Capitolul XXVIII

Petronius către Vinicius:

„Îndură-te, carissime, nu-i imita în scrisorile tale nici pe lacedemonieni, nici pe Julius Caesar. Dacă cel puțin ai putea scrie ca el: veni, vidi, vici{109}! — aș mai înțelege laconismul tău. Dar ultima ta scrisoare înseamnă de fapt: veni, vidi, fugi{110}. O asemenea încheiere este cu totul contrară firii tale. Înțeleg că ai fost rănit și că lucruri extraordinare s-au petrecut cu tine, așadar scrisoarea ta are nevoie de explicații.

Nu mi-a venit să cred când am citit că ligianul acela l-a sugrumat atât de ușor pe Croton cum un câine de Caledonia sugrumă un lup în văgăunile din Hibernia. Omul acesta merită atâta aur cât cântărește trupul lui. Numai de el depinde să devină favoritul împăratului. Când mă voi întoarce în oraș, va trebui să fac cunoștință cu el. Am să poruncesc să-l toarne în bronz. Barbă-Arămie are să moară de curiozitate când am să-i spun că e după natură.

Trupurile cu adevărat atletice sunt tot mai rare în Italia și în Grecia. Despre Orient să nici nu mai discutăm. Cât privește pe germani, deși sunt înalți, au mușchii înecați în grăsime și sunt mai curând enormi decât puternici. Află de la ligian dacă-i o excepție sau dacă în țara lui sunt mai mulți oameni ca el. Dacă ție sau mie ne va reveni vreodată misiunea să organizăm jocurile, nu strică să știm de unde să procurăm atleții cei mai zdraveni.

Slavă zeilor răsăriteni și apuseni că ai scăpat viu din asemenea mâini. Ai scăpat, desigur, pentru că ești patrician și fiu de consul. Tot ce ți s-a întâmplat mă uimește în cel mai înalt grad: și cimitirul acela în care ai fost printre creștini, și creștinii înșiși, și purtarea lor față de tine, și fuga Ligiei și, în sfârșit, tristețea și neliniștea aceea care se desprind din scurta ta scrisoare.

Explică-mi, căci multe nu le înțeleg. Dacă vrei adevărul, îți spun deschis că nu-i înțeleg nici pe creștini, nici pe tine, nici pe Ligia. Nu te mira că eu, care, în afară de propria-mi persoană, mă interesez de foarte puține lucruri pe lume, întreb atât de insistent de toate astea. Am contribuit și eu la tot ceea ce s-a întâmplat, deci într-o oarecare măsură mă privește. Scrie-mi degrabă, căci nu pot să prevăd când ne vom întâlni.

În capul lui Barbă-Arămie planurile se schimbă ca vântul de primăvară. În prezent, stând la Benevent, ar avea chef să plece direct în Grecia, fără să se întoarcă la Roma. Tigellinus îl sfătuiește să se întoarcă, măcar pentru o vreme, căci poporul, prea dornic de persoana lui (citește: de jocuri și pâine), s-ar putea răscula. Așa că nu știu cum va fi. Dacă va învinge Achaia, atunci s-ar putea să ne vină poftă de Egipt.

Aș insista foarte mult să vii aici, căci în starea ta sufletească călătoria și distracțiile noastre ar fi ca un leac, dar s-ar putea să nu ne mai găsești. Gândește-te. Poate preferi să te odihnești la moșiile tale din Sicilia decât să stai la Roma. Scrie-mi pe larg despre tine — și adio. De data asta, nu-ți transmit niciun fel de urări, în afară de sănătate, căci, pe Pollux! nu știu ce să-ți urez.”

Primind scrisoarea, Vinicius nu simți la început nicio dorință să răspundă. Era convins că nu merită. Oricare ar fi fost răspunsul, n-ar fi ajutat nimănui la nimic, n-ar fi lămurit nimic, n-ar fi dezlegat nimic. Îl cuprinsese apatia și sentimentul zădărniciei vieții. Era convins că Petronius n-are să înțeleagă că s-a petrecut ceva care i-a despărțit unul de altul. Nu se putea lămuri nici măcar cu sine însuși.

