Într-o seară, îl vizită pe Petronius senatorul Scevinus și începu cu el o discuție lungă despre vremurile grele în care trăiau amândoi și despre împărat. Vorbea însă atât de deschis, încât Petronius, deși era prieten cu el, deveni bănuitor. Se plângea că lumea merge strâmb și că nebunia și toate luate la un loc se vor termina, desigur, printr-un cataclism și mai distrugător decât incendiul Romei. Spunea că și curtenii sunt scârbiți, că Fenius Rufus, al doilea prefect al pretorienilor, suportă cu greu, numai din spirit de disciplină, conducerea odioasă a lui Tigellinus, că întreg neamul lui Seneca e profund nemulțumit de purtarea împăratului față de bătrânul magistru și față de Lucan. În cele din urmă, începu să vorbească de nemulțumirea poporului și chiar și a pretorienilor, dintre care Fenius Rufus a atras destul de mulți de partea sa.
— De ce-mi spui astea? — îl întrebă Petronius.
— Din grijă pentru împărat — răspunse Scevinus. — Am o rudă îndepărtată la pretorieni, care se numește Scevinus, ca și mine, și de la el știu ce se petrece în tabere. Nemulțumirea crește și acolo… Caligula, vezi tu, a fost și el nebun, și ai văzut ce s-a întâmplat! S-a găsit un Cassius Chaereas… A fost o faptă îngrozitoare și cu siguranță că nu-i nimeni printre noi care s-o aprobe. Totuși Chaereas a eliberat lumea de un monstru.
— Adică — răspunse Petronius — spui așa: „Eu nu-l aprob pe Chaereas, dar a fost un om cutezător și fie ca zeii să ne dea cât mai mulți ca el”.
Scevinus schimbă vorba și începu pe neașteptate să-l laude pe Pison. Îi lăudă neamul, noblețea, atașamentul față de soție și, în sfârșit, inteligența, calmul și calitatea rară de a se face iubit de oameni.
— Împăratul n-are copii — spuse el — și toți văd în Pison un urmaș. Fără îndoială că oricare l-ar ajuta din tot sufletul să ia puterea. Fenius Rufus îl iubește, neamul lui Seneca îi e devotat. Plautius Lateranus și Tullius Senecion ar sări și-n foc pentru el. De asemenea, și Natalis, și Subrius Flavius, și Sulpicius Asper, și Afranius Quinctianus, și chiar Vestinus.
— De la ultimul, Pison n-o să tragă cine știe ce folos — răspunse Petronius. Vestinus se teme și de propria-i umbră.
— Vestinus se teme de vise și spirite — răspunse Scevinus — însă e un om curajos, pe care vor pe merit să-l numească consul. N-ar trebui să-l desconsideri pentru superstițiile lui. În adâncul sufletului este împotriva persecutării creștinilor, iar după câte știu, și tu ai tot interesul ca nebuniile astea să înceteze.
— Nu eu am interesul, ci Vinicius — spuse Petronius. — Pentru Vinicius aș vrea să salvez o fată, însă nu pot, pentru că am căzut în dizgrația lui Ahenobarbus.
— Cum asta? Nu observi că împăratul se apropie din nou de tine și începe să discute cu tine? Și am să-ți spun și de ce. Se gândește iarăși la călătoria în Achaia, unde urmează să declame cântece grecești compuse de el însuși. Arde de dorința acestei călătorii și în același timp tremură, gândindu-se la firea ironică a grecilor. E convins că-l așteaptă sau cel mai mare triumf, sau cel mai mare insucces. Are nevoie de un sfetnic bun și știe că mai bun decât tine nu poate găsi. Asta-i cauza pentru care reintri în grații.
— Lucan m-ar putea înlocui.
— Barbă-Arămie îl urăște și-n gândul lui i-a jurat moartea. Caută numai un pretext. Întotdeauna are nevoie de pretexte pentru a salva aparențele. Lucan știe că trebuie să se grăbească.
— Pe Castor! — zise Petronius. — Se poate. Însă aș mai avea o posibilitate să revin rapid în grații.
— Care?
— Să-i comunic lui Barbă-Arămie ce mi-ai spus adineauri.
— Eu n-am spus nimic! — strigă Scevinus, tulburat.
Însă Petronius îi puse o mână pe umăr:
— L-ai numit nebun pe Cezar, ai pomenit de venirea lui Pison pe tron și ai spus: „Lucan știe că trebuie să se grăbească”. Cu ce vreți să vă grăbiți, carissime?
Scevinus păli. Un timp se priviră ochi în ochi.
— N-ai să-i comunici.
