Picior și braț
„Pequod”, din Nantucket, întâlnește „Samuel Enderby”, din Londra
— Hei, voi de pe corabie! Ai văzut Balena Albă?
Așa strigă Ahab, chemând încă o dată o corabie sub pavilion englezesc, care se apropia dinspre pupă. Cu trompeta la gură, bătrânul stătea în picioare în barca sa ridicată din bordul pupei, cu piciorul de fildeș la vedere pentru căpitanul străin, care ședea tolănit, fără grijă, în prora propriei bărci. Era un bărbat puternic bronzat, voinic, cumsecade și chipeș, de vreo șaizeci de ani, îmbrăcat într-o haină scurtă și largă, al cărei postav albastru de marinar atârna în jurul lui în falduri; iar o mânecă goală a hainei flutura în urma lui ca mâneca brodată a unei tunici de husar.
— Ai văzut Balena Albă?
— Vezi asta? Și, trăgându-l din faldurile care îl ascunseseră, ridică un braț alb din os de cașalot, sfârșit într-un cap de lemn, ca al unui mai.
— Oameni în barca mea! strigă Ahab năvalnic, răscolind vâslele de lângă el. — Pregătiți-vă de coborâre!
În mai puțin de un minut, fără să-și părăsească mica ambarcațiune, el și echipajul fură coborâți pe apă și ajunseră curând lângă corabia străină. Dar aici se ivi o dificultate ciudată. În înfierbântarea clipei, Ahab uitase că, de când își pierduse piciorul, nu mai călcase niciodată pe puntea vreunei corăbii aflate pe mare, în afară de a sa; și chiar atunci o făcea mereu cu ajutorul unui dispozitiv mecanic ingenios și foarte practic, propriu lui „Pequod”, care nu se putea instala și îmbarca pe altă corabie într-o clipă. Nu e deloc ușor pentru nimeni — în afară de cei deprinși cu asta aproape din ceas în ceas, ca vânătorii de balene — să se cațere pe bordul unei corăbii dintr-o barcă, în largul mării; căci hulele mari ridică acum barca sus, spre parapete, iar în clipa următoare o lasă să cadă până la jumătatea drumului spre carlingă. Astfel, lipsit de un picior, și corabia străină fiind, firește, cu totul lipsită de binevoitoarea invenție, Ahab se văzu iarăși redus în chip umilitor la un om de uscat stângaci, privind fără speranță înălțimea nesigură și schimbătoare la care abia putea nădăjdui să ajungă.
S-a lăsat poate să se înțeleagă mai înainte că orice mică împrejurare potrivnică ce i se întâmpla și care izvora indirect din nenorocirea lui îl irita ori îl exaspera aproape fără greș pe Ahab. În cazul de față, totul era întețit de vederea celor doi ofițeri ai corăbiei străine, aplecați peste bord, lângă scara verticală de trepte de lemn bătute în cuie, care legănau spre el două parâme de urcare împodobite cu gust; căci la început nu păreau să-și dea seama că un om cu un singur picior trebuie să fie prea schilod ca să se poată folosi de balustradele lor marine. Dar stângăcia aceasta nu dură decât un minut, fiindcă căpitanul străin, văzând dintr-o privire cum stau lucrurile, strigă: „Înțeleg, înțeleg! — opriți-vă din tras acolo! Săriți, băieți, și treceți peste bord palancul de tranșare.”
Din fericire, avuseseră o balenă lângă bord cu o zi sau două înainte, iar palancurile cele mari erau încă sus, cu masivul cârlig curbat pentru slănină, acum curat și uscat, prins încă la capăt. Acesta îi fu coborât repede lui Ahab care, înțelegând totul dintr-odată, își strecură singura coapsă în curbura cârligului (era ca și cum ai ședea pe palma unei ancore ori în furca unui măr) și apoi, dând porunca, se ținu bine și, în același timp, ajută la ridicarea propriei greutăți, trăgând mână peste mână de una dintre parâmele mobile ale palancului. Curând fu trecut cu grijă înăuntrul parapetelor înalte și așezat ușurel pe capul cabestanului. Celălalt căpitan înaintă, cu brațul de fildeș întins deschis în semn de bun-venit, iar Ahab, întinzându-și piciorul de fildeș și încrucișându-l cu brațul de fildeș (ca două lame de pește-spadă), strigă în felul lui de morsă: „Da, da, voinicule! Să ne strângem oasele! — un braț și un picior! — un braț care nu se poate trage niciodată înapoi, vezi; și un picior care nu poate fugi niciodată. Unde ai văzut Balena Albă? — Acum cât timp?”