Când se întoarse din Transtiberim în încântătoarea sa insulă din Carinae, mai era încă slăbit și în primele zile simți o anumită mulțumire, odihnindu-se în confort și lux. Starea lui de mulțumire însă nu dură mult. Simți în curând că trăiește în gol, că tot ce i se păruse important până atunci nu mai înseamnă nimic sau aproape nimic pentru el. Avea senzația că toate firele vechi care-l legaseră de viață au fost tăiate, fără să fie înlocuite cu altele noi. La gândul că ar putea să plece la Benevent și apoi la Achaia, abandonându-se plăcerilor, se întrebă: „La ce bun? Cu ce-am să mă aleg din asta?” Pentru prima dată în viață, se gândi că, dac-ar pleca, convorbirile cu Petronius, sclipitoarele lui vorbe de spirit, stilul lui elegant în discuție acum ar putea să-l plictisească.

Totuși, începu să i se urască de singurătate. Cunoscuții lui petreceau cu împăratul la Benevent. Era nevoit să stea singur acasă, cu capul bătut de gânduri, cu inima bântuită de sentimente neînțelese. Se gândea uneori că dac-ar avea cu cine să vorbească despre ceea ce se petrece cu el, poate c-ar reuși să desprindă un fir de înțeles și-apoi să clarifice totul. Cu această speranță în gând, după câteva zile de ezitare, se hotărî să-i răspundă lui Petronius. Nu era sigur că o să-i trimită răspunsul; scrise totuși următoarele cuvinte:

„Vrei să-ți explic mai pe larg. Bine. Nu știu dacă am să reușesc, căci eu însumi nu-mi pot explica totul. Ți-am scris despre șederea mea printre creștini, despre felul cum se poartă ei cu dușmanii, printre care aveau dreptul să mă socotească și pe mine, și pe Chilon, și, în sfârșit, despre îngrijirea ce mi s-a dat și despre dispariția Ligiei. Nu, dragul meu, nu pentru că sunt fiu de consul m-au cruțat. Ei nu cunosc asemenea considerente. L-au iertat doar și pe Chilon, deși eu însumi i-am îndemnat să-l îngroape în grădină. Aceștia sunt oameni cum n-a mai văzut lumea până acum și au o învățătură despre care lumea n-a auzit încă nimic. Altceva nu pot să-ți spun. Oricine ar vrea să-i judece după concepțiile noastre ar greși.

Dac-aș fi zăcut cu mâna ruptă în propria-mi casă, îngrijit de oamenii mei sau chiar de familia mea, aș fi avut cu siguranță mai mult confort, dar n-aș fi avut nici pe jumătate grija de care m-am bucurat printre ei. Află că și Ligia este ca ceilalți. Dac-ar fi fost sora mea sau soția mea, n-ar fi putut să mă îngrijească mai duios. Adesea bucuria mă copleșea, căci îmi închipuiam că numai iubirea poate inspira atâta duioșie. Adesea citeam pe fața și în privirea ei iubirea, și atunci, poate n-ai să crezi, dar printre acești oameni simpli, în camera sărăcăcioasă care ține loc și de bucătărie, și de triclinium, mă simțeam mai fericit ca oricând. Nu! Nu-i eram indiferent. Și astăzi încă mi se pare cu neputință să cred altfel.

Și totuși aceeași Ligia a părăsit locuința lui Miriam fără știrea mea. Stau zile întregi cu capul sprijinit în mâini și mă întreb: de ce a făcut-o? Ți-am scris oare că singur m-am oferit s-o dau înapoi lui Aulus? Mi-a răspuns că nu se mai poate. Familia lui Aulus a plecat în Sicilia. Și-n afară de asta, toate se află prin sclavi, și astfel vestea întoarcerii ei ar ajunge la Palatin. Împăratul ar putea s-o ia din nou de la Aulus. Adevărat! Ea însă știe că n-am s-o mai urmăresc, că am renunțat s-o iau cu forța. Știe c-o iubesc, că nu pot trăi fără ea, că aș fi adus-o în casa mea prin ușa încununată, așezând-o pe blana sfințită în fața focului din căminul meu. Și totuși a fugit! De ce? N-o mai amenința nimic. Dacă nu mă iubea, ar fi putut să mă respingă de la început.

