Ursus scotea apă din bazin, trăgând două amfore legate de o frânghie și cântând în surdină un cântec ciudat, ligian. Privea la Ligia și Vinicius, care străluceau albi ca două statui printre chiparoșii din grădina lui Linus. Nicio adiere de vânt nu clintea veșmintele lor. Se lăsase înserarea, și în umbra vineție ei discutau, ținându-se de mână.
— Nu ți se poate întâmpla nimic rău, Marcus, că ai părăsit Antium fără știrea împăratului? — întrebă Ligia.
— Nu, draga mea — răspunse Vinicius. — Împăratul a anunțat că se închide pentru două zile cu Terpnos ca să compună noi cântece. Când vine inspirația, nu mai știe de nimeni și de nimic. Și-apoi, ce contează împăratul, când sunt lângă tine și te pot privi? Mi-era prea dor. În ultimele nopți, mă părăsise și somnul. Adesea, când ațipeam răzbit de oboseală, tresăream, trezindu-mă brusc cu sentimentul că te amenință un pericol. Uneori, visam că mi-au fost furați caii de schimb care trebuie să mă aducă de la Antium la Roma. Am parcurs acum drumul ăsta mai repede decât cel mai rapid curier împărătesc. Nu mai puteam să rezist fără tine. Prea mult te iubesc, draga, scumpa mea!
— Știam c-ai să vii. La rugămintea mea, Ursus a dat de două ori fuga până la Carinae, să întrebe acasă la tine dacă n-ai venit. Linus râdea de mine și Ursus la fel.
Într-adevăr, se vedea că așteptase venirea lui. În locul mohorâtului veșmânt purtat de obicei, îmbrăcase o stola albă, de sub ale cărei falduri brațele și capul ei răsăreau ca niște ghiocei de sub zăpadă. Câteva anemone roze îi împodobeau părul.
Vinicius îi sărută mâna. Se așezară pe o bancă de piatră printre frunzele de viță sălbatică. Rezemându-se umăr de umăr, tăceau, privind asfințitul, ale cărui ultime raze se oglindeau în ochii lor.
Farmecul serii calme puse stăpânire treptat pe ei.
— Ce liniște-i aici și ce minunată-i lumea! — spuse Vinicius cu o voce molcomă. — Ce seară senină se lasă! Mă simt atât de fericit cum n-am fost niciodată în viață! Spune-mi, Ligia, ce poate însemna asta? Eu nu mi-am închipuit niciodată că ar putea exista o asemenea dragoste. Credeam că nu-i decât foc în sânge și dorință. Abia acum îmi dau seama că poți să iubești cu fiecare picătură de sânge, cu fiecare suflare, și totuși să te simți liniștit de parcă somnul și moartea ar domni în sufletul tău. E ceva nou pentru mine. Mă uit la liniștea pomilor aceștia și am senzația că ea izvorăște din sufletul meu. Abia acum înțeleg că poate exista o fericire despre care oamenii n-au știut până acum. Abia acum înțeleg de ce și tu, și Pomponia Graecina sunteți atât de senine… Da! Asta ți-o dă Christos…
Ea își lipi obrazul de umărul lui și zise:
— Dragul meu Marcus…
Și amuți. Bucuria, recunoștința, ideea că este liberă să iubească îi luaseră graiul. Emoția îi umplu ochii de lacrimi. Vinicius cuprinse cu brațul trupul ei firav și o strânse la piept, spunând:
— Ligia! Să fie binecuvântată clipa când am auzit prima dată numele Lui.
Ea răspunse încet:
— Te iubesc, Marcus.
