Macrinus, țesătorul în casa căruia fu transportat Vinicius, îl spălă, îi aduse haine și-l hrăni. Tânărul tribun, recăpătându-și forțele, declară că încă în noaptea asta reîncepe căutarea lui Linus. Macrinus, care era creștin, confirmă cuvintele lui Chilon. Linus împreună cu marele preot Clemens s-au dus la Ostrianum, unde Petru urma să boteze câteva grupuri de noi adepți. Creștinii din cartier știau că Linus de două zile își lăsase casa în grija unui oarecare Gaius. Pentru Vinicius asta era un indiciu că nici Ligia, nici Ursus nu rămăseseră acasă și că plecaseră probabil tot la Ostrianum.
Gândul acesta îi produse o mare ușurare. Linus era om bătrân și-i era greu să meargă zilnic din Transtiberim până la îndepărtata Porta Nomentana și să se întoarcă din nou înapoi. Probabil se mutase pentru câteva zile la vreunul din coreligionari, în afara zidurilor cetății și, împreună cu el, Ligia și Ursus. În felul acesta scăpaseră de incendiu, care în general n-a trecut pe celălalt versant al Esquilinului. Vinicius vedea în asta mâna lui Christos; îi simțea ocrotirea și, cu inima plină de dragoste și recunoștință, jură să-și închine toată viața Mântuitorului.
Acum însă se grăbea spre Ostrianum. Îi va găsi pe Ligia, pe Linus, pe Petru și-i va lua cu el undeva departe, la vreunul din domeniile sale, poate chiar în Sicilia. Roma arde. În câteva zile, pe locul ei n-o să mai fie decât un imens morman de ruine. Ce rost ar avea să mai rămână aici cu populația asta înnebunită? Acolo, au să fie înconjurați de sclavi disciplinați, de liniște și au să trăiască în pace sub aripa lui Christos, blagosloviți de Petru. Numai să-i găsească!
Nu era lucru ușor. Vinicius își amintea cu câtă greutate răzbise de la Via Appia până în Transtiberim și cât a trebuit să ocolească până să ajungă la Calea Portului. Se hotărî să ocolească orașul prin partea cealaltă. Mergând pe Calea Triumfală, putea răzbate, înaintând de-a lungul râului, până la podul lui Emilius, iar de acolo, trecând pe Pincius, de-a lungul Câmpului lui Marte, pe lângă grădinile lui Pompei, Lucullus și Sallustius, ca să ajungă în Via Nomentana. Acesta era drumul cel mai scurt, însă nici Macrinus, nici Chilon nu erau de părere să se aventureze într-acolo. Era adevărat că focul nu atinsese încă această parte a orașului, însă toate piețele și străzile puteau să fie ticsite de oameni și de bagajele lor. Chilon îl sfătui să meargă prin Ager Vaticanus până la Porta Flaminia, acolo să traverseze râul și să-și continue drumul în afara zidurilor, pe după grădinile lui Acilius, spre Porta Salaria. După o clipă de șovăire, Vinicius primi.
Macrinus trebuia să rămână de pază acasă. Făcu însă rost de doi asini, care eventual puteau fi utili și pentru viitoarea călătorie cu Ligia. Vru să le dea și un sclav, însă Vinicius refuză, gândindu-se că, așa cum se întâmplase mai înainte, primul detașament de pretorieni întâlnit în drum se va supune ordinului său.
După puțin timp, el și Chilon o porniră prin Pagus Janiculensis spre Calea Triumfală. Și aici, pe maidan, erau ridicate corturi de refugiați. Se strecurară printre ele, cu mai puțină trudă, deoarece o mare parte din locuitori fugise spre mare pe Calea Portului. Dincolo de Poarta Septimius, merseră între râu și minunatele grădini ale Domitiei, în care uriașii chiparoși străluceau roșii în lumina incendiului, ca în asfințit. Drumul devenea tot mai liber. Din când în când, se mai împiedicau de grupuri de țărani, care se îndreptau spre oraș. Vinicius gonea asinul cât putea. Chilon, mergând în urma lui, vorbi tot drumul cu sine însuși:
„Iată, incendiul a rămas în urmă. Acum ne încălzește din spate. Niciodată până acum, noaptea n-a fost atâta lumină pe drumul acesta. O, Zeus! Dacă nu dai drumul unui potop de ploaie peste pârjolul acesta, înseamnă că nu iubești Roma. Puterea omenească nu-l poate stinge. Un oraș ca acesta, căruia i-a slujit Grecia și lumea întreagă! Iar acum, grecul cel mai umil poate să-și coacă bobul în cenușa lui! Cine s-ar fi așteptat la una ca asta?… N-are să mai fie Roma, nici stăpânii romani… Iar cine-o să vrea să se plimbe pe ruine și să fluiere, o să poată fluiera liniștit. O, zei! Să fluieri pe ruinele unui oraș care a dominat lumea! Care dintre greci, sau chiar dintre barbari, și-ar fi închipuit așa ceva?… Totuși de fluierat poți fluiera. Cenușa ce rămâne fie de la focul păstorilor, fie de la o cetate incendiată este numai și numai cenușă și, mai devreme sau mai târziu, are s-o spulbere vântul”.
