Capitolul IV

Și Petronius s-a ținut de cuvânt.

A doua zi după vizita sa la Chrysothemis, a dormit, ce-i drept, toată ziua, seara însă a poruncit să fie dus la Palatin, unde a avut cu Nero o discuție intimă, în urma căreia, a treia zi, în fața casei lui Plautius a apărut un centurion însoțit de peste zece soldați pretorieni.

Vremurile erau nesigure și îngrozitoare. De cele mai multe ori, acești trimiși erau vestitorii morții. Așa că în momentul când centurionul a lovit cu ciocanul în poarta lui Aulus și paznicul a anunțat că în atrium sunt soldați, spaima a cuprins întreaga casă. Familia l-a înconjurat imediat pe bătrânul comandant, căci nimeni nu se îndoia că pericolul îl amenință în primul rând pe el. Pomponia îl cuprinse cu brațele pe după gât, lipindu-se strâns la pieptul lui, în timp ce buzele-i învinețite se mișcau repede, șoptind cuvinte neînțelese. Ligia, palidă la față ca giulgiul, tot săruta mâna bătrânului; micul Aulus se agăța de toga lui; de pe coridoare, din camerele de la etaj, destinate slujitorilor, din încăperea servilor, din baie, din camerele boltite de jos, din întreaga casă începură să se scurgă pâlcuri de sclavi și sclave. Se auzeau țipete: „Heu, heu, me miserum{60}!” Femeile începură să bocească; unele își zgâriară obrajii, acoperindu-și capul cu năframele.

Numai bătrânul comandant, obișnuit de atâția ani să privească moartea drept în față, rămase liniștit. Chipul lui cu profil vulturesc era înmărmurit de parcă ar fi fost cioplit în piatră. După ce-i potoli pe slujitori, poruncindu-le să se risipească, zise:

— Dă-mi drumul, Pomponia. Dacă mi-a sunat ceasul, o să mai avem timp să ne luăm rămas bun.

Și o dădu ușor la o parte. Ea răspunse:

— O, Aulus! Să dea Dumnezeu ca soarta noastră să fie aceeași.

Apoi, căzând în genunchi, începu să se roage cu înflăcărarea pe care ți-o dă numai teama pentru ființa iubită.

Aulus trecu în atrium, unde-l aștepta centurionul. Era bătrânul Caius Hasta, care luptase sub comanda lui în războaiele din Britania.

— Salut, comandante! — zise acesta. — Îți aduc poruncă și salutări din partea Cezarului. Iată aici tăblițele și semnul că vin în numele lui.

— Mulțumesc împăratului pentru salutări, cât despre poruncă, o voi îndeplini — răspunse Aulus. — Salut, Hasta, spune cu ce poruncă vii.

— Aulus Plautius — începu Hasta —, împăratul a aflat că în casa ta se află fiica regelui ligienilor, pe care acel rege, încă în timpul vieții divinului Claudius, a dat-o în mâna romanilor drept chezășie că granițele imperiului nu vor fi niciodată încălcate de către ligieni. Divinul Nero îți este recunoscător, o, comandante, pentru că atâția ani i-ai oferit adăpost, dar, nevrând să-ți mai împovăreze casa și de asemenea știind că fata, ca ostatecă, trebuie să stea în grija personală a împăratului, precum și a senatului, îți poruncește s-o predai în mâinile mele.

Aulus era prea soldat și un bărbat prea călit ca să-și trădeze nemulțumirea față de ordinul împăratului. Totuși o cută de bruscă mânie și durere i se ivi pe frunte. Această încruntare făcea cândva să tremure legiunile britane. Chiar și acum, pe fața lui Hasta se oglindi spaima. În momentul de față, Aulus Plautius se simțea dezarmat în fața ordinului. O vreme se uită la tăblițe, la pecetea imperială, după care, ridicând ochii spre bătrânul centurion, zise calm:

— Așteaptă, Hasta, în atrium, până îți va fi predată ostateca.

După aceste cuvinte, se duse la capătul celălalt al casei, în sala numită oecus, unde îl așteptau, neliniștiți și stăpâniți de teamă, Pomponia Graecina, Ligia și micul Aulus.

