre Ostia, ziua era liniștită și senină. Ținând cont de vârsta înaintată a lui Petru, nu-l obligară să-și poarte crucea, căci credeau că n-are să poată nici s-o ridice, și nu i se puse nici furca la gât, să nu-i împiedice mersul. Înainta încet și credincioșii îl puteau vedea bine. În clipa când printre căștile de fier ale soldaților apăru capul său alb, plânsul se răspândi în mulțime, însă conteni aproape imediat, căci fața bătrânului exprima seninătate și bucurie. Și înțeleseră cu toții că nu e o victimă dusă la pieire, ci un învingător în trecerea-i triumfală.
Așa era. Pescarul, de obicei umil și adus de spate, umbla acum drept, mai înalt decât soldații, plin de demnitate. Niciodată nu văzuseră atâta maiestate în ținuta lui. Părea că un monarh înaintează, înconjurat de popor și ostași. Din toate părțile se auzeau voci: „Iată, Petru pleacă la Domnul!” Parc-ar fi uitat cu toții că-l așteaptă chinurile și moartea. Mergeau într-o reculegere solemnă, însă calmi, simțind că de la moartea de pe Golgota până acum nu se petrecuse nimic atât de important, că așa cum moartea lui Christos a răscumpărat lumea întreagă, tot așa moartea lui Petru urmează să răscumpere orașul acesta.
Pe drum, trecătorii se opreau, mirați, la vederea acestui bătrân, iar credincioșii, punându-le mâna pe umeri, le spuneau cu voci calme: „Iată cum moare un om drept, care L-a cunoscut pe Christos și a răspândit iubirea în lume!” Ei cădeau pe gânduri, apoi se îndepărtau, zicându-și: „Într-adevăr, acest om nu putea fi nedrept!”
Zgomotele străzii se potoliseră. Convoiul înainta încet printre casele proaspăt ridicate, printre coloanele albe ale templelor, deasupra cărora se întindea cerul adânc, liniștit, azuriu. Mergeau în tăcere. Doar când și când, se auzea zăngănitul armurii soldaților sau șoapte de rugăciune. Petru le asculta și fața i se lumina de bucurie. Privirea lui abia putea cuprinde miile de credincioși. Simțea că-și împlinise opera. Știa că adevărul pe care-l propovăduise toată viața se va revărsa peste lume ca un val și că nimic nu va mai putea să-l oprească. Gândind astfel, ridică ochii în sus și spuse: „Doamne, mi-ai poruncit să cuceresc cetatea care stăpânește lumea, iată, am cucerit-o. Mi-ai poruncit să întemeiez aici capitala Ta, am întemeiat-o. Doamne, acesta-i orașul Tău, iar eu vin la Tine, căci sunt tare ostenit!”
Trecând pe lângă temple, spunea: „Veți fi templele lui Christos”. Uitându-se la mulțimea de oameni care se scurgea sub ochii săi, le spunea: „Copiii voștri vor fi servii lui Christos”. Mergea cu sentimentul cuceririi, conștient de meritele sale, conștient de putere, împăcat, măreț. Soldații îl duseră peste podul Triumfal, dând fără voie parcă o recunoaștere triumfului său, apoi mai departe spre Naumachia și circ. Credincioșii din Transtiberim se alăturară convoiului și se adună astfel o mulțime de oameni atât de mare, încât centurionul care-i conducea pe pretorieni, bănuind, în sfârșit, că duce vreun arhiereu, pe care-l înconjoară credincioșii, se neliniști de numărul prea mic al soldaților. Însă din mulțime nu se auzea niciun strigăt de revoltă sau mânie. Fețele, pătrunse de măreția momentului, erau solemne, pline de așteptare. Credincioșii, amintindu-și că la moartea Domnului pământul se despicase de spaimă, iar morții se ridicaseră din morminte, se gândeau că poate și acum se vor arăta unele semne, care să veșnicească în amintirea lumii moartea apostolului. Unii chiar se-ntrebau: „Ce-ar fi dacă Domnul ar fi ales ceasul morții lui Petru ca să coboare din cer, așa cum a promis, și să cheme la judecată omenirea?” și, gândind astfel, Îl implorau pe Mântuitor să se îndure de ei.
În jur era liniște. Dealurile păreau niște feline uriașe, întinse la soare să se încălzească. Convoiul se opri între circ și dealul Vaticanului. Soldații puseră jos crucea și se apucară să sape groapa, iar mulțimea, liniștită și reculeasă, îngenunchea în jur.
Apostolul, cu capul luminat de razele soarelui, se întoarse pentru ultima oară spre oraș. Departe, în vale, se vedea Tibrul strălucind. Pe malul celălalt, Câmpul lui Marte și mausoleul lui August, în apropierea căruia Nero tocmai începuse să ridice niște terme uriașe, urma, mai în vale, teatrul lui Pompeius, iar în spatele lui, pe alocurea vizibile, pe alocurea acoperite de alte clădiri, Saepta Julia, o mulțime de porticuri, temple, coloane, clădiri care păreau îngrămădite unele deasupra altora și, în sfârșit, hăt, departe, dealurile acoperite cu case, un furnicar imens de oameni, cuibul crimei, dar și al puterii, al nebuniei, dar și al ordinii, care a devenit capul lumii, asupritorul ei și totodată legea și pacea ei, atotputernic, invincibil, veșnic.