Cu o zi mai înainte, am cunoscut un om ciudat, pe un oarecare Pavel din Tars, care mi-a vorbit despre Christos, despre învățătura Lui. Mi-a vorbit cu atâta convingere, încât mi se părea că văd cum se dărâmă temeliile lumii noastre. Același om m-a vizitat după fuga ei și mi-a spus: «Când Dumnezeu va deschide ochii tăi la lumină și va lua negura de pe ei, așa cum a luat-o de pe ai mei, atunci ai să înțelegi că a procedat just. Atunci poate ai s-o găsești…» Și iată, îmi frământ mintea, căutând un înțeles acestor cuvinte; parcă le-aș fi auzit din gura Pitiei din Delfi. Uneori, mi se pare că înțeleg. Ei, care îi iubesc pe oameni, sunt dușmanii vieții noastre, ai zeilor noștri și… ai crimelor noastre. Ea a fugit de mine ca de un om care aparține acestei lumi. Alături de mine ar fi trebuit să împartă o viață considerată de creștini infamă. Ai să spui că, de vreme ce ar fi putut să mă respingă, n-ar fi trebuit să fugă. Dar dacă mă iubește și ea? Ar însemna că a fugit de dragoste. Numai când mă gândesc la asta, îmi vine să trimit sclavi în toate fundăturile Romei, poruncindu-le să strige prin case: «Întoarce-te, Ligia!» Atunci însă nu mai înțeleg de ce a fugit. Doar nu i-aș fi interzis să creadă în Christos.

Eu însumi i-aș fi ridicat un altar în atrium. Ce mi-ar fi putut strica un zeu nou în plus și de ce n-aș fi putut să cred în El, eu, care nu prea cred nici în cei vechi? Știu cu siguranță că creștinii nu mint niciodată, iar ei spun că a înviat.

Doar un om nu putea să învie. Pavel din Tars, care este cetățean roman, însă care, ca evreu, cunoaște vechile cărți ebraice, mi-a spus că venirea lui Christos a fost prezisă de mii de ani de către prooroci. Sunt lucruri miraculoase, desigur, dar oare miracolul nu ne înconjoară din toate părțile? Doar încă n-a încetat să se vorbească despre Apollonius din Tyana. Ceea ce susținea Pavel, că nu există o mulțime de zei, ci numai unul singur, mi se pare acceptabil. Și Seneca este de aceeași părere și înaintea lui au mai fost și alții. Christos a existat, s-a lăsat răstignit pe cruce pentru mântuirea lumii și a înviat. Toate astea sunt absolut sigure, așa că nu văd pentru ce motive m-aș încăpățâna să susțin o părere contrară sau de ce nu i-aș ridica un altar, de vreme ce aș fi fost gata, de exemplu, să-i ridic unul lui Serapis.

Nu mi-ar fi fost greu nici să renunț la ceilalți zei. Doar nicio minte cât de cât înțeleaptă nu mai crede în ei. Se pare însă că numai atât nu-i suficient pentru creștini.

Nu-i destul să-l cinstești pe Christos, mai trebuie și să trăiești după învățătura lui. Abia aici te trezești că marea se deschide în fața ta, iar ei îți cer s-o treci cu piciorul. Aș fi putut să le promit și asta, dar și-ar fi dat seama că-s vorbe goale. Pavel mi-a spus-o deschis. Tu știi cât o iubesc pe Ligia. Știi că aș face orice pentru ea. Dar n-aș putea, chiar de mi-ar cere-o, să ridic pe umeri munții Soracte sau Vezuviu, nici să țin în palmă Lacul Trasimene, nici să-mi schimb culoarea ochilor din negri în albaștri, cum îi au ligienii. Dacă mi-ar cere-o, aș dori s-o pot face, dar îmi depășește puterile. Nu sunt filozof, dar nici așa de prost cum poate ți-am părut adesea.

Iată ce-am constatat: nu știu cum fac creștinii ca să trăiască, dar știu în schimb că acolo unde începe învățătura lor, acolo se termină puterea romană, se termină Roma, se termină viața, se termină diferența dintre învins și învingător, dintre bogat și sărac, dintre stăpân și sclav, se termină cu funcțiile, cu Cezarul, cu legea și cu rânduiala lumii. Pe toate le înlocuiesc Christos și legea milei, contrară firii omenești și simțurilor noastre romane.

E adevărat că pe mine Ligia mă interesează mai mult decât întreaga Romă și imperiul ei. Nu mi-ar păsa dacă ar pieri lumea toată, numai s-o pot avea pe Ligia în casa mea. Dar asta-i altceva. Pentru ei, pentru creștini, nu-i de ajuns să fii de acord în cuvinte, mai trebuie să și simți că așa-i bine și să nu ai în suflet nimic altceva decât credința. Iar eu — zeii îmi sunt martori — nu pot.

