Timp de trei zile, adică mai degrabă de trei nopți, nimic nu le tulbură liniștea. Când obișnuitele treburi din închisoare — constând în alegerea morților de cei vii și a celor grav bolnavi de cei sănătoși — se terminau și când paznicii obosiți se culcau pe coridoare, Vinicius intra în beciul în care era Ligia și rămânea acolo până când zorile pătrundeau prin gratiile ferestrei. Ea își rezema capul de pieptul lui și discutau cu voci șoptite despre dragoste și moarte. Amândoi, fără să vrea, în gânduri și în discuții, chiar în dorințele și speranțele lor, se îndepărtau tot mai mult de viață și pierdeau sentimentul că trăiesc. Erau ca niște oameni care, îndepărtându-se cu corabia de țărm, nu mai văd malul și se afundă cu încetul în infinit. Amândoi se schimbau treptat în niște duhuri triste, îndrăgostite unul de altul și de Christos și gata să-și ia zborul. Numai când și când inima lui era pustiită de durere ca de vifor, iar uneori sclipea, ca un fulger, speranța născută din iubire și din credința în mila Celui Răstignit, însă, cu fiecare zi ce trecea, se despărțea și el tot mai mult de pământ și se lăsa în voia morții. Dimineața, când ieșea din închisoare, se uita la lume, la oraș, la cunoscuți și la forfota vieții, ca într-un vis. Totul îi părea străin, îndepărtat, deșert și mărunt. Încetase chiar să-l mai sperie grozăvia chinurilor, deoarece avea senzația că acesta-i un lucru prin care se poate trece, fără să-l iei în seamă. Amândoi aveau impresia că a început să-i învăluie veșnicia. Discutau despre dragoste: cum se vor iubi și cum vor trăi împreună, însă numai dincolo de mormânt. Chiar dacă se mai gândeau uneori la lucrurile pământești, se gândeau ca niște oameni care, pregătindu-se pentru o călătorie lungă, discută despre pregătirile de drum. De altfel, îi înconjura o liniște nețărmurită, parc-ar fi fost două coloane uitate undeva într-un pustiu. Nu mai doreau decât să nu fie despărțiți de Christos. Când fură convinși că n-are să se întâmple asta, se îndrăgostiră de El ca de ceea ce avea să-i unească, ca de o fericire și o pace infinite. Aflându-se încă pe pământ, ei se scuturau de colbul pământului. Sufletele lor deveneau pure ca lacrima. Sub amenințarea morții, în mizerie și în suferință, în bârlogul închisorii, începu pentru ei cerul, căci ea îl lua de mână și-l conducea la izvorul veșnic al vieții, ca și cum ar fi cunoscut mântuirea și-ar fi ajuns sfântă.
Petronius se mira, văzând pe fața lui Vinicius un calm tot mai așezat și niște ciudate străluciri în ochi, pe care nu le observase înainte. Uneori, bănuia că Vinicius a găsit vreo soluție salvatoare și-i părea rău că nu-i comunică și lui taina speranțelor sale.
În cele din urmă, nemaiputând răbda, îi spuse:
— Acum arăți altfel. Nu păstra secrete față de mine, căci vreau și pot să-ți fiu de folos. Ai aranjat ceva?
— Am aranjat — răspunse Vinicius. — Dar tu nu poți să-mi mai fii de folos. După moartea ei, eu am să recunosc că sunt creștin și am să merg după ea.
— Deci n-ai nicio speranță?
— Ba da, am. Christos are să mi-o dea înapoi și n-o să mă mai despart de ea niciodată!
Petronius începu să se plimbe prin atrium cu o expresie de dezamăgire și nedumerire pe față. Apoi spuse:
— Pentru asta nu-i nevoie de Christos al vostru, căci același serviciu ți-l poate face și Thanatos{158} al nostru.
Vinicius zâmbi trist și spuse:
— Nu, dragul meu, dar tu nu vrei să înțelegi asta.
— Nu vreau și nu pot — răspunse Petronius. — Acum nu-i timp de discuții, dar îți amintești ce-ai spus când n-am reușit s-o răpim din Tullianum? Eu pierdusem orice speranță, iar tu mi-ai spus când ne-am întors acasă: „Eu am credința că Christos mi-o poate da înapoi”. Să ți-o dea. Dacă arunc o cupă de preț în mare, nu mi-o poate da înapoi niciunul din zeii noștri, iar dacă nici al vostru nu-i mai bun, atunci nu știu de ce-ar trebui să-l cinstesc pe el mai mult decât pe cei vechi.
— Dar El are să mi-o redea — răspunse Vinicius.
Petronius dădu din umeri.
— Știi că mâine creștinii au să lumineze grădinile Cezarului?
— Mâine? — întrebă Vinicius.
În fața acestei realități atât de apropiate și de cumplite, inima îi tresări de durere și de spaimă. Se gândi că poate asta va fi ultima noapte pe care o va putea petrece cu Ligia, așa că, luându-și rămas bun de la Petronius, se duse repede la paznic să-și ia tessera.
Însă aici îl aștepta o dezamăgire. Paznicul nu mai voia să-i dea semnul.
— Iartă-mă, stăpâne. Am făcut pentru tine tot ce-am putut, dar nu pot să-mi primejduiesc viața. În noaptea asta, urmează să fie duși creștinii în grădinile împăratului. În închisoare o să fie plin de soldați și de slujbași. Dacă te-ar recunoaște, aș pieri și eu, și copiii mei.
Vinicius înțelese că-i zadarnic să insiste. Mai pâlpâia un sâmbure de speranță: poate soldații care-l văzuseră în serile anterioare au să-i dea drumul și fără semn, așa că, odată cu lăsarea nopții, se îmbrăcă, după obicei, în tunică de in, își înfășură capul în cârpă și se duse la poarta închisorii.
În ziua aceea însă, semnele se controlau mai atent decât de obicei și, pe deasupra, centurionul Scevinus, ostaș aspru și devotat cu trup și suflet împăratului, îl recunoscu pe Vinicius.
Poate că totuși, sub platoșa de fier, mai tresărea în pieptul lui o undă de milă pentru suferința oamenilor. În loc să lovească cu lancea în scut, în semn de alarmă, îl trase pe Vinicius la o parte și-i spuse:
— Întoarce-te acasă. Te-am recunoscut, dar am să tac, fiindcă nu vreau să te dau pierzării. Nu pot să-ți dau drumul să intri, dar întoarce-te și fie ca zeii să-ți trimită mângâiere!
— Nu poți să-mi dai drumul — spuse Vinicius — dar permite-mi să rămân aici și să-i văd pe cei ce vor fi luați.
— Ordinul meu nu oprește asta — răspunse Scevinus.
Vinicius rămase lângă poartă, așteptând să fie scoși cei condamnați. În cele din urmă, pe la miezul nopții, se deschiseră larg porțile închisorii și apărură șiruri întregi de deținuți: bărbați, femei și copii, înconjurați de detașamente înarmate de pretorieni. Noaptea era foarte luminoasă, cu lună plină, așa că puteau fi deosebite nu numai statura, ci și fețele nefericiților. Mergeau perechi, într-un convoi lung, sumbru, în liniștea întreruptă doar de zăngănitul armurilor ostașilor. Fuseseră scoși atât de mulți, încât se părea că toate pivnițele au rămas goale.
În capătul convoiului, Vinicius îl văzu pe medicul Glaucus. Nici Ligia, nici Ursus nu erau printre condamnați.
Note
{158} Zeul morții la grecii antici.