Petru, înconjurat de ostași, privea așa cum privește un stăpân și rege la domeniul său. Și-i spuse: „Ești răscumpărat și ești al meu!” Nimeni însă, nu numai dintre soldații care săpau groapa, dar nici chiar dintre adepți, nu putea bănui că într-adevăr printre ei se află adevăratul stăpân al acestei cetăți, că au să dispară cezarii, au să treacă valuri de barbari și veacuri au să se scurgă, dar bătrânul acesta va domni aici neîncetat.
Soarele s-apropia de orizont. Devenise mare și roșu. Jumătatea de apus a cerului ardea. Soldații se apropiară de Petru ca să-l dezbrace.
Însă el, închinându-se, se îndreptă deodată și ridică în sus mâna dreaptă. Călăii se opriră, parcă intimidați de atitudinea lui. Credincioșii așteptau cu răsuflarea oprită, închipuindu-și că vrea să țină o cuvântare. Se lăsă o liniște netulburată de nimic.
Iar el, stând pe o ridicătură, începu să facă cu dreapta semnul crucii, dând binecuvântare în ceasul morții:
— Urbi et orbi{161}!
În aceeași seară minunată, alt detașament de soldați îl ducea pe calea Ostiană pe Pavel din Tars, spre localitatea numită Aquae Salviae. Și în urma lui veneau un mare număr de credincioși pe care-i convinsese. Recunoscându-i pe cei mai apropiați, se oprea și vorbea cu ei, căci, fiind cetățean roman, escorta îi acorda mai mare libertate. Dincolo de poarta numită Trigemina, o întâlni pe Plautilla, fiica prefectului Flavius Sabinus și, văzând fața ei tânără scăldată în lacrimi, spuse:
— Plautilla, fiică a Mântuitorului cel veșnic, mergi în pace! Împrumută-mi doar vălul cu care să mă lege la ochi în clipa când voi pleca la Domnul.
Și, luând vălul, merse mai departe, cu înfățișarea calmă și împăcată a unui muncitor care a lucrat bine toată ziua și se întoarce acasă. Gândurile lui, asemănătoare cu ale lui Petru, erau liniștite și senine ca cerul din seara aceea. Privea îngândurat la șesul întins în fața lui și la Munții Albani scăldați în lumină. Își aduse aminte de călătoriile lui, de munca și luptele în care ieșise victorios, de bisericile pe care le întemeiase în toate țările și dincolo de toate mările, și se gândea că își merită din plin odihna. Și el își împlinise misiunea. Simțea că semințele aruncate de el nu vor mai fi răvășite de vântul răutății. Pleca cu certitudinea că, în lupta pe care Adevărul lui a declarat-o lumii, el va învinge — și o seninătate netulburată coborî în sufletul lui.
Drumul spre locul de osândă era lung. Începu să se lase seara. Culmile munților deveniră purpurii, în timp ce poalele lor se cufundau încet în umbră. Turmele se întorceau acasă. Ici și colo, mergeau grupuri de sclavi cu uneltele pe umăr. Pe drum, în fața caselor, se jucau copiii, uitându-se cu curiozitatea vârstei lor la detașamentul de soldați care trecea. Căci în seara aceea, în lumina aceea aurie, transparentă, era nu numai pace și împăcare, ci o anumită armonie, care părea să se înalțe de la pământ spre cer. Pavel o simțea și inima i se umplea de bucurie la gândul că la muzica asta a lumii adăugase încă un sunet ce nu existase până atunci și fără de care pământul întreg ar fi fost „ca arama dogită și ca țambalul răsunător”.
Își aminti cum i-a învățat pe oameni iubirea. Propovăduind, le spunea că, chiar dacă și-ar împărți averea celor săraci și chiar dac-ar ști toate limbile și toate tainele și toate științele, n-au să fie nimic fără iubire, care e mărinimoasă, răbdătoare, care nu face rău, nu dorește onoruri, îndură totul, crede oricui, speră mereu, rezistă la orice.
Își petrecuse viața învățându-i pe oameni acest adevăr. Acum se întreba în gându-i: „Ce forță poate fi asemenea acesteia și cine-o va învinge? Cum va reuși Cezarul s-o înăbușe, chiar de-ar avea și de două ori atâtea orașe, și mări, și pământuri, și popoare?”
Și mergea să-și ia răsplata ca un învingător.
Convoiul coti din drumul principal, spre răsărit, pe o potecă îngustă spre Aquae Salviae. Printre mărăcinii de pe dealuri, se vedea soarele roșu. La izvor, centurionul opri soldații, căci sosise clipa.
Pavel își aruncă pe umăr vălul Plautillei, ca să i se lege ochii cu el, ridică pentru ultima oară privirile pline de un calm nespus către lumina veșnică a asfințitului și se rugă. Da, sosise clipa, dar el vedea înainte-i un drum larg, crepuscular, ducând spre cer, și în gând își spunea aceleași cuvinte pe care le scrisese mai înainte, cu sentimentul misiunii împlinite și al apropiatului sfârșit:
„Am luptat în lupta cea bună, am păstrat credința, mi-am împlinit datoria și, în cele din urmă, îmi este destinată cununa dreptății”.
Note
{161} Orașul și universul.