Înțelegi ce înseamnă asta? Există ceva în firea mea care o face să tresară scârbită de învățătura asta. Chiar dacă buzele mele ar slăvi-o, chiar dacă m-aș supune prescripțiilor ei, mintea și sufletul mi-ar spune că o fac din dragoste pentru Ligia și că, dacă n-ar fi ea, atunci nimic pe lume n-ar fi mai nepotrivit. Și, lucru ciudat, Pavel din Tars înțelege asta și o înțelege, în ciuda simplității și obârșiei sale de jos, acel bătrân teurgus, cel mai mare printre ei, Petru, care a fost elevul lui Christos. Și știi oare ce fac? Se roagă pentru mine. Cer pentru mine ceva ce ei numesc har. Și pe mine mă încearcă doar neliniștea și un dor tot mai mare de Ligia.

Ți-am scris că a plecat în taină, dar, plecând, mi-a lăsat o cruce pe care a legat-o singură din crăcuțe de merișor. Trezindu-mă, am găsit-o lângă pat. O am acum în lararium și nu înțeleg nici eu de ce mă apropii de ea cu senzația că ar conține ceva divin, adică cu stimă și teamă. Țin la ea pentru că e legată de mâinile Ligiei, dar o urăsc că ne-a despărțit. Uneori, mi se pare că la mijloc e o vrajă, că magul acela Petru, deși susține că-i un simplu pescar, este mai mare decât Apollonius și decât toți care au fost înaintea lui, că el i-a fermecat pe toți: pe Ligia, pe Pomponia și pe mine însumi.

Zici că în scrisoarea mea anterioară se simt neliniște și tristețe. Este și tristețe pentru că am pierdut-o din nou, este și neliniște pentru că totuși s-a schimbat ceva în mine. Îți spun sincer că nu-i nimic mai contrar firii mele decât învățătura asta și totuși, de când m-am ciocnit cu ea, nu mă mai pot recunoaște. Farmece sau dragoste?… Circe{111} schimba trupurile oamenilor, lovindu-i cu o nuia. Mie mi-au schimbat sufletul. Cred că numai Ligia a făcut asta sau mai degrabă Ligia prin învățătura asta ciudată pe care a adoptat-o.

Când m-am întors acasă, nimeni nu se aștepta să vin. Credeau că sunt la Benevent și că nu mă întorc curând. Am găsit dezordine în casă, sclavii beți după petrecerea pe care-o făcuseră în triclinium-ul meu. De moarte, dacă ar fi văzut-o, s-ar fi speriat mai puțin. Tu știi cum îmi țin eu casa cu mână de fier. Cu toții au căzut în genunchi. Unii au leșinat de frică.

Și știi ce-am făcut? În prima clipă, am vrut să strig după vergi și fier încins. Imediat însă m-a cuprins rușinea și — n-ai să mă crezi — mila de amărâții aceștia; se află printre ei sclavi bătrâni, pe care i-a adus încă bunicul meu M. Vinicius, pe timpul lui August, de pe malul Rinului.

M-am închis singur în bibliotecă. Îmi veneau în minte gânduri ciudate. Creștinii susțin că nu se cade să te porți cu sclavii așa cum m-am purtat eu până acum, fiindcă și ei sunt oameni.

Sclavii au tremurat câteva zile, cu spaima morții în oase, crezând că am amânat pedeapsa ca să născocesc chinuri cât mai îngrozitoare, iar eu nu i-am pedepsit pentru că n-am putut! Chemându-i a treia zi, le-am spus: «Vă iert, iar voi, slujindu-mă cu zel, străduiți-vă să vă îndreptați vina!» Auzind asta, s-au aruncat în genunchi, plângând și întinzând mâinile spre mine; mă numeau stăpân și tată, iar eu — îți spun asta cu rușine — eram mișcat. Mi se părea că văd chipul dulce al Ligiei și ochii ei, plini de lacrimi, mulțumindu-mi pentru purtarea mea. Și — proh pudor{112}! — simțeam că și mie mi s-au umezit pleoapele… Îți mărturisesc: nu mă pot regăsi fără Ligia. Mă simt stingher, sunt pur și simplu nefericit. Tristețea mea este mai mare decât presupui… În ceea ce-i privește pe sclavii mei, m-a pus pe gânduri un lucru.