Vorbind astfel, se întorcea din când în când spre incendiu și se uita la valurile de foc cu răutăcioasă satisfacție, continuând apoi:
„Piere! Piere! Și n-are să mai fie. Unde au să se mai strângă acum grânele, uleiurile și banii din lumea întreagă? Cine are să mai stoarcă aurul și lacrimile întregii omeniri? Marmura nu arde, dar crapă în foc. Capitoliul se va prăbuși în ruine și Palatinul la fel. O, Zeus! Roma a fost ca un păstor, iar celelalte popoare ca niște oi. Când păstorul era flămând, tăia o oaie, carnea o mânca, iar ție, părinte al zeilor, îți oferea pielea. Cine, o stăpâne al norilor, va mai tăia oile? În mâinile cui vei pune biciul păstorului? Căci Roma, părinte, arde tot atât de bine ca și cum tu însuți ai fi aprins-o cu un fulger.”
— Grăbește-te! — spuse Vinicius. — Ce faci acolo?
— Plâng Roma, stăpâne — răspunse Chilon. — Neasemuitul oraș al lui Jupiter!…
O vreme, își continuară drumul în tăcere, ascultând mugetul focului și fâlfâitul de aripi al păsărilor. Porumbeii, cuibăriți în număr mare pe la vile și prin orășelele Campaniei, și tot felul de păsări de câmp și de mare și din munții din împrejurimi, confundând probabil strălucirea incendiului cu lumina soarelui, zburau stoluri întregi, orbește, drept în foc. Vinicius întrerupse primul tăcerea.
— Unde erai când a izbucnit incendiul?
— Mă duceam spre prietenul meu Euricius, stăpâne, care ținea o dugheană lângă Circul Mare. Tocmai mă gândeam la învățătura lui Christos, când se auziră strigăte de „Foc!” Oamenii s-au îngrămădit pe lângă circ, fie să dea ajutor, fie din curiozitate, însă flăcările au cuprins repede întreg circul și, în afară de asta, au început să apară deodată și în alte locuri. A trebuit să se gândească fiecare la propria-i salvare.
— Ai văzut oameni care aruncau torțe aprinse în case?
— Ce n-am văzut, vlăstar al lui Enea?! Am văzut oameni care-și făceau loc prin mulțime cu săbiile. Am văzut încăierări și măruntaie de oameni călcate în picioare pe caldarâm. Ah, stăpâne, dac-ai fi văzut asta, ai fi crezut că barbarii au cucerit orașul și-au început măcelul. Oamenii strigau că a venit sfârșitul lumii. Unii își pierduseră mințile și, renunțând la fugă, așteptau, fără să se mai gândească la nimic, să-i înghită flăcările. Unii erau cuprinși de nebunie. Oamenii urlau de disperare, dar am văzut pe unii care urlau de bucurie, căci, o, stăpâne, sunt mulți oameni răi pe lume, care nu știu să aprecieze binefacerile stăpânirii voastre blânde și legile drepte în virtutea cărora luați tuturor ceea ce au. Oamenii nu știu să se împace cu voia zeilor!
Vinicius era prea absorbit de propriile-i gânduri ca să observe ironia lui Chilon. Fiori de groază îl treceau, gândindu-se că Ligia ar fi putut să se afle în învălmășeala aceea de pe străzile dominate de groază, unde se călcau în picioare măruntaie omenești. Deși îl întrebase pe Chilon cel puțin de zece ori despre tot ce putea el să știe, îl mai întrebă o dată:
— I-ai văzut pe ei în Ostrianum cu ochii tăi?
— I-am văzut, fiu al Venerei. Am văzut-o pe fată, pe bunul ligian, pe sfântul Linus și pe Petru Apostolul.
— Înainte de incendiu?
— Înainte de incendiu, Mithra{134}!