— Balena Albă, spuse englezul, îndreptându-și brațul de fildeș spre răsărit și aruncând de-a lungul lui o privire mâhnită, ca și cum ar fi fost un telescop; acolo am văzut-o, la Ecuator, sezonul trecut.
— Și ți-a luat brațul acela, așa-i? întrebă Ahab, coborând acum de pe cabestan și sprijinindu-se de umărul englezului în timp ce o făcea.
— Da, cel puțin ea a fost pricina; și piciorul acela, tot așa?
— Deapănă-mi povestea, spuse Ahab; cum a fost?
— Era prima oară în viața mea când navigam la Ecuator, începu englezul. Pe atunci nu știam nimic despre Balena Albă. Ei bine, într-o zi am coborât bărcile după un cârd de patru sau cinci balene, iar barca mea s-a legat de una dintre ele; era un cal de circ în toată regula, care se învârtea și se învârtea în cerc, încât oamenii mei nu puteau ține barca în cumpănă decât așezându-și cu toții dosurile pe copastia din afara cercului. Deodată țâșnește din fundul mării, într-un salt, o balenă mare și vioaie, cu capul și cocoașa albe ca laptele, numai laba-gâștei și zbârcituri.
— Ea era, ea era! strigă Ahab, dând deodată drumul răsuflării pe care și-o ținuse.
— Și cu harpoane înfipte lângă înotătoarea de la tribord.
— Da, da — ale mele erau — fiarele mele! strigă Ahab triumfător. Dar înainte!
— Dă-mi atunci răgaz, spuse englezul cu bună dispoziție. Ei bine, stră-străbunicul acesta bătrân, cu capul și cocoașa albe, dă năvală, numai spume, în cârd și începe să muște furios din parâma de care eram legați.
— Da, înțeleg! — voia s-o rupă; să elibereze peștele legat — un vicleșug vechi — îl cunosc eu.
— Cum a fost întocmai, continuă comandantul cu un singur braț, nu știu; dar, mușcând din parâmă, aceasta i s-a încurcat în dinți, s-a prins cumva acolo; numai că atunci noi nu știam; așa că, atunci când am tras mai târziu de parâmă, hop, am ajuns drept pe cocoașa lui! În locul celeilalte balene, care o luase în vânt, bătând întruna din lobii cozii. Văzând cum stau lucrurile și ce balenă mare și nobilă era — cea mai nobilă și mai mare pe care am văzut-o vreodată, domnule, în viața mea — m-am hotărât s-o prind, în ciuda furiei clocotitoare în care părea să fie. Și gândindu-mă că parâma prinsă la întâmplare s-ar putea desprinde ori că dintele de care se încurcase s-ar putea smulge (căci am un echipaj de draci când e vorba de tras de o parâmă de balenă); văzând toate acestea, zic, am sărit în barca primului meu secund — a domnului Mounttop, aici de față (apropo, căpitane — Mounttop; Mounttop — căpitanul); — cum spuneam, am sărit în barca lui Mounttop, care, vezi dumneata, era atunci copastie lângă copastie cu a mea; și, apucând primul harpon, i l-am înfipt acestui bătrân stră-străbunic. Dar, Doamne, ascultă, domnule — inimi și suflete vii, omule — în clipa următoare, într-o secundă, eram orb ca un liliac — niciun ochi nu mai vedea — tot învăluit și amorțit de spumă neagră — iar coada balenei se înălța drept din ea, perpendicular în văzduh, ca o turlă de marmură. Nu mai folosea acum la nimic să dăm cu toții înapoi la vâsle; dar, pe când orbecăiam la amiază, sub un soare orbitor, numai nestemate ale coroanei; pe când orbecăiam, zic, după al doilea fier, ca să-l arunc peste bord — coada se prăbușește ca un turn din Lima, tăindu-mi barca în două și făcând fiecare jumătate așchii; și, cu lobii cozii înainte, cocoașa albă dă înapoi prin sfărâmături, de parcă toate ar fi doar surcele. Ne-am pus cu toții pe înotat. Ca să scap de cumplitele lui bătăi, m-am prins de prăjina harponului înfipt în el și, pentru o clipă, m-am ținut de ea ca un pește cu ventuză. Dar un val înspumat m-a azvârlit de acolo și, în aceeași clipă, peștele, țâșnind zdravăn înainte, s-a dus la fund ca fulgerul; iar spinul blestematului de-al doilea fier, târât pe lângă mine, m-a prins aici (își bătu brațul chiar sub umăr); da, m-a prins chiar aici, zic, și m-a dus în jos, în flăcările Iadului, credeam eu; când, când, deodată, mulțumită bunului Dumnezeu, spinul și-a croit drum sfâșiind carnea — de-a lungul întregului braț — a ieșit lângă încheietură, iar eu am plutit în sus; — și domnul acela o să vă spună restul (apropo, căpitane — doctorul Bunger, chirurgul corăbiei; Bunger, băiete — căpitanul). Acum, Bunger, băiete, deapănă partea ta din poveste.