Tăcură amândoi din nou, muți de bucurie. În chiparoși se stingeau ultimele raze ale zilei. Peste grădină începu să cearnă lumina de argint a lunii. După un timp, Vinicius vorbi:
— Știu… De cum am intrat aici, de cum ți-am sărutat mâinile dragi, am citit în ochii tăi întrebarea dacă am pătruns învățătura divină pe care o recunoști tu și dacă am fost botezat. Nu! Încă nu sunt botezat, dar știi oare, floarea mea, de ce? Pavel mi-a spus: „Eu te-am convins că Dumnezeu a venit pe lume și s-a lăsat răstignit pentru mântuirea lumii, dar în izvorul binefăcător al harului să te purifice Petru, primul care a întins mâna asupra ta, primul care te-a binecuvântat”. Am vrut, scumpa mea, să asiști și tu la botezul meu și nașă să-mi fie Pomponia. De aceea încă nu sunt botezat, deși cred în Mântuitor și în dulcea lui învățătură. Pavel m-a convins, m-a convertit. Putea oare să se întâmple altfel? Cum să nu cred că Christos a venit pe lume, de vreme ce așa spune Petru, care i-a fost învățăcel, și Pavel, căruia i s-a arătat? Cum să nu cred că a fost zeu, de vreme ce a înviat din morți? Doar a fost văzut și în oraș, și pe malul lacului, și pe munte, și L-au văzut oameni a căror gură n-a cunoscut minciuna. Eu am crezut în asta încă de când l-am auzit pe Petru în Ostrianum, căci încă de atunci mi-am zis: „În toată lumea, orice om ar putea minți mai degrabă decât acesta care zice: «Am văzut!»”. Dar m-am temut de religia voastră. Îmi închipuiam că ea mi te răpește. Credeam că ea nu recunoaște nici înțelepciunea, nici frumusețea, nici fericirea. Azi însă, când am cunoscut-o, ce fel de om aș fi dacă n-aș vrea ca pe pământ să domnească adevărul, nu minciuna, dragostea, nu ura, binele, nu crima, credința, nu necredința, îndurarea, nu răzbunarea? Care om n-ar voi și n-ar prefera asta? Iar religia voastră asta ne învață. Și alte religii vor dreptate, dar numai a voastră face inima omului dreaptă. Și, pe lângă asta, o face curată, ca a ta și a Pomponiei, și credincioasă, ca a ta și a Pomponiei. Ar trebui să fiu orb ca să nu văd asta. Și când mă gândesc că Christos Dumnezeu a promis viața veșnică și fericire nemărginită, cum numai atotputernicia divină poate da, mă întreb: oare omul poate să dorească mai mult? Dacă l-aș întreba pe Seneca din ce motive recomandă virtutea, de vreme ce perversitatea aduce mai multă plăcere, cu siguranță că n-ar putea să-mi dea un răspuns convingător. Eu însă știu de ce trebuie să fiu virtuos. Pentru că binele și dragostea vin de la Christos și pentru că, atunci când moartea îmi va deschide ochii, o să regăsesc viața, o să regăsesc fericirea, o să mă regăsesc pe mine însumi și pe tine, scumpa mea… Cum să nu iubești și să nu adopți învățătura care spune adevărul și înfruntă moartea? Cine n-ar pune binele deasupra răului? Eu credeam că învățătura asta se opune fericirii, însă Pavel m-a convins că ea nu numai că nu-ți ia nimic, dar îți mai și dăruie. Toate astea abia pătrund în mintea mea, însă simt că așa este, căci niciodată n-am fost atât de fericit și n-aș fi fost, chiar dacă te-aș fi luat cu forța și te-aș fi dus în casa mea. Iată, adineauri, mi-ai spus: „Te iubesc!” Cuvintele acestea nu ți le-aș fi putut smulge cu toată puterea Romei. O, Ligia! Mintea îmi spune că învățătura asta-i divină, cea mai bună dintre toate, iar inima mea simte asta. Cine să se opună unor asemenea forțe?
Ligia îl asculta, cu ochii ei albaștri ațintiți asupra lui, înrourați ca niște flori tainice în lumina lunii.
— Da, Marcus! Adevărat! — zise ea, lipindu-se și mai strâns de umărul lui.
În clipa aceea, amândoi se simțiră negrăit de fericiți. Înțelegeau că, în afară de dragoste, îi unește și o altă forță, blândă și de neînvins, datorită căreia dragostea însăși devine de neînvins, apărată de schimbări, decepții, trădare și chiar de moarte. Inimile lor erau stăpânite de certitudinea că, orice s-ar întâmpla, ei n-au să înceteze să se iubească și să-și aparțină unul altuia. Și convingerea aceasta aduse în sufletul lor o liniște de nespus. Vinicius își dădea seama că dragostea lui nu e numai curată și profundă, dar și nouă, cum lumea nu mai cunoscuse până atunci și cum alta nu putea să fie. În dragostea lui se îngemănau toate: Ligia și învățătura lui Christos, lumina lunii cernând ușor pe chiparoși și noaptea senină. Întreaga fire trăia parcă prin și pentru dragostea lui. După o vreme, continuă cu o voce șoptită și tremurătoare:
— Tu vei fi sufletul sufletului meu. Îmi vei fi mai scumpă decât orice pe lume. Inimile noastre vor bate împreună, una singură ne va fi ruga și una recunoștința față de Christos. O, draga mea! Ce putem să ne dorim mai mult decât să trăim împreună, să cinstim împreună pe un zeu scump și să știm că, atunci când va veni moartea, ochii noștri se vor deschide din nou, ca după un somn blând, la o nouă lumină? Mă mir doar că n-am înțeles asta mai înainte. Și știi la ce mă gândesc uneori? Că acestei învățături nu-i va rezista nimeni. Peste două sau trei sute de ani, o va adopta întreaga lume; oamenii au să uite de Jupiter și n-au să mai fie alți zei, ci numai Christos. N-au să mai fie alte temple decât cele creștine. Cine s-ar lepăda de propria sa fericire? Ah, am ascultat discuția lui Pavel cu Petronius. Știi ce-a spus Petronius la sfârșit? „Asta nu-i pentru mine”, dar niciun contraargument n-a găsit.