— Nimeni nu-i amenințat nici cu moartea, nici cu exilul în vreo insulă îndepărtată — zise el. — Totuși trimisul Cezarului este vestitorul unei nenorociri. E vorba de tine, Ligia.

— De Ligia? — strigă Pomponia, mirată.

— Da — răspunse Aulus.

Și, întorcându-se spre fată, continuă:

— Ligia, ai fost crescută în casa noastră ca propriul nostru copil, iar eu și Pomponia te iubim ca pe o fiică. Tu însă știi că nu ești fiica noastră. Ești ostatecă dată de poporul tău Romei. E obligația Cezarului să-ți poarte de grijă. Iată că acum Cezarul te ia din casa noastră.

Comandantul vorbea liniștit, dar cu o voce ciudată, neobișnuită. Ligia asculta cuvintele lui, clipind din ochi, de parcă n-ar fi înțeles despre ce-i vorba. Obrajii Pomponiei păliseră. În ușa care dădea din coridor în oecus apărură iarăși fețe speriate de sclave.

— Ordinul împăratului trebuie îndeplinit — zise Aulus.

— Aulus! — strigă Pomponia, strângând-o la piept pe fată, ca și cum ar fi voit să o apere. — Pentru ea ar fi mai bine să moară.

Iar Ligia, cuibărindu-se la pieptul ei, repeta mereu: „Mamă! Mamă!”, neputând să rostească alte cuvinte printre hohotele de plâns.

Pe fața lui Aulus apăru din nou expresia de mânie și durere.

— Dac-aș fi singur pe lume — zise el, încruntat —, n-aș da-o vie. Și rudele mele ar fi putut încă astăzi să aducă jertfe pentru noi lui Jupiter Liberatorul… însă n-am dreptul să te pierd pe tine și pe copilul nostru, care poate să apuce vremuri mai bune… Am să mă duc chiar astăzi la împărat și am să-l implor să schimbe ordinul. Dacă are să mă asculte — nu știu. Până atunci, Ligia, mergi sănătoasă și să știi că și eu, și Pomponia am binecuvântat ziua în care ai venit în casa noastră.

Zicând acestea, îi puse mâna pe creștet. Deși se străduia să-și păstreze calmul, în clipa când Ligia îl privi cu ochii scăldați în lacrimi și, luându-i mâna, începu să i-o sărute, în glasul lui tremură o durere profundă, părintească.

— Adio, bucuria și lumina ochilor noștri! — zise el.

Se întoarse repede și porni către atrium, ca să nu se lase învins de emoția nedemnă de un roman și de un oștean.

În acest timp, Pomponia o conduse pe Ligia în cubiculum, încercând s-o liniștească. Cuvintele pe care i le spunea ca s-o îmbărbăteze și să-i dea curaj răsunau ciudat în casa aceasta în care, alături, în încăperea vecină, se mai aflau încă lararium-ul{61} și altarul pe care Aulus Plautius, credincios vechilor obiceiuri, aducea jertfe zeilor casei.

Iată că venise clipa încercării. Cândva, Virginius{62} străpunsese pieptul propriei sale fiice, ca s-o salveze din mâinile lui Appius. Mai înainte încă, Lucreția{63} își luase de bunăvoie viața după ce fusese dezonorată. Casa împăratului era o vizuină a dezmățului, a răului, a crimei. „Dar noi, Ligia, știm de ce nu ne este îngăduit să ne luăm viața cu mâna noastră!…” Da! Legea pe care o urmau amândouă era alta, mai mare, mai sfântă și le îngăduia să se apere de rău și dezonoare, chiar dacă ar fi trebuit să plătească cu viața sau să îndure chinuri. Cine iese curat din lăcașul stricăciunii are un merit cu atât mai mare. Și pământul este un asemenea lăcaș, dar din fericire viața este numai o clipită și urmează viața de dincolo de mormânt, acolo unde nu mai guvernează Nero, ci Mila și unde în loc de durere este bucurie, iar în loc de lacrimi, fericire.