Medicul astfel arătat cu atâta familiaritate stătuse tot timpul lângă ei, fără vreun semn vizibil anume care să-i arate rangul de domn la bord. Avea o față peste măsură de rotundă, dar gravă; era îmbrăcat într-o bluză ori cămașă de lână albastră, decolorată, și pantaloni peticiți; și până atunci își împărțise atenția între o cavilă de matisat pe care o ținea într-o mână și o cutie cu pilule în cealaltă, aruncând din când în când câte o privire critică spre membrele de fildeș ale celor doi căpitani schilozi. Dar, când superiorul său îl prezentă lui Ahab, se înclină politicos și trecu numaidecât să îndeplinească porunca propriului căpitan.
— Era o rană grozav de urâtă, începu chirurgul de balenieră; și, urmându-mi sfatul, căpitanul Boomer, aici de față, îl îndreptă pe bătrânul nostru Sammy —
— „Samuel Enderby” e numele corăbiei mele, îl întrerupse căpitanul cu un singur braț, adresându-se lui Ahab; continuă, băiete.
— Îl îndreptă pe bătrânul nostru Sammy spre nord, ca să scape de arșița dogoritoare de acolo, de la Ecuator. Dar n-a folosit la nimic — am făcut tot ce-am putut; am vegheat nopțile cu el; am fost foarte sever cu el în privința dietei —
— O, foarte sever! se amestecă bolnavul însuși; apoi, schimbându-și deodată vocea: Bând cu mine toddy-uri fierbinți de rom în fiecare noapte, până nu mai vedea să-mi pună bandajele; și trimițându-mă la culcare, pe jumătate beat, pe la trei dimineața. O, stele! A vegheat cu mine, într-adevăr, și a fost foarte sever cu dieta mea. O! Mare veghetor și foarte sever cu dieta este doctorul Bunger. (Bunger, javră, râzi cu poftă! De ce nu râzi? Știi că ești un strașnic ticălos vesel.) Dar dă-i înainte, băiete; aș vrea mai degrabă să mă omori tu decât să mă țină în viață oricare altul.
— Căpitanul meu, trebuie să vă fi dat seama până acum, stimabile domn, spuse imperturbabilul Bunger, cu înfățișare cucernică, înclinându-se ușor spre Ahab, are uneori pornirea de a glumi; ne deapănă multe lucruri istețe de felul acesta. Dar pot spune la fel de bine — en passant, cum zic francezii — că eu însumi — adică Jack Bunger, odinioară în rândul preacucernicului cler — sunt un adept strict al abstinenței totale; nu beau niciodată —
— Apă! strigă căpitanul; nu bea niciodată; îi dă un soi de crize; apa dulce îl bagă în hidrofobie; dar continuă — continuă cu povestea brațului.
— Da, pot să fac și asta, spuse chirurgul, calm. Tocmai voiam să observ, domnule, înaintea întreruperii glumețe a căpitanului Boomer, că, în ciuda celor mai bune și mai aspre strădanii ale mele, rana se înrăutățea din ce în ce; adevărul e, domnule, că era o rană dintre cele mai căscate și mai hidoase pe care le-a văzut vreodată un chirurg; lungă de mai bine de două picioare și câțiva țoli. Am măsurat-o cu saula sondei cu plumb. Pe scurt, s-a înnegrit; știam ce amenință, și brațul a fost tăiat. Dar n-am pus eu mâna la montarea brațului acela de fildeș; lucrul acela e împotriva oricărei reguli — arătându-l cu cavila de matisat — aceea e opera căpitanului, nu a mea; el i-a poruncit dulgherului să-l facă; a pus maiul acela în capăt ca să-i spargă cuiva creierii, presupun, cum a încercat odată cu ai mei. Uneori îl apucă patimi diabolice. Vedeți adâncitura asta, domnule? Își scoase pălăria și își dădu părul într-o parte, arătând o scobitură ca un bol în craniu, dar fără cea mai mică urmă de cicatrice ori vreun semn că fusese vreodată o rană. Ei bine, căpitanul de acolo o să vă spună cum a ajuns aici; el știe.
— Nu, nu știu, spuse căpitanul, dar maică-sa știa; așa s-a născut. O, pungaș grav ce ești, tu — tu, Bunger! Mai era vreodată un alt Bunger ca tine în lumea apelor? Bunger, când mori, ar trebui să mori în saramură, javră; ar trebui să fii păstrat pentru veacurile viitoare, ticălosule.