— Repetă-mi cuvintele lui Pavel — îl rugă Ligia.
— Era spre seară, la mine. Petronius a început să vorbească ușuratic și să glumească, așa cum face el de obicei. Atunci Pavel i-a spus: „Cum poți, înțelepte Petronius, să negi că Christos a existat și a înviat din morți, de vreme ce tu nu erai atunci pe lume, iar Petru și Ioan L-au văzut și eu L-am văzut în drum spre Damasc? Mai întâi dovedește că suntem niște mincinoși și abia pe urmă să respingi mărturiile noastre”. Petronius răspunse că nu se gândește să nege. Știe că se petrec multe lucruri de neînțeles, pe care le afirmă oameni demni de încredere. Însă altceva-i să descoperi un nou zeu, străin, și altceva-i să-i adopți învățătura. „Nu vreau — a spus el — să cunosc nimic ce-ar putea să-mi strice viața și să-mi distrugă frumusețea. Să facem abstracție de adevărul sau neadevărul zeilor noștri, mi-ajunge că sunt frumoși, că alături de ei ne simțim veseli și putem trăi fără griji”. Atunci, Pavel îi răspunse astfel: „Respingi învățătura iubirii, dreptății și milei de teama grijilor vieții, dar gândește-te, Petronius: viața voastră e într-adevăr scutită de griji? Nici tu, nobile patrician, și nimeni dintre cei mai bogați și cei mai puternici nu știe dacă, adormind seara, nu se va trezi cumva condamnat la moarte. Spune-mi însă: dacă împăratul ar recunoaște această învățătură care poruncește iubire și justiție, oare fericirea ta n-ar fi mai sigură? Te temi pentru bucuriile tale, dar oare atunci viața n-ar fi mai veselă? Iar în ce privește podoabele vieții și frumusețea, dac-ați construit atâtea temple și statui frumoase în cinstea unor zei răi, răzbunători, desfrânați și nedrepți, ce n-ați putea realiza pentru cinstirea unicului zeu al iubirii și al adevărului? Îți lauzi soarta pentru că ești bogat și trăiești în plăcere, dar ai fi putut tot așa să fii sărac și părăsit, chiar dacă descinzi dintr-o mare familie, și atunci cu adevărat ți-ar fi mai bine dacă oamenii ar crede în Christos. În orașul vostru chiar se găsesc unii părinți bogați care nu vor să se trudească cu creșterea copiilor și atunci îi aruncă în stradă, copii care se numesc alumnus. Și tu ai fi putut să fii un asemenea alumnus. Dacă toți părinții ar trăi după învățătura noastră, atunci așa ceva nu s-ar putea întâmpla. Dacă, ajungând la anii bărbăției, ai fi luat de nevastă o femeie iubită, ai fi dorit ca ea să-ți rămână credincioasă până la moarte. Însă la voi, vezi ce se întâmplă. Câtă rușine, câtă dezonoare, cât negoț cu credința în căsnicie! Dar voi înșivă vă mirați când întâlniți o femeie pe care o numiți univira. Iată, îți spun: femeile care Îl vor purta pe Christos în inimă n-au să-și înșele soții; de asemenea, soții creștini vor fi credincioși soțiilor lor. Voi nu sunteți siguri nici de conducătorii voștri, nici de soții, nici de copii, nici de slugi. În fața voastră tremură lumea întreagă, dar și voi tremurați în fața propriilor voștri sclavi, căci știți că în orice clipă pot să pornească un război îngrozitor împotriva asupririi voastre, așa cum adesea au pornit. Ești bogat, dar nu știi dacă mâine n-o să ți se poruncească să-ți părăsești bogăția; ești tânăr, dar poate că mâine va trebui să mori. Iubești, dar te pândește trădarea; îți plac vilele și statuile, însă mâine poți să fii expulzat în pustiurile Pandatariei; ai mii de slugi, dar mâine slugile astea pot să-ți verse sângele. Și dacă este așa, atunci unde-i liniștea, fericirea, bucuria vieții? Eu, însă, iată, propovăduiesc iubirea. Învățătura mea cere conducătorilor să-și iubească supușii, stăpânilor să-și iubească sclavii, sclavilor să slujească cu dragoste, să fie dreptate și milostivire, iar în cele din urmă promite o fericire ca o mare imensă, fără sfârșit. Cum poți deci, Petronius, să spui că învățătura asta strică viața, de vreme ce o îndreaptă și de vreme ce tu însuți ai fi de o sută de ori mai fericit și mai sigur dacă ea ar cuprinde lumea, așa cum a cuprins-o puterea voastră romană?” Așa