După aceea începu să vorbească despre sine. Da! Este împăcată cu soarta, dar în sufletul ei mai ascunde răni nevindecate. Iată, în fața ochilor lui Aulus mai stăruie negura, asupra lui încă nu s-a revărsat izvorul luminii. Nici pe fiul ei n-are voie să-l crească în legea Adevărului. Când se gândește că situația aceasta poate să dureze până la sfârșitul vieții și că poate să sosească clipa despărțirii de cei dragi, de o sută de ori mai grea și mai îngrozitoare decât această despărțire trecătoare, de care sunt acum amândouă îndurerate — nici nu-și poate închipui că ar putea să fie fericită fără ei, chiar și în cer. Multe nopți a plâns, multe nopți a petrecut în rugăciuni, cerșind îndurarea și mila. Își încredințează însă durerea lui Dumnezeu — și așteaptă cu încredere. Iar acum, când o lovește o nouă nenorocire, când ordinul tiranului îi răpește o ființă dragă, pe care Aulus o numise lumina ochilor, nu se descurajează totuși și are credința că există o putere mai mare decât cea a lui Nero și că Mila este mai puternică decât răutatea acestuia.

Strânse la piept cu dragoste căpșorul fetei. Aceasta alunecă ușor la picioarele ei și, ascunzându-și fața în faldurile peplum-ului ei, rămase un timp în tăcere. Când se ridică din nou, pe fața ei se vedea o oarecare liniște.

— Mă doare că sunt despărțită de tine, mamă, de tata și de fratele meu, însă știu că împotrivirea n-ar ajuta la nimic și v-aș pierde pe toți. În schimb, îți promit că în casa Cezarului n-am să uit niciodată cuvintele tale.

O mai îmbrățișă o dată, apoi, întorcându-se în oecus, își luă rămas bun de la micul Plautius, de la bătrânul grec care le era profesor, de la slujitoarea care o îmbrăca și care-i fusese cândva doică și de la toți sclavii.

Unul dintre ei, un ligian înalt și lat în spate, pe care în casă îl numeau Ursus și care venise împreună cu mama Ligiei, cu ea și cu alți slujitori în tabăra romanilor, căzu acum la picioarele ei, apoi se plecă la picioarele Pomponiei, spunând:

— O, domina! Îngăduiți-mi să merg cu stăpâna mea s-o slujesc și să veghez asupra ei în casa Cezarului.

— Nu ești slujitorul nostru, ci al Ligiei — răspunse Pomponia Graecina —, dar au să te lase oare să treci prin porțile împărătești? Și în ce mod ai să reușești să veghezi asupra ei?

— Nu știu, domina, știu numai că fierul se fărâmă în mâinile mele ca lemnul…

Aulus Plautius, care sosise în acest moment în încăpere, aflând despre ce este vorba, nu numai că nu se împotrivi dorinței lui Ursus, dar declară că nici nu au dreptul să-l oprească. Ei o trimit pe Ligia ca pe un zălog pe care-l cere împăratul și deci sunt obligați să-i trimită suita care trece odată cu ea sub ocrotirea împăratului. Spunând asta, îi mai șopti Pomponiei că sub pretextul suitei poate să dea atâtea sclave câte consideră ea de cuviință, căci centurionul nu poate refuza să le primească.

Pentru Ligia asta era o consolare, iar Pomponia de asemenea era bucuroasă că o poate înconjura de servitori după alegerea ei. Așa că, în afară de Ursus, îi mai dădu pe bătrâna doică, două fete din Cipru pricepute la pieptănat și două fete germane, băieșițe. Alegerea ei căzuse exclusiv asupra adepților noii religii, căci și Ursus o recunoscuse de câțiva ani, așa că Pomponia putea conta pe fidelitatea acestor slujitori și totodată se bucura la gândul că grăunțele adevărului vor fi semănate în casa Cezarului.

Scrise câteva cuvinte libertei lui Nero, Acteea, cerându-i s-o ocrotească pe Ligia. E adevărat că Pomponia nu o văzuse la întrunirile adepților noii religii, auzise însă de la dânșii că Acteea nu refuză niciodată să-i ajute și că citește cu aviditate scrisorile lui Pavel din Tars. Mai aflase, de altfel, că tânăra libertă trăiește într-o veșnică melancolie, că se deosebește de toate femeile din casa lui Nero și că îndeobște e cunoscută ca geniul bun al palatului.

