După spectacolul din grădinile împăratului, închisorile se goliră în mod simțitor. E drept că se mai prindeau încă și se mai întemnițau oameni bănuiți că ar recunoaște superstiția răsăriteană, însă hăituielile aduceau din ce în ce mai puține victime, abia atâtea de câte era nevoie pentru asigurarea spectacolelor de a doua zi. De altfel, jocurile s-apropiau de sfârșit. Poporul, sătul de sânge, se dovedea tot mai obosit, tot mai neliniștit din cauza purtării nemaiîntâlnite a condamnaților. Spaimele superstițiosului Vestinus tulburau mii de suflete. În mulțime, se povesteau lucruri tot mai ciudate despre răzbunarea zeului creștin. Frigurile de închisoare, care se răspândiseră și în oraș, intensificară teama generală. Înmormântările erau dese și oamenii își repetau la ureche că e nevoie de noi piacula pentru îmbunarea zeului necunoscut. În temple se depuneau jertfe lui Jupiter și Libitinei. În cele din urmă, în ciuda eforturilor lui Tigellinus și a susținătorilor săi, se răspândi tot mai mult convingerea că focul fusese pus din ordinul împăratului și că creștinii suferă nevinovați.
Tocmai de aceea Nero și Tigellinus nu încetau prigoana. Pentru liniștirea poporului se dădeau noi dispoziții cu privire la împărțirea grâului, vinului și uleiului. Fură acordate înlesniri pentru reconstruirea caselor, mari reduceri de taxe pentru proprietari. Fură date dispoziții referitoare la lărgirea străzilor, la materialele care trebuiau folosite în construcții, pentru a evita incendiile. Însuși împăratul lua parte la ședințele senatului și se sfătuia cu „părinții” pentru binele poporului, în schimb, niciun semn de îndurare nu se arăta pentru condamnați. Stăpânul lumii urmărea în primul rând să insufle poporului convingerea că pedepse atât de nemiloase nu-i pot lovi decât pe vinovați. Nici în senat nu se ridică nicio voce în favoarea creștinilor, căci nimeni nu voia să se expună mâniei împăratului, și, pe deasupra, oamenii care ținteau cu privirea mai departe în viitor susțineau că fundamentul statului roman s-ar clătina în fața noii credințe.
Atâta numai că muribunzii și morții erau dați familiilor, fiindcă dreptul roman nu se răzbuna pe morți. Pentru Vinicius era o ușurare gândul că, dacă Ligia va muri, o va îngropa în cavoul familiei, iar el are să odihnească alături de ea. Nu mai avea nicio speranță s-o salveze de la moarte și el însuși, desprins pe jumătate de viață, cufundat complet întru Christos, nu mai visa altă însoțire cu Ligia decât în veșnicie. Credința lui devenise totală. Veșnicia îi apărea ceva incomparabil mai real și mai adevărat decât existența trecătoare în care trăise până acum. Trecea prin adevărate stări extatice. Încă din timpul vieții se transformase într-o ființă aproape nematerială, care, tânjind după o eliberare definitivă, o dorea în același timp și pentru un alt suflet iubit. Își închipuia că atunci, amândoi, el și Ligia, se vor lua de mâini și vor urca la cer, unde Christos îi va binecuvânta și le va permite să locuiască într-o lumină liniștită, imensă, cum este lumina aurorei. Îl ruga doar pe Christos să o scutească pe Ligia de chinurile din circ și să-i îngăduie să adoarmă liniștită în închisoare, căci simțea cu toată certitudinea că și el va muri împreună cu ea. Gândea că în fața acestei mări de sânge n-are voie nici măcar să spere ca ea singură să fie salvată. Auzise de la Petru și Pavel că și ei trebuie să moară ca martiri. Vederea lui Chilon pe cruce îl convinse că moartea, chiar și cea de martir, poate fi dulce. O dorea să vină pentru ei amândoi, ca o schimbare mult așteptată a unei sorți triste și grele într-una mai bună.
Avea momente când simțea viața de dincolo de mormânt. Tristețea sufletelor lor se curăța tot mai mult de vechea amărăciune și se schimba treptat într-o abandonare liniștită în voia lui Dumnezeu. Vinicius, care înainte înota din greu împotriva curentului, luptând și chinuindu-se, acum se lăsa în voia valurilor, cu convingerea că ele au să-l poarte spre pacea veșnică. Ghicea că asemenea lui se pregătește și Ligia să moară, că, deși îi despart zidurile închisorii, sunt împreună, și zâmbea acestui gând ca unei fericiri.