Însă în sufletul lui Vinicius tresări îndoiala. Dacă Chilon minte? Oprindu-și asinul, se uită amenințător la bătrânul grec și întrebă:
— Dar tu ce făceai acolo?
Chilon se fâstâci. E adevărat că și lui, ca și altora, i se părea că odată cu pieirea Romei vine sfârșitul dominației romane. Deocamdată însă, era singur cu Vinicius, care îl oprise, amenințându-l cu aspră pedeapsă, să-i mai spioneze pe creștini și mai ales pe Linus și Ligia.
— Stăpâne — spuse el — de ce nu mă crezi că-i iubesc? Așa-i! Am fost în Ostrianum pentru că sunt pe jumătate creștin. Pyrrhon m-a învățat să prețuiesc mai mult virtutea decât filozofia, deci mă atașez tot mai mult de oamenii virtuoși. În plus, o stăpâne, sunt sărac. În vreme ce tu, Jupiter, petreceai în Antium, eu adesea muream de foame aplecat asupra cărților, așa că mă așezam lângă zidul de la Ostrianum, căci creștinii, deși ei înșiși sunt săraci, dau mai multă pomană decât toți ceilalți locuitori ai Romei la un loc.
Motivul acesta i se păru suficient lui Vinicius, așa că întrebă mai domolit:
— Și nu știi unde locuiește Linus acum?
— O dată m-ai pedepsit, stăpâne, îngrozitor, pentru curiozitatea mea — răspunse grecul.
Vinicius tăcu și merseră mai departe.
— Stăpâne — spuse după o clipă Chilon — n-ai găsi fata dacă n-aș fi eu, însă, dacă o găsim, n-ai să uiți de înțeleptul cel sărac?
— Ai să capeți o casă cu vie lângă Ameriola — răspunse Vinicius.
— Îți mulțumesc, Hercule! Cu vie?… Îți mulțumesc! O, da! Cu vie!
Treceau pe lângă dealurile Vaticanului, care străluceau arămii, năpădite de flăcări. După Naumachia, o cotiră la stânga, pentru ca, după ce vor fi străbătut câmpia Vaticanului, să se apropie de râu și, trecându-l, să ajungă la Porta Flaminia. Brusc, Chilon opri asinul și spuse:
— Stăpâne! Mi-a venit în minte o idee bună.
— Spune — răspunse Vinicius.
— Între dealul Janiculus și Vatican, dincolo de grădinile Agrippinei, sunt niște catacombe din care s-a scos piatră și nisip pentru construirea circului lui Nero. Ascultă-mă, stăpâne! În ultima vreme, evreii, care, după cum știi, locuiesc în mare număr în Transtiberim, au început să-i persecute pe creștini. Îți amintești că încă în timpul divinului Claudius au fost acolo tot felul de tulburări, încât împăratul a fost silit să-i izgonească din Roma. Astăzi, când s-au întors și când, datorită ocrotirii Augustei, se simt în siguranță, au devenit îndrăzneți și își bat joc de creștini. Eu știu asta! Eu am văzut asta! Împotriva creștinilor n-a fost dat niciun edict, însă evreii îi pârăsc la prefectul orașului că ucid copiii, că se închină unui măgar și răspândesc o învățătură nerecunoscută de senat. Și ei înșiși îi bat și atacă casele lor de rugăciuni cu atâta înverșunare, încât creștinii trebuie să se ascundă de ei.
— Ce vrei să spui? — întrebă Vinicius.
— Vreau să spun, stăpâne, că sinagogile există pe față în Transtiberim, însă creștinii, vrând să evite persecuțiile, trebuie să se roage pe ascuns și se adună în șoproane pustii, în afara orașului, sau în nisipării. Cei ce locuiesc în Transtiberim și-au ales ca loc de rugăciune catacombele acestea, care au apărut datorită construirii circului și a diferitelor case de-a lungul Tibrului. Acum, când orașul piere, fără îndoială că adepții lui Christos se roagă. Vom găsi nenumărați creștini în catacombe și de aceea propun, stăpâne, ca în drum să trecem pe acolo.
— Doar ai spus că Linus s-a dus în Ostrianum! — strigă, nerăbdător, Vinicius.
— Iar tu mi-ai promis o casă cu vie lângă Ameriola — răspunse Chilon — așa că vreau să caut fata pretutindeni unde am speranță s-o găsesc. După izbucnirea incendiului, puteau să se întoarcă în Transtiberim… Puteau să înconjoare orașul, așa cum facem noi în clipa asta. Linus are casă. Poate c-a vrut să fie mai aproape de casă, ca să vadă dacă incendiul nu cuprinde și cartierul lor. Dacă s-au întors, atunci îți jur, stăpâne, pe Persefona, că îi vom găsi la rugăciune în catacombe sau, în cel mai rău caz, vom afla vești despre ei.