Hasta primi el însuși să-i înmâneze scrisoarea Acteii. Considerând de asemenea normal ca o fiică de rege să aibă suită de slugi, nu se împotrivi să le ia la palat, mai degrabă se miră de numărul lor mic. Îi rugă doar să se grăbească, ca să nu fie învinuit de lipsă de zel în îndeplinirea ordinului. Ora despărțirii sosi.

Ochii Pomponiei și ai Ligiei se umplură din nou de lacrimi; Aulus așeză încă o dată mâna pe capul fetei și, după o clipă, soldații o conduseră pe Ligia spre casa împăratului, în timp ce micul Aulus, vrând să-și apere sora, țipa, amenințând cu pumnii lui mici pe centurion.

Bătrânul comandant porunci să i se pregătească lectica și se închise cu Pomponia în galeria de lângă oecus, unde-i spuse:

— Ascultă-mă, Pomponia. Mă duc la împărat, deși cred că-i în zadar. Și, deși cuvântul lui Seneca nu mai înseamnă nimic pentru el, am să trec și pe la Seneca. Azi au mai mare greutate Sofronius, Tigellinus, Petronius sau Vatinius… În ceea ce-l privește pe Cezar, el poate că n-a auzit niciodată de poporul ligienilor, iar dacă a cerut predarea Ligiei ca ostatecă este pentru că cineva i-a sugerat s-o facă și e ușor de ghicit cine a putut s-o facă.

Iar ea, ridicând ochii spre el, întrebă:

— Petronius?

— Da.

Se lăsă o clipă de tăcere, după care comandantul continuă:

— Iată ce înseamnă să lași să-ți treacă pragul vreunul din oamenii aceștia lipsiți de respect și conștiință. Blestemată fie clipa în care Vinicius a intrat în casa noastră! El l-a adus la noi pe Petronius. Vai de Ligia, căci ei nu caută ostatecă, ci o amantă.

De mânie, de furie neputincioasă și de durere după copilul adoptiv, vocea lui deveni și mai șuierătoare ca de obicei. O vreme luptă cu sine însuși și numai pumnii care i se strângeau convulsiv trădau cât de grea este lupta aceasta interioară.

— M-am închinat până acum zeilor — spuse el —, dar în clipa asta cred că nu ei veghează asupra lumii și că stăpânește doar unul singur, rău, nebun, monstruos, pe nume Nero.

— Aulus! — zise Pomponia. — Nero nu este decât un pumn de țărână în fața lui Dumnezeu.

Dar el începu să se plimbe cu pași mari încoace și-ncolo pe mozaicul galeriei. În viața lui existaseră fapte mari, dar nu existaseră mari nenorociri, așa că nu era învățat cu ele. Bătrânul ostaș se atașase de Ligia mai mult decât își dăduse seama și acum nu putea să se împace cu gândul că a pierdut-o. În afară de asta, se simțea umilit. Îl lovise mâna pe care o disprețuise, dar totodată simțea că față de puterea ei forțele lui nu valorează nimic.

Când însă, în cele din urmă, reuși să-și stăpânească mânia care-i tulbura gândurile, spuse:

— Nu cred că Petronius s-o fi luat de la noi pentru împărat, căci n-are motive să se strice cu Poppea. Deci — ori pentru el, ori pentru Vinicius… Am s-o aflu încă astăzi.

După o clipă, lectica îl purtă spre Palatin, în timp ce Pomponia, rămânând singură, se duse la micul Aulus, care nu mai contenea cu plânsul după sora lui și cu amenințările împotriva Cezarului.

Note

{60} Vai, vai, nenorocitul de mine!

{61} Loc special în casele celor bogați, în care se aflau efigiile zeilor lari, protectori ai casei.

{62} Centurion roman, care, pentru a-și salva fiica răpită de decemvirul Appius, a preferat să o ucidă.

{63} Soția lui Tarquinius Collatinus, care, dezonorată de Sextus, fiul lui Tarquinius Superbus, regele Romei, s-a sinucis în fața soțului și a tatălui său, cerând răzbunare. Conform legendei, aceasta a provocat revolta ce a dus la răsturnarea regalității.