Și, într-adevăr, sufletele lor trăiau aceeași stare, de parcă în fiecare clipă și-ar fi împărtășit toate gândurile. Nici Ligia nu mai nutrea nicio altă dorință și nici altă speranță, în afara vieții de dincolo de mormânt. Moartea îi apărea nu numai ca o eliberare din zidurile groaznice ale închisorii, din mâinile Cezarului și ale lui Tigellinus, nu numai ca o mântuire, dar și ca momentul cununiei cu Vinicius. În fața acestei convingeri nezdruncinate, toate celelalte își pierdeau importanța. După moarte, avea să înceapă pentru ea fericirea, așa că o aștepta cum așteaptă logodnica ziua nunții.
Șuvoiul acela nestăvilit de credință, care-i îndepărta de la viață și-i purta dincolo de mormânt pe mii dintre primii creștini, îl furase și pe Ursus. Multă vreme el nu se împăcase în inima lui cu ideea că Ligia are să moară, însă după ce zilnic pătrundeau prin zidurile închisorii vești despre cele ce se petrec în amfiteatre și în grădini, moartea îi apăru ca o soartă comună, inevitabilă, a tuturor creștinilor, și totodată izbăvirea lor, mai presus de orice fericire. În cele din urmă, nu mai îndrăzni să se roage la Christos ca s-o lipsească pe Ligia de această fericire sau să o întârzie cu mulți ani pentru ea. În sufletul său simplu de barbar își spunea că pentru fiica regelui ligienilor se cuvine mai mult și că va obține mai mult din fericirea cerească decât o mulțime întreagă de oameni din popor, din care făcea parte și el, și că în slava veșnică ea va fi așezată mai aproape de „Miel” decât alții. Auzise, ce-i drept, că în fața lui Dumnezeu toți sunt egali, însă în fundul sufletului nutrea convingerea că o fiică de comandant, și încă de comandant al tuturor ligienilor, nu poate fi ca o sclavă oarecare. Spera, de asemenea, că Christos o să-i permită s-o slujească în continuare. În ce-l privea pe el, nutrea doar o singură dorință ascunsă: să poată muri ca „Mielul” pe cruce. Asta i se părea o fericire atât de mare, încât, deși știa că la Roma sunt răstigniți cei mai mari criminali, aproape că nu îndrăznea să ceară în rugăciunile lui o asemenea moarte. Se gândea că, desigur, au să-l trimită să moară în colții fiarelor sălbatice. Aceasta era marea lui îngrijorare. De copil, crescuse în codrii nestrăbătuți, în vârtejul unor continue vânători, la care, datorită forței sale supraomenești, devenise renumit printre ligieni încă înainte de a ajunge bărbat. Era pentru el o îndeletnicire atât de plăcută, încât pe urmă, la Roma, când a trebuit să renunțe la ea, se ducea la vivarii și la amfiteatre pentru ca măcar să se uite la animalele cunoscute și necunoscute. Vederea lor trezea în el dorința irezistibilă de luptă și omor, iar acum se temea în sinea lui ca atunci când o fi să se întâlnească cu ele în amfiteatru, să nu-l cuprindă gânduri mai puțin demne de un creștin care trebuie să moară cuvios și răbdător. Se recomanda însă lui Christos, mângâindu-se cu alte gânduri, mai plăcute. Auzise că „Mielul” a declarat război puterilor iadului și duhurilor rele, printre care creștinii îi socoteau pe toți zeii păgâni. Se gândea că în războiul acela ar fi de folos „Mielului” și ar putea să-l servească mai bine decât alții, căci era convins că și sufletul lui e mai puternic decât sufletele altor martiri. De altfel, se ruga toată ziua, făcea servicii deținuților, îi ajuta pe supraveghetori și o liniștea pe prințesa lui, care regreta uneori că în scurta ei viață nu reușise să facă atâtea fapte bune câte a făcut renumita Thabita, de care-i povestise cândva apostolul Petru. Paznicii, care chiar și în închisoare se temeau de forța îngrozitoare a acestui uriaș, pentru care nu existau nici lanțuri, nici zăbrele suficient de tari, îl îndrăgiră în cele din urmă pentru blândețea lui. Adesea, uimiți de seninătatea lui, întrebau care-i cauza, iar el le răspundea cu o convingere nezdruncinată că viața adevărată îl așteaptă după moarte. Îl ascultau mirați, văzând pentru prima dată că în catacombele în care nu pătrunde soarele poate pătrunde fericirea. Iar când îi îndemna să creadă în „Miel”, unii dintre ei se gândeau la slujba lor amărâtă, căreia avea să-i pună capăt doar moartea.
Numai că la gândul morții îi cuprindea o altă teamă, fiindcă ei nu așteptau nimic de la ea, în timp ce uriașul acesta ligian și fata aceea ca o floare aruncată pe paiele închisorii mergeau spre ea cu bucurie, ca spre o poartă a fericirii.