— Ce s-a întâmplat cu Balena Albă? strigă acum Ahab, care ascultase până atunci cu nerăbdare jocul acesta dintre cei doi englezi.
— O! strigă căpitanul cu un singur braț. O, da! Ei bine; după ce s-a dus la fund, n-am mai văzut-o o vreme; de fapt, cum am lăsat să se înțeleagă mai înainte, atunci nu știam ce balenă îmi făcuse o asemenea farsă, până ceva mai târziu, când, întorcându-ne la Ecuator, am auzit despre Moby Dick — cum îi spun unii — și atunci am știut că ea fusese.
— I-ai mai tăiat siajul de atunci?
— De două ori.
— Dar n-ai putut să te legi de ea?
— N-am vrut să încerc: nu-i de-ajuns un membru? Ce m-aș face fără brațul celălalt? Și mă gândesc că Moby Dick nu atât mușcă, pe cât înghite.
— Ei bine, atunci, îl întrerupse Bunger, dă-i brațul stâng drept momeală ca să-l capeți pe cel drept. Știți, domnilor — înclinându-se pe rând dinaintea fiecărui căpitan, foarte grav și matematic — știți, domnilor, că organele digestive ale balenei sunt alcătuite de Providența Divină într-un chip atât de nepătruns, încât îi este cu totul imposibil să digere până la capăt chiar și un braț de om? Și o știe și ea. Așa că ceea ce luați drept răutate a Balenei Albe nu e decât stângăcia ei. Căci ea niciodată nu vrea să înghită vreun membru; se gândește doar să îngrozească prin prefăcătorii. Dar uneori e ca bătrânul jongler, odinioară pacient de-al meu în Ceylon, care, făcându-se că înghite bricege, a lăsat odată unul să-i alunece de-a binelea înăuntru; și acolo a rămas douăsprezece luni sau mai mult; când i-am dat un vomitiv, l-a vărsat în cuie mărunte, vedeți. Nicio cale cu putință de a digera briceagul acela și de a-l încorpora pe deplin în întregul său organism. Da, căpitane Boomer, dacă te grăbești îndeajuns și ai chef să amanetezi un braț de dragul privilegiului de a-i face celuilalt o înmormântare cuviincioasă, atunci brațul e al tău; doar să-i dai balenei încă o șansă asupra ta curând, asta-i tot.
— Nu, mulțumesc, Bunger, spuse căpitanul englez, să-i fie de bine cu brațul pe care îl are, fiindcă nu pot schimba lucrurile și nu o cunoșteam atunci; dar altul nu-i mai dau. Gata cu Balenele Albe pentru mine; am coborât după ea o dată și mi-a fost de-ajuns. Ar fi mare glorie s-o omori, știu; și are în ea spermanțet prețios cât o încărcătură de corabie; dar, ascultă, e mai bine s-o lași în pace; nu crezi și dumneata, căpitane? Aruncă o privire piciorului de fildeș.
— Așa e. Dar va fi totuși vânată, cu toate acestea. Ce e mai bine să lași în pace, lucrul acela blestemat, nu e întotdeauna cel mai puțin ademenitor. E numai magnet! Cât a trecut de când ai văzut-o ultima oară? Încotro se îndrepta?
— Binecuvântat să-mi fie sufletul și blestemat fie cel al diavolului spurcat! strigă Bunger, umblând aplecat în jurul lui Ahab și amușinând ciudat, ca un câine; sângele omului acestuia — aduceți termometrul! — e la punctul de fierbere! — pulsul lui face scândurile astea să bată! — domnule! Își scoase o lanțetă din buzunar și se apropie de brațul lui Ahab.
— Stai! răcni Ahab, izbindu-l de parapete. Oameni în barcă! Încotro se îndrepta?
— Dumnezeule bun! strigă căpitanul englez, căruia îi fusese pusă întrebarea. Ce s-a întâmplat? Se îndrepta spre răsărit, cred. Căpitanul vostru e nebun? îi șopti lui Fedallah.
Dar Fedallah, punând un deget pe buză, alunecă peste parapete ca să ia vâsla de cârmă a bărcii, iar Ahab, legănând spre el palancul de tranșare, le porunci marinarilor corăbiei să se pregătească de coborâre.
Într-o clipă stătea în pupa bărcii, iar oamenii din Manila săreau la vâsle. În zadar îl chemă căpitanul englez. Cu spatele la corabia străină și cu fața neclintită ca o cremene spre a sa, Ahab stătu drept până ajunse lângă „Pequod”.