— Pe șoldurile zeiței Cipris! Ce bine mă cunoști! Nu! N-am să-i comunic. N-am auzit nimic, dar nici nu vreau să aud nimic… Înțelegi? Viața e prea scurtă ca să merite să întreprinzi ceva. Te rog doar să-l vizitezi azi și pe Tigellinus și să discuți cu el tot așa de mult despre orice vei vrea.
— De ce?
— Dacă vreodată Tigellinus îmi va spune: „Scevinus a fost la tine”, să-i pot răspunde: „În aceeași zi a fost și la tine”.
Scevinus, auzind asta, frânse bastonul de fildeș pe care-l avea în mână și spuse:
— Fie ca relele să se ducă odată cu bastonul ăsta. Azi voi fi la Tigellinus, apoi la banchet la Nerva. Ai să fii și tu, nu-i așa? În orice caz, la revedere pe poimâine în amfiteatru, când vor da reprezentație ultimii creștini!… La revedere!
— Poimâine — repetă Petronius când rămase singur. — Deci nu-i timp de pierdut. Ahenobarbus are într-adevăr nevoie de mine în Achaia. Poate că are să țină seamă de mine.
Se hotărî să încerce ultima șansă.
La banchet la Nerva, împăratul însuși ceru ca Petronius să stea în fața lui. Voia să vorbească cu el despre Achaia și despre reprezentația cu cele mai mari perspective de succes. Îl interesau mai ales atenienii, de care se temea. Ceilalți curteni ascultau discuția foarte atenți, pentru ca, prinzând fărâme din părerile lui Petronius, să le expună mai târziu drept ale lor.
— Am impresia că până acum n-am mai trăit — spuse Nero — și că abia în Grecia mă voi naște!
— Te vei naște pentru o nouă glorie și pentru nemurire — răspunse Petronius.
— Sunt convins că așa va fi și că Apollo nu se va dovedi invidios. Dacă voi avea succes, am să-i ofer o hecatombă, cum n-a mai primit niciun zeu până acum.
Scevinus începu să recite o poezie din Horatius:
Sic te diva Cypri,
sic fratres Helenae, lucida sidera,
ventorumque regat pater{159}…
— Corabia ne așteaptă la Neapolis — spuse împăratul.
Atunci Petronius se ridică și, privindu-l pe Nero drept în ochi, spuse:
— Permite, divine, ca mai întâi să fac o petrecere de nuntă la care să te invit pe tine înaintea altora.
— Nuntă? A cui? — întrebă Nero.
— A lui Vinicius cu fiica regelui ligienilor și ostateca ta. Adevărat că-i în închisoare acum, însă, mai întâi de toate, ca ostatecă, nu poate fi întemnițată, iar în al doilea rând, ai permis tu însuți lui Vinicius s-o ia de nevastă. Deoarece hotărârile tale, ca ale lui Zeus, sunt irevocabile, vei porunci să fie eliberată din închisoare, iar eu o voi da mirelui.
Sângele rece și siguranța cu care vorbea Petronius îl intimidară pe Nero, care se intimida ori de câte ori îi vorbea cineva pe tonul acesta.
— Știu — răspunse, plecând ochii. — M-am gândit la ea și la uriașul care l-a sugrumat pe Croton.
— În cazul acesta, sunt amândoi salvați — răspunse calm Petronius.
Tigellinus îi sări în ajutor stăpânului său.
— Ea-i în închisoare din voia împăratului și tu însuți, Petronius, ai spus că hotărârile lui sunt irevocabile.
Toți cei de față, cunoscând povestea lui Vinicius și a Ligiei, știau perfect despre ce-i vorba, așa că tăcură, curioși să vadă cum se va termina discuția.
— Ea-i în închisoare împotriva voinței împăratului și din greșeala ta, fiindcă nu cunoști legile popoarelor — răspunse Petronius apăsat. — Tu, Tigellinus, ești un om naiv, dar cred că n-ai să afirmi că ea a dat foc Romei, căci, chiar dac-ai afirma asta, împăratul nu te-ar crede.
Nero își revenise. Clipea des din ochii lui miopi, cu o expresie de extremă răutate pe față.
— Petronius are dreptate — spuse el.
Tigellinus îl privi, mirat.
— Petronius are dreptate — repetă Nero. — Mâine i se vor deschide porțile închisorii, iar despre petrecerea de nuntă vom discuta poimâine în amfiteatru.
„Am pierdut din nou”, se gândi Petronius. Întorcându-se acasă, era atât de sigur de moartea Ligiei, încât a doua zi trimise la amfiteatru un libert de încredere să cadă la învoială cu administratorul de la spoliarum pentru eliberarea cadavrului ei, pe care voia să-l dea lui Vinicius.
Note
{159} Astfel pe tine, puternică stăpână a Ciprului,/ Astfel pe frații Elenei, stele luminoase,/și tatăl vânturilor conduce…