a vorbit Pavel, o, Ligia, iar Petronius a spus: „Asta nu-i pentru mine”, și, prefăcându-se somnoros, a plecat. Înainte de plecare, a mai spus: „O prefer pe Eunice a mea, învățăturii tale, iudeule, însă nu m-aș încumeta să te înfrunt la tribună”. Iar eu am ascultat cuvintele lui cu sufletul deschis, iar când a pomenit despre soțiile romane, am adorat din toată inima religia asta în care ai crescut, cum cresc primăvara crinii din pământul gras. Și m-am gândit atunci: „Poppea a lăsat doi soți pentru Nero. Calvia Crispinilla, Nigidia și aproape toate pe care le cunosc, cu excepția Pomponiei, au făcut negoț cu credința și jurămintele lor, și numai ea singură, a mea, nu mă va părăsi, nu mă va înșela și nu va stinge focul pe altarul căsniciei, chiar dacă m-ar înșela toți și m-ar părăsi toți cei în care am avut încredere”. Și ți-am spus în gândul meu: „Prin ce să te răsplătesc dacă nu prin iubire și respect?” Ai simțit că de acolo, din Antium, îți vorbeam mereu și discutam cu tine fără încetare, ca și cum ai fi fost lângă mine? De o sută de ori mai mult te iubesc pentru că ai fugit de mine din casa împăratului. Nu mai vreau nici eu casa aceea. Nu vreau plăcerile și muzica de acolo, numai pe tine te vreau. Spune o vorbă și părăsim Roma, ca să ne stabilim undeva departe.
Iar ea, fără să se depărteze de el, ridică ochii, parcă îngândurați, spre vârfurile argintate ale chiparoșilor și răspunse:
— Bine, Marcus. Mi-ai scris de Sicilia, unde vor să se stabilească la bătrânețe și soții Aulus…
Vinicius o întrerupse cu bucurie:
— Da, draga mea, domeniile noastre sunt apropiate. Este un țărm minunat, unde-i clima mai dulce, iar nopțile mai senine decât la Roma, parfumate și luminoase… Acolo, viața și fericirea sunt aproape unul și același lucru. — Începu să viseze: — Acolo vom uita de griji. Ne vom plimba printre măslini și ne vom odihni la umbră. O, Ligia! Ce viață! O să ne iubim, o să privim împreună marea, cerul, o să cinstim împreună pe zeul scump, o să răspândim în jur binele și dreptatea și o să trăim în pace!
Tăcură amândoi, gândindu-se la viitor. În cartierul locuit de populația truditoare, săracă, stăpânea somnul. Niciun zgomot nu tulbura liniștea.
— Ai să-mi dai voie să mă văd cu Pomponia? — întrebă Ligia.
— Da, dragă. Îi vom invita în casa noastră sau vom merge noi la ei. Vrei să-l luăm cu noi și pe Apostolul Petru? E împovărat de vârstă și trudă. Pavel are să ne viziteze de asemenea, are să-l convertească pe Aulus Plautius și, asemenea soldaților care înființează colonii în țările îndepărtate, vom înființa și noi o colonie a creștinilor.
Ligia, luând mâna lui Vinicius, voi s-o sărute, însă el, șoptind, parcă temându-se să nu gonească fericirea, spuse:
— Nu, Ligia, nu! Eu sunt cel care mă închin ție și te ador. Dă-mi mâinile.
— Te iubesc.
Iar el își lipi buzele de mâinile ei albe ca petalele de iasomie și câteva clipe nu mai auziră decât bătaia propriilor lor inimi. În aer nu era nici cea mai mică adiere. Chiparoșii stăteau neclintiți, de parcă și-ar fi ținut și ei răsuflarea.
Deodată, liniștea fu întreruptă de un tunet neașteptat, adânc, venind parcă de sub pământ. Ligia tresări, înfiorată, dar Vinicius o liniști:
— Rag leii în vivarii{128}…
Tăcură, ascultând. La primul răget, răspunse al doilea, apoi al treilea, al zecelea, din toate părțile, din toate cartierele. În oraș erau câteodată câteva mii de lei ținuți în diferite arene și adesea, noaptea, își manifestau în felul acesta dorul lor după libertate. Așa răgeau și acum, de dor, răspunzându-și unul altuia în liniștea nopții. Răsuna orașul de vuiet lung. Era ca o amenințare sumbră. Ligia asculta aceste răgete, înfiorată de o ciudată teamă.
Vinicius o îmbrățișă, zicând:
— Nu te teme, draga mea. Se apropie jocurile și vivariile sunt arhipline.
Apoi plecară amândoi spre căsuța lui Linus, însoțiți de răgetul tot mai puternic al leilor.
Note
{128} Spații închise în care se țineau fiarele sălbatice destinate jocurilor de circ.