— Ai dreptate. Condu-mă! — zise tribunul.
Chilon, fără să mai stea pe gânduri, o coti la stânga, spre deal. Pentru o clipă, culmea dealului le ascunse incendiul și, deși culmile din apropiere erau luminate, ei intrară în umbră. După ce trecură de circ, o cotiră încă o dată la stânga și intrară într-un fel de văgăună în care era întuneric beznă. Iar în întuneric, Vinicius zări roiuri de felinare pâlpâind.
— Ei sunt! — spuse Chilon. — Azi au să fie mai mulți ca oricând, căci celelalte case de rugăciune au ars sau sunt pline de fum ca întreg Transtiberimul.
— Da! Aud cântece — spuse Vinicius.
Și, într-adevăr, dintr-o spărtură neagră a muntelui, răzbăteau voci omenești, cântând, iar felinarele dispăreau în această spărtură unul după altul. Însă din văgăunile laterale ieșeau mereu alte siluete, așa că, după o vreme, Vinicius și Chilon se treziră în mijlocul unui adevărat râu de oameni.
Chilon coborî de pe asin și, făcând semn unui băiețandru care mergea alături, îi spuse:
— Sunt preot al lui Christos și episcop. Păzește-ne asinii și ai să primești binecuvântarea mea și iertarea păcatelor.
Fără să aștepte răspuns, îi vârî hățurile în mână, iar el se alătură împreună cu Vinicius grupului care înainta.
După puțin timp, intrară în catacombe și înaintară în lumina palidă a felinarelor, pe un coridor întunecos, până ajunseră într-o peșteră mai largă, din care se vedea că fusese scoasă piatră nu demult, căci pe pereții ei se vedeau tăieturile proaspete în stâncă.
Era mai multă lumină decât pe coridor, căci în afară de felinare ardeau făclii. La lumina lor Vinicius văzu o mare mulțime de oameni îngenuncheați, cu mâinile ridicate spre tavanul peșterii. Pe Ligia, pe Apostolul Petru sau pe Linus nu-i zărea nicăieri. Îl înconjurau fețe solemne, emoționate. Pe unele se oglindea doar așteptare, teamă, speranță. Lumina se răsfrângea în albul ochilor ridicați spre cer, sudoarea curgea pe frunțile palide. Unii cântau, alții repetau febril numele lui Isus, iar alții se băteau cu pumnul în piept. Pe fețele tuturor se vedea că așteaptă să se întâmple din clipă în clipă ceva extraordinar.
Deodată, cântecele încetară. Deasupra mulțimii, într-o firidă făcută prin scoaterea unei bucăți mari de stâncă, apăru Crispus, pe care Vinicius îl cunoștea, cu fața lui de vizionar, palidă, fanatică și aspră. Oamenii își întoarseră fața spre el, în așteptarea unor vorbe de îmbărbătare și speranță. Făcând semnul crucii asupra mulțimii, el începu să vorbească, cu o voce grăbită, aproape țipând:
— Căiți-vă de păcatele voastre, căci a sosit ceasul. Iată, Domnul a trimis focul nimicitor peste orașul crimei și al desfrâului, peste noul Babilon. A bătut ora judecății, a mâniei și a pieirii… Domnul a prevestit venirea Sa. În curând Îl veți vedea! Dar nu va mai veni ca un Miel să-și jertfească sângele pentru păcatele voastre, ci ca un judecător necruțător care cu dreptatea Sa va arunca în prăpastie pe păcătoși și necredincioși… Vai lumii și vai păcătoșilor, căci nu va mai fi îndurare pentru ei!… Te văd, Christoase! Stelele cad ca o ploaie pe pământ, soarele se întunecă, pământul se deschide, căscând o prăpastie, morții învie, iar Tu pășești în sunete de chimvale, înconjurat de îngeri, printre tunete și trăsnete. Te văd și Te aud, o, Christoase!