După ce i-am iertat, nu numai că nu s-au obrăznicit, nu numai că n-a slăbit disciplina, dar niciodată teama nu i-a făcut atât de zeloși pe cât i-a făcut recunoștința. Nu se mulțumesc să mă servească, ci se întrec să-mi ghicească gândurile. Amintesc de asta numai pentru că, în ajunul plecării mele din casa creștinilor, i-am spus lui Pavel că lumea s-ar destrăma în urma învățăturii lui ca un butoi fără cercuri, iar el mi-a răspuns: «Un cerc mai puternic este dragostea decât groaza.» Văd că în anumite cazuri părerea lui poate fi adevărată.

Am verificat-o și în relațiile cu clienții mei, care, aflând că m-am întors, s-au adunat curând să mă salute. Știi că n-am fost niciodată prea zgârcit cu ei, dar, cum tatăl meu, din principiu, se purta cu ei de sus, i-am urmat exemplul. Acum, văzând mantiile lor tocite, fețele lor flămânde, am simțit din nou cum mă încearcă mila. Am poruncit să li se dea de mâncare și le-am vorbit. Câtorva le-am spus pe nume, pe unii i-am întrebat de neveste și de copii. Și am văzut lacrimi în ochii lor. Și iarăși mi s-a părut că Ligia mă vede, că se bucură și mă laudă…

Poate că am început să bat câmpii, poate că dragostea mi-a tulburat mințile. Nu știu. Atât știu numai că am mereu impresia că ea mă privește de la distanță și mă tem să fac orice ar putea s-o întristeze și s-o supere. Da, Caius. Totuși sufletul meu s-a schimbat. Uneori, mi-e bine așa. Alteori, mă frământ. Mă tem că mi-am pierdut vechea bărbăție, vechea vigoare, că poate nu mai sunt capabil nici să discut, să judec, să petrec, nici să lupt în războaie.

Nu poate fi altceva decât vrajă! M-a schimbat atât de mult, încât, îți mărturisesc, pe când zăceam bolnav, gândindu-mă, m-am convins că, dacă Ligia ar semăna cu Nigidia, cu Poppea, cu Crispinilla și cu alte divorțate de-ale noastre, dac-ar fi la fel de stricată, crudă și ușuratică, n-aș iubi-o așa cum o iubesc. Înțelegi? O iubesc tocmai pentru ceea ce ne desparte. Închipuie-ți ce haos se naște în sufletul meu, în ce beznă bâjbâi, negăsind un drum de urmat! Dacă viața poate fi comparată cu un izvor, în izvorul meu, în loc de apă, curge neliniște. Trăiesc cu speranța că poate am s-o zăresc și uneori sunt convins că am s-o întâlnesc…

Ce se va alege de mine peste un an sau doi, nu știu. Nici să bănui nu pot… Din Roma n-am să plec. N-aș putea suporta societatea curtenilor și, în afară de asta, unica mângâiere, în tristețea și neliniștea mea, este gândul că sunt aproape de Ligia, că, prin Glaucus, medicul care mi-a promis să mă viziteze, sau prin Pavel din Tars, am să aflu poate din când în când câte ceva despre ea. Nu! N-aș părăsi Roma nici dacă mi-ați oferi guvernarea Egiptului.

Află de asemenea că am poruncit sculptorului să facă o piatră de mormânt pentru Gulo, pe care l-am omorât într-un moment de furie. Prea târziu mi-am adus aminte că el m-a purtat în brațe și că a fost primul care m-a învățat cum se pune săgeata în arc. Nu știu de ce s-a trezit în mine amintirea lui, însoțită de regrete și remușcare… Dacă are să te mire ce-ți scriu, am să-ți răspund că nici pe mine nu mă miră mai puțin, dar ți-am scris purul adevăr. Adio!”

Note

{109} Am venit, am văzut, am învins — formulă folosită de Julius Caesar pentru a exprima rapiditatea cu care l-a învins pe Farnace, regele Bosforului Cimerian (47 î.e.n.).

{110} Am venit, am văzut, am fugit.

{111} Zeiță și vrăjitoare, pomenită în poemele homerice. Îndrăgostindu-se de Ulise, i-a transformat tovarășii în porci.

{112} Spre rușinea mea!