Tăcu și, ridicând fața spre boltă, privea țintă la ceva îndepărtat și îngrozitor. Atunci, în catacombă se auzi un bubuit înăbușit, două, trei, zece. În orașul care ardea, șiruri întregi de case începuseră să se prăbușească cu zgomot. Creștinii însă, în marea lor majoritate, crezură că-i un semn din cer, că se apropie ceasul judecății. Credința în a doua venire a lui Christos pe pământ și în sfârșitul lumii era foarte răspândită printre ei, iar incendiul orașului îi dăduse o forță nouă. Frica de Dumnezeu cuprinse întreaga adunare. Numeroase voci începură să strige: „Ziua judecății!… Iată, vine!” Unii își acopereau fața cu mâinile, convinși că îndată pământul se va cutremura din temelii și că din adâncurile lui vor ieși monștrii iadului ca să se arunce asupra păcătoșilor. Alții strigau: „Christe, îndură-te! Răscumpărătorule, fii milostiv!”… Unii își mărturiseau cu voce tare păcatele, alții se îmbrățișau pentru ca în clipa supremă să aibă o inimă dragă lângă ei.
Erau însă și chipuri care nu exprimau teamă, ci beatitudine. Pe-alocuri, cuprinși de exaltare religioasă, unii începuseră să strige cuvinte neînțelese, în cine știe ce limbi necunoscute. Cineva, într-un colț întunecos, strigă: „Trezește-te, tu care dormi!” Deasupra tuturor, domina vocea lui Crispus: „Vegheați! Vegheați!”
În răstimpuri, se lăsa tăcere, parcă oamenii și-ar fi ținut respirația, așteptând să se întâmple miracolul. Atunci, se auzea bubuitul îndepărtat al cartierelor care se prăbușeau și iarăși răsunau gemete, rugăciuni, invocații: „Răscumpărătorule, îndură-te!” Din când în când, Crispus striga: „Lepădați-vă de bucuriile lumești, căci în curând nu veți mai avea pământ sub picioare! Lepădați-vă de iubirea pământească, fiindcă Domnul îi va pierde pe cei care și-au iubit nevestele și copiii mai mult decât pe El. Vai aceluia care a iubit o ființă omenească mai mult decât pe Creator! Vai celor bogați! Vai celor ce-au trăit în lux! Vai celor desfrânați! Vai soțului, soției și copilului!”
Deodată, un tunet mai puternic decât toate de până atunci zgudui cariera de piatră. Toți căzură cu fața la pământ, întinzând brațele în formă de cruce, ca prin acest semn să se apere de duhurile rele. Se lăsă liniștea. Se auzeau numai răsuflarea gâtuită de emoție a oamenilor, șoapte pline de spaimă: „Isus, Isus, Isus!” și ici și colo plâns de copii. Și deasupra acestei mulțimi prăbușite, o voce liniștită spuse:
— Pace vouă!
Era vocea Apostolului Petru, care intrase în grotă puțin mai înainte. La auzul glasului său, spaima se risipi într-o clipă, așa cum se risipește spaima turmei în mijlocul căreia apare păstorul. Oamenii se ridicau de la pământ, cei din apropiere începură să se închine la picioarele lui, căutând parcă apărare, iar el întinse mâinile spre ei și spuse:
— De ce vă temeți? Care dintre voi poate ști ce-l va aștepta, înainte de a sosi ceasul? Domnul a pedepsit cu foc Babilonul, dar voi sunteți curățați prin botez, păcatele voastre au fost răscumpărate de sângele Mielului, mila Lui a coborât peste voi și veți muri cu numele Lui pe buze. Pace vouă!
După cuvintele amenințătoare și necruțătoare ale lui Crispus, vorbele lui Petru veniră ca un balsam pentru cei de față. În locul fricii de Dumnezeu, pe suflete puse stăpânire dragostea pentru Dumnezeu. Oamenii îl regăsiră pe acel Christos pe care-l îndrăgiseră din povestirile apostolilor și nu mai așteptau un judecător nemilos, ci un miel blând și răbdător, a cărui bunătate întrecea de o sută de ori răutatea omenească. Un sentiment de ușurare cuprinse toată adunarea. Îmbărbătați, recunoscători Apostolului, începură să strige: „Suntem oile tale, călăuzește-ne!” Cei care se aflau în apropierea lui spuneau: „Nu ne părăsi în ziua pieirii!” și îngenuncheau la picioarele lui. Vinicius se apropie și, prinzându-l de poala mantiei, își plecă capul, spunând: „Stăpâne, salvează-mă! Am căutat-o prin fum și prin flăcări, și în învălmășeală, dar n-am găsit-o nicăieri, însă am credința că tu poți să mi-o redai.”
Petru îi puse mâna pe creștet:
— Crede — spuse el — și vino cu mine.
Note
{134} Zeul luminii și al adevărului în mitologia Iranului și a Indiei antice; cultul lui era răspândit în Imperiul Roman.